Covid 2019 şi prosperitatea globală: la rece despre febra crizei

Ultimele decenii au permis umanităţii o dezvoltare economică şi socială care a fost ferită de apariţia unor pandemii. Deşi această cauzalitate poate este ignorată în discuţiile prezente, este tocmai rolul deschiderii şi dezvoltării economice care au contribuit în mare măsură la această situaţie, alături, bineînţeles, de dezvoltarea cunoaşterii şi a tehnologiilor medicale. Practic, nivelul mai ridicat de trai pe care îl experimentează majoritatea populaţiei la nivel global a acţionat şi ca mecanism de prevenire al unor pandemii în măsura în care acestea sunt asociate de regulă cu lipsa de igienă, proasta aprovizionare cu apă şi lipsa infrastructurii şi serviciilor medicale. Exemple istorice celebre precum febra spaniolă au fost, incontestabil, dacă nu cauzate cel puţin agravate tocmai de subdezvoltare. În acelaşi timp însă, dezvoltarea şi creşterea interconectivităţii persoanelor şi societăţilor au creat aparent şi un risc mai mare, o expunere multiplicată la aceste potenţiale pandemii. Astfel, ţările cu cea mai mare deschidere par a fi şi cel mai expuse.

Până în acest moment al dezvoltării prezentei crize, se poate observa că ţările care punctează cel mai ridicat în clasamentul internaţional al globalizării publicat de către Institutul elveţian de Economie KOF pe 2019 nu sunt, cel puţin până acum, mai expuse decât altele. Primele ţări din acest clasament (Elveţia, Olanda, Belgia, Suedia, Marea Britanie, Austria, Germania, Danemarca, Finlanda, Franţa, doar pentru a le aminti pe primele 10) nu au înregistrat un număr mai mare de cazuri decât alte ţări ba dimpotrivă. Doar Germania şi Franţa, conform datelor publicate de către www.worldometers.info pe data de 29 februarie 2020 se aflau în top 10 ţări ca număr de cazuri. Acest lucru sugerează că şi alţi factori joacă un rol în răspândirea virusului decât deschiderea la fluxurile de persoane şi interconectivitatea transfrontalieră dintre societăţi.

Foarte mulţi analişti scot în evidenţă, ca şi impact economic al virusului, căderile burselor de valori din lume. Acestea sunt însă doar estimări conjuncturale, date de sentimentul pieţei. Aşa cum Bursa din New York a pierdut peste 1 trilion în capitalizare într-o singură zi, poate recupera tot într-o singură zi aceeaşi valoare. Impactul real al acestei epidemii este însă dificil de estimat şi, în funcţie de dezvoltările viitoare, poate ajunge până la structural.

Se poate aprecia că existenţa unei pandemii generează trei categorii de costuri asupra economiei şi societăţii. În primul rând, este vorba de costurile directe ale gestiunii crizei. Măsurile luate de către autorităţile din fiecare ţară afectată care ţin de achiziţia de medicamente şi echipamente, de amenajarea unor facilităţi de tratament suplimentare, de suportare a costurilor directe de intervenţie (controale la frontieră, etc.) sunt incluse în această categorie.

În al doilea rând, este vorba de impactul indirect determinat de către epidemia propriu-zisă. În acest caz, vorbim despre decesul anumitor persoane, indisponibilizarea fizică a altora şi impactul asupra forţei de muncă şi productivităţii economice a acesteia. Altfel spus, aceste costuri exprimate în vieţi omeneşti dar şi de modificare a  comportamentului uman vor avea un impact economic în viitor. Bineînţeles, într-un asemenea context, inclusiv persoanele terţe neafectate îşi vor schimba comportamentul. De exemplu, o mare parte a populaţiei se va reorienta către consumul imediat de bunuri şi servicii care să le permite evitarea îmbolnăvirii şi tratarea bolii odată survenite. Realizarea de provizii pe termen mediu sau evitarea interacţiunilor sociale (aşa-numitul „social distancing”) intră în această categorie. Pe termen mediu şi lung, dacă o epidemie se transformă în pandemie, majoritatea populaţiei se va orienta către achiziţiile de bunuri de primă necesitate şi va amâna achiziţia altor bunuri. Aceste tipuri de costuri vor dispărea în momentul în care epidemia trece iar populaţia îşi reia comportamentul normal.

În al treilea rând însă, avem de-a face cu măsurile luate de către guverne pentru a gestiona riscul de răspândire a epidemiei şi impactul ei economic viitor. Introducerea de măsuri de carantină, boicotul fluxurilor comerciale pe anumite rute sau embargoul asupra circulaţiei bunurilor şi persoanelor pe anumite direcţii intră în această ultimă categorie. Ca impact, probabil că ultima categorie de costuri – cele de gestiune a riscului – va fi cea mai mare iar cele de gestiune a crizei cele mai mici.

Cele trei categorii de costuri trebuie diferenţiate iar decidenţii publici trebuie să le trateze atât separat cât şi să le integreze într-o estimare holistă. Ar trebui să fie, probabil, comun acceptat că principiul fundamental de abordare integrată este acela că orice guvern dintr-o ţară afectată de o asemenea epidemie trebuie să controleze şi minimizeze costurile agregate totale ale crizei.

Există însă două tipuri de provocări în ceea ce priveşte estimarea costurilor economice ale unei epidemii: pe de o parte, este vorba de a pune în balanţă costurile imediate şi cuantificabile cu cele mediate şi dificil de estimat. Pe de altă parte, apare necesitatea luării în considerare a unei balanţe teribile: pierderile de vieţi omeneşti versus impactul economic al intervenţiei publice. Poate părea cinic şi chiar imoral de afirmat explicit că, până la urmă, orice guvern din această lume se află, în cazul unei pandemii (adică al globalizării epidemiei), pus în ingrata sarcină de a face un calcul dramatic: care este costul economic al fiecărei vieţi umane salvate? Şi, bineînţeles, dilema suplimentară derivată: care este pierderea de vieţi umane acceptabilă pentru a evita o catastrofă economică la nivel naţional şi global? Într-un sens mai economic, care este balanţa acceptabilă între cele trei categorii de costuri amintite mai sus? Sau care este limita raţională până la care compromiţi prosperitatea generală a naţiunii – şi a societăţii umane – pentru a controla răspândirea unui virus şi a preveni o creştere a numărului de decese.

A formula explicit aceste întrebări poate cădea în păcatul de a nu fi corect din punct de vedere politic. Orice decident sau lider politic nu le va formula niciodată explicit aceste lucruri. Dar ele rămân. Nici un general nu pleacă la luptă spunându-le soldaţilor săi că probabil 30% dintre ei nu se vor mai întoarce acasă deşi ştie, din experienţa proprie dar şi din estimările obiective, că probabil aşa se va întâmpla. A le ignora, ca decident, poate fi o reţetă sigură pentru dezastru. Ruinarea economiei naţionale şi globale datorită măsurilor de gestiunea a riscului de răspândire – şi nu de gestiune a crizei – unei pandemii (să fie clar, nu e vorba, cel puţin până acum, de actuala epidemie) este inacceptabil şi subminează ordinea publică naţională şi internaţională. Ceea ce înseamnă că nu măsurile de blocare, interdicţie sau boicot trebuie să fie răspunsul sistematic în cazul dezvoltării nefavorabile a epidemiei în viitorul apropiat. Măsurile de gestiune a crizei trebuie să fie decisive iar cele de gestiune a riscului atent formulate şi implementate. În plus, stimulentele oferit cetăţenilor trebuie să ajusteze comportamentul acestora de o manieră care să ducă la acţiuni responsabile şi de evitare a răspândirii viruşilor.  

Analizând reacţia autorităţilor din toată lumea cu privire la gestiunea riscului actualei epidemii pare a fi încă emoţională, ambiguă, incoerentă şi conjuncturală. Guvernele par că iau măsuri radicale pentru a demonstra propriului public că le pasă de acesta. Abordând problema mai ales la nivel holist, reacţiile pot avea un impact economic devastator. Din acest motiv, o abordare mai individuală, la nivel microeconomic, este oportună. Nu întâmplător, este exact ceea ce state precum Coreea de Sud şi Singapore par a o face în ultimele zile.

Acestea escaladează penalităţile asupra indivizilor care în mod flagrant ignoră recomandările şi chiar interdicţiile publice. Persoanele care mint cu privire la starea proprie, la traseul pe care l-au făcut sau interacţiunile sociale pot fi suspectate că subminează încrederea socială şi eforturile anti-gripă, ca să nu mai vorbim de securitatea naţională. În acelaşi timp, fiecare entitate privată sau de stat (companii de transport în comun dar, în esenţă, orice altă entitate economică pe proprietăţile căreia apar interacţiuni sociale, etc) trebuie să fie responsabile pentru ceea ce se întâmplă în aceste incinte proprii. Este interesant cum există controale de securitate în aeroporturi sau clădiri de interes naţional dar nu se pot lua măsuri minime pentru identificarea persoanelor cu probleme (febră, etc.) la intrarea în sediul sau facilităţile de producţie ale unor firme de mari dimensiuni.

Asumpţia că nu se poate cunoaşte modalitatea şi momentul în care un virus se transmite între două persoane (adică transmiterea este „invizibilă”) este, în opinia mea, gratuită. Asumând anumite măsuri care pot fi luate de orice proprietar / deţinător al unui spaţiu / clădiri cu acces şi, pe de altă parte, a unui set de măsuri cu privire la comportamentul fiecărui individ, transmiterea acestuia poate fi controlată şi, în consecinţă, prevenită. Persoanele iresponsabile şi care nu doresc să se supună acestor reguli sunt cele care pot fi puse în carantină şi izolate. Introducerea însă a unor măsuri prohibitorii la nivelul întregii populaţii poate fi extrem de riscantă nu numai din punctul de vedere al prosperităţii ci şi, în cauzalitate rapidă, a ordinii publice şi a eficienţei operării autorităţilor publice.

Deşi poate această discuţie poate părea incorectă din punct de vedere politic, trebuie să conştientizăm că şi acum reacţia autorităţilor a implicat o asemenea abordare utilitaristă. Până la urmă, cea mai eficientă măsură de prevenire a răspândirii virusului ar fi fost cea de a interzice orice mobilitate a populaţiei. Faptul că nu s-a întâmplat deja sugerează că fiecare guvern din această lume conştientizează problemele legate de impactul asupra prosperităţii şi nu este dispus la un sacrificiu categoric din acest punct de vedere. Prin urmare, cea mai oportună reţetă de politică publică pentru viitorul apropiat, în contextul unei agravări a crizei, nu este boicotarea fluxurilor transfrontaliere ci controlul comportamentului individual. O societate care încearcă să evite drama pandemiei dar care eşuează din punct de vedere economic poate experimenta un dezastru în sfera securităţii interne. Blocarea proceselor economice ale modernităţii este o ameninţare la adresa acestei ordini publice.

Bineînţeles că după ce criza va trece, vor exista reajustări strategice la nivel de companii dar şi de economii naţionale. Se va opta cel mai probabil pentru o abordare strategică a aprovizionării, lanţurile de valoare vor fi diversificate iar duplicarea va deveni un merit (şi nu o povară, ca în prezent), se va opta pentru reducerea dependenţei zonale iar entităţile private vor lua cursuri de geopolitică dar şi de biosecuritate. Dar aceste lucruri merită discutate atunci. Acum, există alte priorităţi.