12 august 2020

COVID-19. Punct şi de la capăt în securitatea lumii?

Laurenţiu Sfinteş

La început am crezut că epidemia va fi localizată la nivelul Chinei sau, oricum, undeva în Asia de Est. Nu s-a întâmplat. După aceea, am sperat că va dura doar câteva luni, două ar fi fost preferabil, după care se va topi la contactul cu căldura verii. Nu s-a întâmplat. Ne-am pus speranţele în capacităţile medicale ale statelor partenere şi ceva mai puternice de a descoperi soluţii, eventual un vaccin. Nu s-a întâmplat, deocamdată, nici acest lucru, ba unele dintre ele s-au scufundat chiar mai adânc decât noi în criza care s-a exfoliat la începutul primăverii. A trecut deja o jumătate de an şi încă suntem departe de ţărmul normalităţii de dinainte. Şi ce e mai rău, am descoperit, în această perioadă, că s-ar putea să nu mai revenim în locul de unde am plecat. Că s-ar putea să ne aştepte o lume schimbată, cu o ordine globală diferită, cu provocări tehnologice, economice, chiar militare, pe care nu suntem la acest moment siguri că le putem identifica, defini şi gestiona în totalitate.

Sursă foto: Profimedia

Marile puteri sunt acum doar două

Tendinţele de schimbare, reformare a lumii în care trăim sunt, desigur, anterioare izbucnirii pandemiei COVID-19. Dezbaterile privind funcţionarea lumii libere şi liberale, discuţiile despre naţionalism, despre adâncirea inegalităţilor, sociale sau regionale, nu sunt produse ale anului 2020, nici consecinţe ale crizei medicale. Ele existau, erau aprinse şi contradictorii, dar ceea ce le-a făcut să urce sus pe agenda publică a fost climatul de instabilitate, de incertitudine pe care l-a creat pandemia. În acest context, în care nu toate întrebările primesc şi răspunsuri şi în care lumea pare a lua-o de la capăt în multe domenii, securitatea individuală şi colectivă este unul din  spaţiile ce vor înregistra cele mai mari schimbări.

Riscurile pentru securitatea acestei lumi, evidenţiate, dar şi exacerbate de pandemie, sunt numeroase, dar sus pe listă se situează, cel mai probabil, accentuarea confruntării dintre SUA şi China. Relaţiile dintre cele două ţări deveniseră problematice anterior crizei, dar aceasta le-a exacerbat. E un rezultat neaşteptat, întrucât ambele state au avut de suferit ca urmare a pandemiei şi ar fi fost normală, poate, o cooperare pentru depăşirea ei. Evoluţiile au fost, însă, de altă natură, iar conflictul economic şi, mai ales, cel tehnologic, au luat amploare.

SUA au motivat această abordare şi prin utilizarea de către China pe scară mult mai largă decât înainte a tehnologiilor de supraveghere şi monitorizare a populaţiei, ca instrument în combaterea crizei, dar şi ca modalitate de ţinere sub control a propriilor cetăţeni. Acesta este doar un aspect, e adevărat fundamental, pentru a sublinia diferenţa de valori dintre SUA (Occident) şi China (Orientul autoritar şi disciplinat). Dar diferenţele dintre cele două state s-au manifestat, cum afirmam anterior, în confruntarea tehnologică şi comercială, în domeniul securităţii, în dezbaterea despre drepturile omului.

La acest punct există, probabil, două modalităţi în care această confruntare se va manifesta în continuare:

● SUA şi China vor continua să colaboreze în acele domenii în care interesul va fi mutual, probabil pe latura economică şi în unele aspecte ale relaţiilor internaţionale, comportându-se însă ca puteri aflate în competiţie în restul domeniilor. Cum s-ar putea face această delimitare ţine de politicile şi oportunităţile momentului;

● SUA şi China vor începe un proces de decuplare (vorba preşedintelui Trump), excluzând colaborarea dintre cele două state şi accentuând confruntarea în toate domeniile, inclusiv în ceea ce priveşte agenda internaţională. Potenţial, chiar şi în plan militar.

 

Şi pentru că nu era de ajuns, lumea post COVID-19 va fi una diferită

În afară de evidenţierea conflictului dintre primele două puteri ale lumii, pandemia a început deja să producă şi alte efecte:

● se încurajează oportunismul statal în utilizarea unor crize, precum aceasta, pentru a rezolva probleme politice, teritoriale sau de securitate (aici, tot China este considerată a da linia);

● se promovează modelul statului autoritar, cel în care problemele şi crizele sunt rezolvate aproape manu militari, oricum mult mai disciplinat şi mai rapid în decizii decât în democraţiile liberale;

● se pune la îndoială actuala ordine internaţională şi sunt, la fel, puse sub semnul întrebării principiile după care s-a ghidat până în prezent Occidentul (faptul că democraţia, economia de piaţă, drepturile omului aduc, de la sine, şi prosperitate comună şi individuală);

● se expun public, mai mult decât anterior, faliile care există între state şi grupări de state din aşa numita lume occidentală, poate cel mai bine ilustrate de opţiunile diferite pe timpul crizei dintre statele din Uniunea Europeană (cele Central şi Nordic europene faţă de cele Sudice, cele Vestice faţă de cele Estice şi Sud-Estice), dar şi de cele manifestate între SUA şi UE;

● se creează incertitudini privind viitorul economic şi politic al lumii, ceea ce, mai ales pentru statele din Africa şi Asia de Sud, Orientul Mijlociu şi America Latină înseamnă condiţii pentru schimbări de regim, pentru mişcări civile insurgente, pentru puciuri militare;

● se pune sub semnul întrebării găsirea unui răspuns comun la această criză care este cea mai mare pe timp de pace de la Marea Criză din anii 30 ai secolului trecut, deci la aproape o sută de ani distanţă.

Iar acest din urmă punct este, probabil, cel mai îngrijorător.

 

Primul vinovat – tehnologiile care scapă de sub control

Faptul că unele state, nu numai China, dar şi ţări din tabăra democraţiilor liberale, au apelat la tehnologie pentru a gestiona criza COVID-19, a creat premisele pentru utilizarea facilităţilor oferite de ultimele descoperiri din domeniile cyber şi al comunicaţiilor şi pentru alte obiective. Nu că înainte nu s-ar fi făcut acest lucru, dar contextul creat de pandemie a oferit şi un suport în plus, motivaţional şi argumentativ, pentru a face din excepţii o regulă. Această abordare a relevat, însă, şi o serie lungă de vulnerabilităţi pe care apelul la tehnologii (mai ales în sensul produselor soft ale acestora) le conţine şi care poate afecta nu doar libertatea individuală, dar şi securitatea naţională:

● mediul tehnologiilor care funcţionează on-line este destul de nesigur, securitatea programelor şi aplicaţiilor nu poate fi asigurată 100%. Explicaţii pentru această situaţie există, poate principala fiind faptul că prioritatea au reprezentat-o noile descoperiri inovatoare din domeniu, securitatea acestora fiind lăsată pentru pasul doi al procesului;

● un  rezultat al acestei evoluţii a fost faptul că dacă pentru a crea noi platforme tehnologice sunt necesare concentrări masive de resurse şi inteligenţe, pentru a provoca probleme acestora sunt de ajuns capacităţi medii. De aici, prezenţa pe scena incidentelor produse de hackeri a unor structuri cyber, sau chiar a unor persoane individuale, din state precum Rusia, Ucraina, Coreea de Nord, Iranul etc.;

● nesiguranţa programelor este dublată de nesiguranţa locaţiilor serverelor - care pot fi dislocate oriunde în lume, inclusiv în medii care pot deveni ostile - sau de provenienţa componentelor, unele vitale, care, la fel, pot fi manufacturate în locuri care pot la un moment dat să scurtcircuiteze liniile de aprovizionare;

● mediul on-line, în ciuda a ceea ce apare în media, este încă un domeniu nereglementat îndeajuns, existând o serie de zone gri, care permit atât excese, cât şi fraude, cu care statele au anumite complicităţi sau pe care încă nu le pot stăpâni. Această situaţie are consecinţe şi asupra securităţii acestor state, precum şi a serviciilor de informaţii, cele care, în principiu au şi structuri care validează modul în care funcţionează mediul on-line din punctul de vedere al normelor de procesare şi protecţie a informaţiei de interes major. Aceasta creează un mediu propice pentru abuz, asupra statului, dar şi asupra indivizilor, creează condiţii pentru instaurarea unui stat autoritarist care, pentru a rezolva diferite crize periodice, cum este această pandemie, poate extinde operaţiile de monitorizare şi supraveghere dincolo de limitele consensuale. „Victimele” sunt, în principal, societatea civilă, comunităţile marginalizate sau minoritare, meseriile liberale care se bazează pe informaţie (jurnaliştii, avocaţii etc.).

Interesant, în acest context, este faptul că în timp ce consecinţele crizei sunt negative pentru majoritatea sectoarelor economice şi a domeniilor de manifestare a vieţii individuale şi a celei a comunităţilor, tehnologiile de vârf înregistrează creşteri semnificative. Este ca şi cum criza ar fi, de fapt, un catalizator pentru noi inovări, pentru noi realizări. Lucrul de la distanţă a creat un univers întreg de aplicaţii şi formule de desfăşurare a activităţii din locaţiile personale, iar sfârşitul crizei, când se va produce, nu va însemna deloc revenirea la modul de funcţionare a societăţii active anterioare, deplasările fizice de dinainte nu vor mai fi replicate, oamenii vor deveni mai puţini sociali şi mai mult ataşaţi tehnologiilor care ne înconjoară.

Această evoluţie ne va face din ce în ce mai dependenţi de o tehnologie care, aşa cum spuneam nu are nici reglementările, nici securitatea asigurate la nivelul la care să prevină abuzurile.

Un alt aspect este faptul că produse ale inteligenţei artificiale, precum buletinele medicale integrate în aplicaţiile de pe telefoane sau carduri, celelalte aplicaţii care monitorizează deplasările şi contactele, realizează recunoaşterea facială sau scanează temperatura corpului, toate coagulează un mediu care poate permite supravegherea în masă, cu toate consecinţele potenţiale ale acesteia.

Una dintre acestea este faptul că, pentru raţiuni de securitate, unele reale, altele asumate, naţiunile cu potenţial, îşi autonomizează porţiuni ale Internetului, pe care le reglementează naţional şi în care accesul este permis aproape cu condiţionările lumii fizice. Astfel că utopia on-line numită „Internetul nord coreean” este replicată la nivel mult mai mare de „guvernări” ale Internetului, în care, prevalându-se de ameninţările şi vulnerabilităţile expuse de criza COVID-19, state precum China, dar nu numai, trasează graniţe on-line pentru spaţii on-line în care o anumită limbă este utilizată, anumite aplicaţii sunt permise, în care se manifestă o „suveranitate digitală”.

Diviziunile politice şi militare sunt replicate astfel şi on-line, iar ele se extind şi în interiorul instituţiilor internaţionale, ceea ce blochează funcţionarea lor.

Deci, aşa cum tehnologiile digitale şi on-line se dezvoltă mult mai intens decât altele, la fel există şi o dezvoltare exponenţială a sistemelor de protecţie. Toate acestea costă, sunt destinate marilor companii şi statelor cu posibilităţi. Cei lăsaţi în urmă sunt membrii comunităţilor cu resurse puţine, zonele defavorizate ale societăţii, care tind să devină şi mai numeroase pe măsură ce preţul acestor tehnologii creşte. Astfel, în loc de perspectiva iniţială a internetului, de spaţiu care uniformizează, ne face egali, avem în faţa noastră un teritoriu în care diviziunile din societate se accentuează, în care statutul social este întărit de cel tehnologic. Societăţile şi lumea, în general, devin mai divizate şi mai predispuse, potenţial, la explozii sociale.

 

Şi atunci, încotro?

Pentru că este un punct de cotitură, iar criza medicală a venit într-un moment în care fiecare dintre cele două mari puteri avea nevoie de o motivaţie pentru

● a accelera în recâştigarea terenului economic pierdut în ultimii ani, cu menţinerea evidentă a primatului militar asupra lumii – SUA,

● a revendica tehnologic, militar şi, mai ales, istoric, statutul de naţiune model a lumii, cea mai numeroasă, cea mai inovatoare, cea mai paşnică, dar care nu se teme de confruntare – China,

perioada în care ne găsim, şi care poate dura câţiva ani, este poate cea în care se decide viitorul lumii pentru mult timp înainte.  

Iar cele două state, în fapt cele două establisment-uri politice de la Washington şi Beijing, trebuie să decidă dacă poate exista competiţie fără confruntare. Pare extrem de simplu, dar realitatea ar putea fi mult mai complicată. Problemele sunt globale şi nu pot fi rezolvate decât împreună, iar din acest punct de vedere, responsabilitatea este împărţită.

Fie că este vorba de schimbările climatice, considerate cea mai mare ameninţare naturală, dar cu contribuţie umană, la viitorul omenirii, sau de guvernarea / reglementarea spaţiului on-line, care a devenit cea de-a doua mare problemă a zilei prezente, totul are nevoie de contribuţia ambelor părţi.

Pandemia a relevat că există nevoia unei reglementări globale a guvernării medicale, a modului în care populaţia lumii beneficiază de medicamente, vaccinuri, tratamente şi recomandări.

Pandemia a făcut mai vizibile discrepanţele care există în accesul la resurse, în sprijinul / lipsa acestuia / oferit comunităţilor marginalizate, statelor aflate la graniţa instituţiilor internaţionale.

Pandemia a evidenţiat şi problemele prin care trece ordinea de sorginte democratic liberală, handicapurile ei, a pus în faţa acesteia provocarea unor modele care îndeplinesc doar o parte din  standardele de drepturi şi libertăţi comune şi individuale, dar care, totuşi, funcţionează. Şi produc creştere economică, scot din sărăcie sute de milioane de oameni, accelerează dezvoltarea tehnologiilor, inclusiv a celor din domeniile de vârf. Dacă aceste modele, de sorginte autoritară şi centralizatoare, sunt viabile pe termen lung, sau sunt doar o soluţie la probleme punctuale, pe obiective specifice şi limitate în timp, este iarăşi o discuţie care trebuie purtată.

Se vor angaja cele două puteri într-un  dialog care să nu ţină restul lumii cu respiraţia oprită? Vor fi implicate şi alte state, alte instituţii în acest dialog?

Să sperăm că da, altfel, vorba celebră: „Houston, we have a problem” / ”Houston, avem o problema!” s-a putea să o rostim cu toţii, fără să ne dorim aceasta.