19 martie 2020

Coronavirus – lecţii predate, lecţii învăţate, lecţii ce urmează

Laurenţiu Sfinteş

Despre crize numai de bine. Până acum. Crizele apar când se înrăutăţesc lucrurile într-un domeniu sau altul, evoluţiile negative sunt vizibile, dar măsurile nu se iau, din inerţie, din neglijenţă, din raţiuni politice, până la un moment dat. Când totul explodează, tensiunea se eliberează, durează o perioadă în care se reface totul, după care urmează perioada post-criză. Evoluţiile sunt controlabile pentru că aşa cum sunt cunoscuţi paşii care au dus la criză, tot astfel sunt clare etapele de difuzare a acesteia. Există un preţ, dar el este cuantificabil. Ce se întâmplă, însă, dacă apare ceva din afara controlului uman, când nu se ştie unde e rădăcina răului, când nu sunt clare etapele de evoluţie, când răspunsurile trebuie găsite pe parcurs? Ca în cazul acestei crize a coronavirusului.

Sursă foto: Mediafax

Cine e vinovatul apariţiei Coronavirus?

Probabil întâmplarea. Care însă nu e niciodată un motiv bun de prezentat la vreme de criză. E greu să explici că totul a plecat dintr-o piaţă din Wuhan, China, de la un pasager de microbuz.  Întâmplările nu se vând bine în media, nu există istorie în spatele lor. De aceea apar teoriile. Conspiraţiile. Scenariile. Necesităţile politice. Poate chiar şi militare. Sigur militare şi sigur economice. Chiar la vreme de criză, solidaritatea internaţională este un instrument cu două tăişuri. Dar pentru că, oricum, subiectul e dezbătut intensiv, iar relevanţa lui pentru evoluţia crizei e marginală, rămâne pe altădată reluarea acestui subiect.

Modelul chinez. Poate fi aplicat?

Da şi nu. Ceea ce poate o ţară cu peste un miliard de locuitori disciplinaţi şi nu prea aflaţi în contact direct cu atmosfera şi ritmul unei democraţii, nu poate face orice altă entitate. Chiar dacă s-a pornit greu, refuzând o perioadă să accepte existenţa unei crize, atunci când s-a declanşat operaţia de răspuns, a fost un adevărat spectacol pentru restul lumii. Măsurile au fost, unele, atât de severe încât au părut că vor seca energia naţiunii chineze. Acum, când jumătate din cazurile zilnice înregistrate între graniţele chineze se află undeva la un sfert din cifrele de mortalitate care se înregistrează în Italia în aceeaşi perioadă, apare evident întrebarea: se poate acţiona la fel ca în China, cu aceleaşi efect?

Modelul e simplu şi etapele de lucru deja explicate chiar de către factorii chinezi de decizie:

Unu. Viteză şi precizie. Sunt absolut necesare în faza de început, când trebuie identificată natura virusului, când trebuie transmise datele la organismele internaţionale de sănătate (OMS) pentru a ajuta la cercetările pentru crearea vaccinului. Pentru coronavirus a fost necesar o săptămână să fie sintetizate aceste informaţii, faţă de două luni în cazul SARS (2003) şi câţiva ani pentru SIDA (anii 80). La acest moment de început, fundamentale sunt kiturile de detectare a prezenţei virusului. În câteva săptămâni, industria chineză a fost capabilă să le producă în masă. Detectarea a permis identificarea atât a caracteristicilor virusului, cât şi a persoanelor infectate, care au putut fi izolate.

Doi. Decizii corecte, oportune, în funcţie de etapă şi persoanele afectate. Acestea au fost rezultatul unei consultări permanente a autorităţilor cu experţii în sănătate publică şi cu specialiştii în tehnologia farmaceutică. Nu numai interni, dar şi internaţionali. Când deciziile au părut a nu avea argumentaţia necesară, ele au fost, totuşi, luate, pe principiul „mai bine să ai o reacţie, decât să aştepţi”. Aceasta a permis altor state luarea de măsuri preventive. A permis, de asemenea, identificarea tipurilor de tratament, pe categorii de vârste şi intensitate a infectării. De asemenea, astfel s-a ajuns la concluzia că numai 20% dintre pacienţii infectaţi au nevoie cu adevărat de intervenţie medicală.

Trei. Digitalizarea informaţiilor privind gestionarea crizei. A fost necesară nu numai pentru a uşura activitatea de monitorizare şi intervenţie, dar şi pentru luarea deciziilor cele mai potrivite pentru alegerea momentul de reintrare în normalitate, de redeschidere a fluxurilor sociale, a companiilor, a localităţilor. Firmele, persoanele, infrastructura medicală au fost clasificate şi codate în funcţie de priorităţile în gestionarea şi rezolvarea crizei, primind culori care au permis crearea unei hărţi în care toate elementele de interes sunt localizate: unde se află persoanele infectate, unde sunt cele izolate, unde există libertate de mişcare, unde viaţa se poate desfăşura normal. Pentru aceasta, fiecare persoană şi entitate a introdus în sistem, zilnic, datele de profil şi temperatura. În acest fel, s-a gestionat nu numai criza dar s-a prevenit şi apariţia unui recul al ei, după revenirea la normalitate.

Patru. Evaluări corecte ale resurselor şi capacităţilor de răspuns. Este o etapă la care s-a ajuns după ce au fost depăşite momentele dificile ale primelor măsuri din oraşul Wuhan. Care nu au fost corespunzătoare cu potenţiala evoluţie a crizei. De altfel, autorităţile chineze afirmă că totul s-a schimbat după primele săptămâni de haos din provincia din centrul Chinei. Celelalte provincii au învăţat rapid să nu repete greşelile din provincia Hubei. În această etapă s-au construit spitalele speciale, s-a transferat personal medical pentru a putea gestiona focarul crizei şi pentru a-l înlocui pe cel deja infectat.

Cinci. Măsuri generale de prevenţie. Măsurile de profilaxie au fost adresate tuturor. Disciplinarea unui oraş de mai mult de 10 milioane de locuitori a fost necesară pentru că numai astfel a putut fi gestionată şi oprită răspândirea unui virus foarte mobil. Blocarea întregii activităţi, la un moment dat, a fost o măsură necesară pentru a opri extinderea crizei. Pierderile economice conjuncturale au fost de miliarde de dolari, dar ele se pot recupera dacă se revine la normalitate.

Şase. Populaţie informată. Deşi a fost acuzată de gestionare centralizată şi întârziată a acestui domeniu, China a adoptat, ulterior perioadei de început, o transparenţă informaţională permanentă pe timpul crizei. Nu pentru că şi-ar fi descoperit brusc valenţe democratice ci din pragmatismul cerut de gestionarea crizei. Avea nevoie să fie transmisă permanent informaţie către cetăţeni, era nevoie de input continuu de la aceştia. Aceasta a ajutat la implementarea măsurilor decise de administraţiile provinciale, care au avut autonomie decizională. În acelaşi timp, au permis monitorizarea situaţiei până la nivel individual. Informaţiile transmise populaţiei au fost alcătuite de grupuri de experţi în probleme de sănătate publică şi în comunicare. Latura ştiinţifică a fost exprimată în mesaje simple, revelatoare, pentru ca fiecare să înţeleagă clar ce se întâmplă şi cu ce poate contribui.

De altfel, aceste faze ale procesului de gestionare a crizei au fost sintetizate într-o prezentare făcută de Comisia Naţională de Sănătate a Chinei, care a susţinut o videoconferinţă comună cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Sunt enumerate astfel cele opt măsuri considerate de autorităţile chineze că au făcut diferenţa în această luptă cu coronavirusul:

● sistem de comandă unic şi eficient;

● strategii bazate pe prevederi legale şi certitudini ştiinţifice;

● măsuri preventive şi mobilizarea publicului general;

● distribuţia coordonată a resurselor;

● îmbunătăţirea rapidă a capacităţii de tratament;

● măsuri high-tech;

● aplicarea principiului „pentru oameni şi al oamenilor”;

● schimb de informaţii şi cooperare internaţională.

China intră treptat în etapa post-criză, la fel şi alte state din Asia de Est şi Sud-Est, în timp ce în restul lumii criza de-abia a bătut la uşă. Lecţiile învăţate de Beijing pot fi utile şi celorlalte ţări. Problema este că, aşa cum au remarcat medicii chinezi din echipa trimisă în Italia pentru a ajuta la gestionarea crizei coronavirusului din această ţară, fiecare autoritate naţională tinde să repete greşelile făcute în primele săptămâni din Wuhan. În condiţiile în care celelalte state nu au posibilităţile chineze de a redresa situaţia, aceasta tinde să devină extrem de complicată.

Dar modelul asiatic, în general?

Taiwan a reuşit performanţa de a nu urma calea chineză de apariţie a unui focar major de infecţie. Cu doar 59 de cazuri de contaminare confirmate şi unul de deces, în cursul zilei de duminică, ţara se consideră norocoasă, deşi populaţia poartă în continuare disciplinată măştile de protecţie.

Problema e mai curând una de atitudine. Rodată deja de pandemiile asiatice din ultimii ani, populaţia a întâmpinat cu stoicism noua încercare, nu s-a panicat ca în SUA sau Europa. Măsurile au fost cele clasice deja – restricţii de călătorie, teste generalizate, carantină – dar ele au fost urmate disciplinat de o populaţie care nu contesta legitimitatea lor.

Procedurile de lucru s-au dovedit la fel de eficiente şi în Singapore, Coreea de Sud şi Japonia.

Iar aici aprecierile încep să se nuanţeze. O serie de experţi internaţionali în domeniul sănătăţii deja apreciază că democraţiile asiatice sunt exemple mai bune pentru modul de gestionare a crizei decât China.

Indiferent însă dacă acceptarea măsurilor restrictive de izolare s-a făcut din teama de autorităţi (China) sau datorită conştientizării necesităţii ei (celelate state est asiatice), este cert faptul că Asia de Est a fost mai pregătită, în general, după aventurile epidemiologice din ultimele decenii, pentru noua criză.

În Coreea de Sud, strategia de combatere a crizei s-a bazat pe testarea generalizată a populaţiei. Aceasta s-a făcut inclusiv pe modelul „drive-through” / „culoar auto” pentru a reduce presiunea şi pericolul de contaminare pe spitale. Aplicaţiile pe telefon au ajutat pentru informarea asupra pericolului din fiecare zonă. Comunicarea publică a fost permanentă, regulată şi oficială. Jumătate din cazurile coreene au fost în interiorul unei secte creştine, Biserica lui Iisus din Shincheonji, care nu a aplicat măsurile de izolare. Altfel, numărul celor infectaţi ar fi fost mult mai mic.

În Coreea de Sud situaţia este încă grea, dar se văd zorii. La fel a fost şi în Japonia, unde auto-disciplina populaţiei a fost cheia implementării măsurilor de protecţie. Norma socială japoneză impune un comportament prin care să nu se producă disconfort altor persoane. Purtarea măştilor de protecţie în mijloacele de transport în comun a devenit, de exemplu, normă generală.

Hong Kong a luat măsuri drastice când numărul celor infectaţi era încă insignifiant, sub 20 de persoane. Sistemele de supravegehere computerizată ale poliţiei au fost adaptate pentru a monitoriza situaţia din teren a bolnavilor, locaţiilor, deplasărilor etc. Măsurile de protecţie au fost impuse cu aceeaşi forţă şi disciplină ca în celelalte ţări din Asia de Est.

Unul din cele mai circulate şi vizitate state din Asia de Sud – Est, Singapore, poate fi un alt exemplu privind modul de combatere a epidemiei. Spre deosebire de alte părţi, numărul celor infectaţi din rândul vârstnicilor a fost mult mai redus, datorită izolării preventive a acestora. Aceasta explică şi numărul mare de recuperări din rândul celor infectaţi.

Dar măsurile de protecţie au fost luate în paralel cu cele de disciplinare, acolo unde a fost nevoie. Pedepsele severe pentru încălcarea regulilor au contribuit, la rândul lor, la implementarea acestora.

Urmează Europa şi problemele lipsei de unitate

Conform unei estimări preliminare a comisarului pentru piaţa internă europeană, Thierry Breton, este posibilă o recesiune economică şi o scădere a venitului comun  european de 2 - 2,5%. Blocajele la graniţe, închiderea marilor oraşe au întrerupt deja lanţurile de aprovizionare nu numai cu alimente dar şi cu materiile prime necesare funcţionării unor ramuri economice. Între creşterea prognozată de 1,5% şi potenţiala recesiune sunt 4%. Undeva către linia roşie a blocajului economic.

Câtă solidaritate comună poate fi atunci când se închid graniţele, iar măsurile sunt diferenţiate la nivel naţional este o întrebare care încă se pune.

Lecţiile învăţate de Italia sunt poate, printre cele mai severe. Doar o lună a trecut de la 21 februarie, când au fost raportate primele cazuri de infecţie în nordul ţării, şi statul este deja blocat de o săptămână, cu peste 30.000 de persoane infectate şi mai mult de 2.500 decedate.

Măsurile luate au fost drastice, demonstrând că este adevărat ce se spune despre capacitatea italienilor de a gestiona crizele. Problema a fost, însă, că unele au fost luate târziu. Spitalele au fost, între timp, supra-aglomerate, contribuind şi ele la răspândirea virusului. Izolarea la locuinţe a fost impusă şi pentru cei cu simtome uşoare sau asimptomatici. Pentru că nu există încă un vaccin, nici un alt medicament, singura soluţie pentru împiedicarea extinderii virusului este izolarea. Iar în spitale, orice alt serviciu medical care nu era urgent, de pildă operaţiile estetice, a fost amânat.

Armata a contribuit cu spitalele militare şi personalul medical aferent. Mobilizarea a fost peste orice altceva din perioada postbelică. Solidaritatea socială se manifestă prin reţinere şi lipsă de contacte. Este o stare nouă, care poate afecta tonusul unei societăţi. Comunicarea online pentru dialog social a fost încurajată sau a apărut spontan, contribuind la menţinerea acestui tonus.

Dar astfel de lecţii au fost predate şi în Spania sau Franţa, statele europene cele mai afectate, după Italia, de această criză.

Activităţile publice au fost suspendate, de-abia după ce criza a apărut evident a se apropia de linia roşie. În  Franţa au avut loc chiar alegeri în această perioadă. În Spania, autorităţile locale autonome au permis încă desfăşurarea de activităţi festive, marşuri şi adunări. Contaminarea a atins inclusiv persoane din rândul executivelor şi parlamentelor. Inimaginabilă situaţie în Asia. Grupuri parlamentare întregi au trebuit să fie izolate. Măsurile luate la nivelul UE au fost destul de simbolice, mai puţin blocajul extern, organizaţia dovedind că nu are mijloacele comune de a gestiona o criză cu focare naţionale concomitente.

Iar la nivel naţional, aceste măsuri au fost neunitare, în funcţie de nivelul cazurilor înregistrate şi de cultura socială specifică.

Pentru ca lucrurile să fie şi mai controversate, fostul membru al UE, Marea Britanie, a adoptat politici diferite de gestionare a crizei, bazate în special, pe autoizolarea voluntară a celor în vârstă, intrarea în izolare sau carantină şi a celor cu simptome uşoare. Fără însă a decide blocarea activităţilor publice şi a celor comerciale, cu argumentul că, luate prea devreme, aceste măsuri vor fi ignorate. Calculul este ca vârful crizei să se producă în apropierea perioadei calde, când temperaturile înalte vor permite gestionarea mai bună a răspândirii virusului. Măsurile punitive sunt lăsate în planul doi, autorităţile britanice făcând apel la proverbialul bun simţ insular. Care, de când cu dezbaterile privind Brexitul, pare a avea şi el probleme de adaptare.

Deci unde ne aflăm?

În etapa scenariilor. Unele mai optimiste, altele mai pesimiste, iar altele sumbre de-a dreptul. Măsurile de izolare ajută la izolarea focarelor de infecţie, dar blochează în acelaşi timp economia. În unele state, Italia, Spania, nivelul de panică socială este destul de ridicat, la nota 8 din 10. Există multe elemente imprevizibile, multe necunoscute, în această criză, unele care ţin de evoluţiile virusului, în general către o versiune mai severă, altele care ţin de capacitatea autorităţilor de a identifica soluţiile cele mai bune, aplicabile unor comunităţi care nu au exerciţiul crizelor precum cele din Asia. Altele care ţin de natura umană, care nu e întotderauna solidară, nu totdeauna empatizează cu societatea din care face parte. Mai ales aici, în Europa.

Amestecul politic în gestionarea acestei crize trebuie să fie minimal, lăsând structurilor antrenate în astfel de situaţii îndeajuns spaţiu de acţiune.

Iar noi trebuie să avem speranţă. Şi responsabilitate.  Şi încă o dată, speranţă.

Cam pe aici, suntem.