Cooperarea transatlantică - interesele economice înving retorica

Începând cu Summit-ul NATO din iulie 2018 în care criticile lui Donald Trump la adresa aliaţilor europeni au fost exprimate într-un limbaj contondent, o serie de analişti, manipulaţi probabil de maşinăria rusă de fake news, s-au grăbit să prevestească  apropierea sfârşitului relaţiei transatlantice. S-a dovedit însă că liderii statelor au şi o agendă pragmatică, în beneficiul statelor lor, în spatele celor declarate public, pentru consumul intern şi pentru consolidarea politică a regimului.

În afara aparenţelor cu iz politic, interesele economice sunt, de fapt, cele care definesc, în lumea actuală, relaţiile dintre state. Fără a afirma că relaţiile politice sau de securitate sunt subordonate acestor interese, ele, sunt în strânsă legătură cu avantajele de ordin economic care dictează asupra modului de asociere a statelor în organizaţii sau alianţe internaţionale.

Impunerea de sancţiuni sau de noi tarife a ajuns să fie mai mult un mecanism de negociere a unor relaţii economice pe termen lung, decât atingerea unor obiective economice sau politice imediate. Identificarea intereselor economice reciproce şi aducerea acestora la o  stabilitate crescută a relaţiilor, sunt obiectivele care se află în spatele unei retorici manipulatoare aparent îndreptate către scopuri politice.

În relaţiile economice dintre state, interesele şi schimburile comerciale în domeniul energiei sunt, poate, cele care au cele mai strânse legături cu relaţiile politice sau de securitate.  Relaţiile dintre state în domeniul energiei pot fi stimulate sau reprimate de evoluţia relaţiilor din alte domenii economice cu valoare strategică, cum ar fi comerţul cu automobile, schimburi economice în domeniul tehnologiilor înalte, IT, aeronautică, etc.

În acest sens, relaţia transatlantică nu trebuie văzută exclusiv prin prisma declaraţiilor politice conjuncturale ale liderilor, ci trebuie analizate cifrele care se află în spatele legăturilor dintre cele două ţărmuri ale Atlanticului.  

În anul 2018, deşi au fost anunţate, de ambele părţi, creşteri ale tarifelor, nivelul comerţului dintre SUA şi UE a fost de 1,3 trilioane de dolari. 54% din investiţiile în SUA provin din Europa, în timp ce 64% din investiţiile globale ale SUA sunt în Europa. Investiţiile americane în Europa au creat 4,7 milioane de locuri de muncă în timp ce investiţiile europene în SUA au produs 4,3 milioane de locuri de muncă.

Principalul partener european al SUA este Germania. Această situaţie se menţine în continuare deşi tensiunile dintre Administraţia Trump şi liderul economiei europene nu s-au rezolvat, ele având suişuri şi coborâşuri ca şi un limbaj ce reflectă emoţiile partenerilor de discuţii.

În aceste condiţii, pentru a ne da seama despre adevărata relaţie economică a celor două părţi este necesară analiza, la rece, a cifrelor ce reflectă interdependenţa economică dintre SUA şi Germania, definitorie pentru relaţia SUA – Europa..

Începând cu anul 2015, Statele Unite sunt cea mai mare piaţă pentru exportul produselor germane. În acelaşi timp companiile germane sunt cel mai mare investitor pe piaţa americană.

În conformitate cu Biroul Federal de Statistică al Germaniei, în anul 2018 valoarea exporturilor germane în SUA a fost de 113,3 miliarde de Euro.

În acelaşi timp importurile de produse fabricate în SUA a fost de 64,5 miliarde de Euro, situându-se pe locul patru într-un clasament al partenerilor privind bunurile importate de Germania, după China, Olanda şi Franţa. Pentru SUA, Germania se clasează pe locul şapte ca piaţă de import.

În conformitate cu datele făcute publice de Biroul de Analize Economice al Germaniei, companiile private din această ţară au investit în economia SUA, în anul 2017, 406 miliarde de dolari ceea ce însemnă şi 692.000 de locuri de muncă pe teritoriul statului  american.

În anul 2017 cetăţeni şi firme ale SUA deţineau în Germania investiţii în valoare de 136 miliarde de dolari. Acestea reprezintă 1842 de companii cu 701.000 angajaţi.

În conformitate cu datele furnizate de World Bank, în anul 2017 SUA şi UE împreună generau 45,5% din PIB-ul global.

Observând faptul că balanţa comercială cu Uniunea Europeană, în general, şi cu Germania, în special, este mult dezechilibrată, mai ales în favoarea Germaniei, Donald Trump a propus introducerea de taxe pentru importurile de produse ce includ oţel şi aluminiu. Aceasta măsură a fost luată în conformitate secţiunea 232 din Trade Expansion Act din 1962, care permite oricărei organizaţii din SUA, să ceară investigaţii din partea Departamentului Comerţului al SUA atunci când se constată că importul anumitor produse ar crea ameninţări la adresa securităţii naţionale a SUA. Secretarul Comerţului al SUA s-a autosesizat în aprilie 2017 urmare a declaraţilor publice ale lui Trump şi a început o investigaţie referitoare la modul în care excedentul de importuri de astfel de produse din UE ameninţă securitatea naţională a SUA. Ca rezultat al acestei investigaţii în martie 2018, preşedintele SUA a semnat o directivă potrivit căreia se aplică tarife de 25% produselor care conţin oţel şi 10% pentru produsele care conţin aluminiu. Aceste tarife sunt plătite de importatorul american dar ele, în mod natural, se regăsesc în preţul de achiziţionare a produsului.

Având în vedere faptul că relaţia economică între SUA şi UE nu era taxată, introducerea noilor tarife afectează schimburile economice transatlantice mai ales în ceea ce privesc importurile de automobile.

Pentru a evita, pe cât posibil, accentuarea dezechilibrelor de export în acest domeniu, Germania face eforturi de a construi cât mai multe automobile germane pe teritoriul SUA.

În anul 2018 au fost fabricate în SUA 744 300 de automobile germane, de aproape de aproape două ori mai multe decât cele importate din Germania în număr de 450 700 de automobile. 55% din maşinile germane fabricate în SUA au fost exportate. Germania a importat în 2018, 149.000 de maşini fiind astfel cel de-al treilea importator de maşini americane.

În urma unor evaluări făcute de Institutul Peterson pentru Economie Internaţională posibila introducere a tarifelor preconizate de 25% pentru automobile, ar afecta negativ produsul naţional brut al SUA cu 13-14 miliarde de dolari. Informat asupra acestor consecinţe, la sfârşitul lunii iulie 2018, preşedintele SUA s-a întâlnit, la Washington, cu Jean Claude Yunker, preşedintele Comisiei Europene. Acesta a intervenit pentru neintroducerea de noi bariere comerciale în relaţia transatlantică. Cu această ocazie s-a decis amânarea aplicării noilor tarife.

SUA şi UE au decis continuarea negocierilor pentru convenirea unui acord privind schimburile comerciale între cele două ţărmuri ale Atlanticului. Condiţiile preliminare pentru derularea acestor negocieri au fost stabilite la începutul lunii mai 2019. Acestea se vor desfăşura însă sub spectrul continuităţii ameninţării lui Trump privind noile tarife.

Având în vedere uriaşul interes comercial existent între SUA şi statele membre ale Uniunii Europene este de aşteptat ca tonalităţile contondente din retorica celor două părţi să scadă şi părţile să ajungă la un compromis economic în avantaj reciproc. Acest compromis economic este reprezentat de convenirea unui acord transatlantic de liber schimb, iniţiativă de mult începută dar fără să fi făcut progrese vizibile. În ianuarie 2019 USTR (United States Trade Representative) a publicat obiectivele viitorului acord de liber schimb între SUA şi UE. La rândul său Consiliul Uniunii Europene a făcut publice, la mijlocul lunii aprilie 2019, două mandate de negociere pentru acordul de liber schimb. Aceste măsuri, deşi incipiente, sunt semne că situaţia, treptat şi cu răbdare de ambele părţi, se va normaliza.   

Un alt subiect de divergenţă între Uniunea Europeană şi SUA îl constituie proiectul de constituire al  Armatei Europene. Deşi ideea exista de mai mult timp, opiniile s-au acutizat în urma intervenţiei lui Donald Trump la Summit-ul NATO din iulie2018, considerată nediplomatică de mulţi analişti europeni, şi la care acesta a încercat să impună pragul minim de 2% pentru cheltuielile militare a statelor NATO.   Atunci când a fost initiat proiectul armatei europene, el a fost considerat ca o concurenţă la NATO. Reacţia SUA dar şi a unor state NATO a fost puternic negativă. În timp, prin discuţii şi negocieri s-a putut constata că statele membre ale UE, nu pot, la acest moment, fără participarea SUA, Canadei, Norvegiei, Turciei şi, eventual, a Marii Britanii, să operaţionalizeze o forţă militară capabilă să descurajeze Rusia, considerată ca fiind principala ameninţare la adresa statelor europene. De aceea, inclusiv personalităţi militare aparţinând unor state europene consideră că NATO reprezintă singura soluţie de apărare colectivă şi de securitate a Europei. Eforturile unor state, membre NATO, susţinătoare ale programului Armatei Europene au dus la creşterea cheltuielilor militare în aceste state, adică exact ceea ce solicita şi Trump. În felul acesta, cel puţin pentru perioada actuală, se acreditează ideea că Armata Europeană nu poate funcţiona decât în cadrul NATO. Astfel, şi acest element de divergenţă în relaţia transatlantică se estompează în viitorul apropiat.

Un al treilea subiect, care a creat contradicţii majore între cele două coaste ale Atlanticului este cel legat de evitarea asigurării energetice a Europei dintr-o singură sursă, Rusia. Principala sursă de divergenţă  o reprezintă proiectul Nord Stream 2. Pentru a-şi evidenţia cât mai clar poziţia, Congresul SUA a elaborat şi a prezentat spre semnare preşedintelui SUA o legislaţie menită să blocheze proiectul Nord Stream 2 şi să impună o serie de condiţii care să limiteze opţiunile Rusiei în ceea ce priveşte furnizarea de energie Europei în poziţie de sursă unică. Noua lege prezintă şi sancţiunile ce vor fi  aplicate companiilor şi persoanelor care nu respectă condiţiile menţionate în lege.

Pe data de 8 februarie Consiliul Uniunii Europene a aprobat Directiva Gazului, prin care se impun o serie de  măsuri ce trebuie luate în continuarea proiectului Nord Stream 2 ca şi referitor la alte conducte de gaze ce leagă sursele din Rusia de consumatorii europeni. Având în vedere interesele Germaniei în realizarea acestor proiecte şi mai ales a celui ce străbate Marea Baltică, d-na Merkel şi-a asumat rolul de garant asupra faptului că Rusia  va îndeplini condiţiile directivei europene. Nu au fost prezentate public, până în prezent, date despre modul în care Germania s-a achitat de această obligaţie şi nici dacă Rusia s-a conformat cerinţelor. În orice caz proiectul continuă şi în condiţiile actuale SUA vor aplica sancţiunile promise. Rezoluţia Congresului SUA cere guvernului SUA să accelereze eforturile de furnizare de gaze lichefiate către Europa, ca sursă alternativa pentru cele livrate de Rusia.

Întrucât Rusia nu a respectat condiţiile impuse deşi d-na Merkel a garantat pentru promisiunile ruseşti, a scăzut credibilitatea cancelarului german pentru sprijinul Rusiei, în faţa statelor europene. Având în vedere faptul că în curând cancelarul german îşi încheie mandatul,  nu se ştie dacă viitorul cancelar va mai fi atât de disponibil faţă de Rusia pentru dezvoltarea relaţiilor comerciale bilaterale. În cazul în care SUA vor reuşi să vândă o cantitate suficientă de gaze Europei iar Ciprul va începe să livreze gaze către Europa, va scădea şi dependenţa statelor europene de gazele ruseşti şi de aici, presiunea şi divergenţele între UE şi SUA, în domeniul energiei, se vor diminua.

Având în vedere apropierea Rusiei de China reflectată mai ales prin aria largă a proiectelor comune  stabilite la recenta întâlnire a liderilor celor două state, SUA trebuie să acorde o atenţie sporită asupra evoluţiei acestora. În acelaşi timp, Uniunea Europeană, fără a fi ţinta principală a acestei posibile alianţe, poate să fie afectată economic şi strategic de relaţia Rusia – China. Acesta este un alt argument, pe termen lung, pentru revigorarea relaţiei transatlantice.

Toate acestea sunt argumente potrivit cărora pe termen scurt şi mediu relaţia transatlantică va constitui, din nou, garanţia de pace a planetei şi esenţa unor relaţii economice internaţionale bazate pe echilibru şi prosperitate. Interesele comerciale şi de securitate sunt prioritare în faţa oricărei retorici.