Continuitatea războiului şi păcii

Săptămâna trecută, prietenul şi colegul meu Jacek Bartosiak a scris un articol pentru GPF numit „The Scalable World War Ahead”, în care a avertizat că lumea coboară în abisul unui război aproape global. Cel mai important argument adus de acesta a fost că există o nouă dinamică în lume, în care războaiele vor creşte precum cancerul, celulele divizându-se până când lumea va fi complet nimicită.

Nu sunt de acord cu ceea ce cred că este o teorie a războiului ca metastază, în general, şi în vremurile noastre, în particular. Războaiele se desfăşoară între state-naţiune, pornind de la interesele fiecăruia. În general, războaiele pornesc din frică sau lăcomie. Un stat consideră că ameninţarea din partea altui stat este cel mai bine descurajată prin acţiuni anticipative. Acest lucru se întâmplă în contextul particular în care un stat se teme de ceea ce ar putea deveni un alt stat şi riscă războiul crezând că iniţierea acestuia va preveni apariţia unei alte naţiuni. Teama poate fi una dintre puterile încă neexploatate ale oponentului sau posibilitatea puterii unui aliat. Războiul poate începe şi din lăcomie sau din dorinţa de a câştiga un lucru de importanţă strategică de la alt stat – caz în care evaluarea puterii atribuie probabilitatea succesului de partea statului care porneşte războiul.

Decizia de a porni războiul este luată de partea care tinde să evite extinderea conflictului sau, cel puţin, aşteaptă până când primul război este stabil, înainte de a-l extinde şi de a creşte şansele eşecului. Apărarea ţării cere aliaţi, dacă evaluările atacatorului cu relativă putere sunt corecte. Costul alianţei este, de obicei, mare, iar dorinţa de a interveni există doar în anumite circumstanţe. Războaiele care se extind sunt, aşadar, posibile, dar puţin probabile. Astfel, cele mai multe războaie sunt autolimitate.

Privind în retrospectivă, cel de-Al Doilea Război Mondial pare să fi fost un război care s-a extins, însă a fost aşa doar într-un sens limitat. Au existat două războaie separate, unul în Pacific şi unul în Europa. Cel dintâi nu a provocat alte conflicte. Participanţii de la începutul războiului l-au conturat până la final. În Europa, războiul a fost, de fapt, împărţit în două războaie, ambele implicând Germania. Unul a fost al Germaniei împotriva Alianţei anglo-franceze, iar altul împotriva Alianţei sovietice. Nici războiul din Pacific, nici cel din Europa, nu au fost extinse dincolo de puterile centrale.

Războiul Rece a asmuţit NATO împotriva Pactului de la Varşovia şi a avut o nuanţă distinctă, nucleară. Războiul Rece în Europa nu s-a transformat într-un război convenţional, pentru că armele nucleare au crescut foate mult potenţialul cost al războiului. Războiul s-a extins spre anumite părţi din Asia, Africa şi America Latină, însă nu au fost conflicte mari pentru cele două părţi.

Unul dintre elementele care limitează războiul în care sunt implicate marile puteri este faptul că cele mai multe dintre acestea deţin arme nucleare. Un război între SUA şi China ar fi posibil numai dacă una dintre aceste ţări ar şti sigur că ar putea neutraliza armele celuilalt stat. În mod contrar, pericolul ar fi câştigarea războiului. In extremis, când interesele fundamentale ale statului sunt ameninţate de forţe convenţionale, statul ar putea alege varianta nucleară. Potenţialul câştigător ar putea crede că răspunsul nuclear este posibil şi ar trebui să se gândească dacă riscurile victoriei ar merita. Limitele pre-nucleare în ceea ce priveşte războaiele care se extind ar implica un răspuns nuclear. Este important de reţinut că ideea de arme nucleare tactice creează iluzia utilităţii acestora. Armele nucleare tactic disponibile la nivel extins au o letalitate asemănătoare unei mari părţi din bombele care au distrus Hiroshima. Există şi arme mai mici, însă ori sunt atât de mici încât nu justifică folosirea lor comparativ cu armele convenţionale, ori sunt suficient de devastatoare încât să nimicească un oraş mare.

Războiul este posibil între puterile nucleare când cel puţin una dintre ele lucrează prin elemente de tip „proxy” capabile să ducă lupta. Vietnam este un exemplu clasic. Nordul Vietnamului şi SUA s-au luptat având China şi Uniunea Sovietică drept sprijin logistic. SUA nu au luat niciodată în considerare folosirea armelor nucleare în această confruntare. Nici Israelul nu a făcut asta, în 1973, când a atacat Egiptul. Criza rachetelor din Cuba nu a ajuns niciodată atât de aproape de un conflict nuclear, aşa cum arată dezvăluirea documentelor şi înregistrărilor de ambele părţi. În Ucraina,  Rusia a ameninţat cu atacul nuclear. Cu toate acestea, aşa cum s-a întâmplat şi în Vietnam, una dintre părţi desfăşoară un război direct, în timp ce cealaltă îl desfăşoară prin elemente „proxy”. Nu se întâmplă nimic semnificativ de vreo parte sau alta astfel încât să existe riscul unui conflict nuclear.

Situaţia dintre China şi SUA este în mod similar limitată. Niciuna dintre ţări nu are vreun interes în atacul nuclear şi niciunul dintre state nu este sigur ce ar face celălalt dacă s-ar confrunta cu riscul unei înfrângeri. Am văzut numeroase manevre şi retorici din partea ambelor părţi, însă, în acest moment, incertitudinile privind riscul unui război convenţional sunt intacte. Niciuna dintre părţi nu este într-atât de încrezătoare în poziţia sa privind începerea unui război şi niciuna dintre părţi nu este sigură dacă armele nucleare ar putea fi folosite pentru câştigarea unui război convenţional. A fi aproape sigur nu reprezintă un punct de plecare pentru o anihilare naţională.

Din punctul meu de vedere, vedem în Ucraina o nesiguranţă clasică de ambele părţi. În Pacificul de Vest, am avut mult timp parte de zgomote de săbii şi prea puţină acţiune. China se află într-o criză financiară care nu poate fi rezolvată prin implicarea celui mai mare client al său într-un război. SUA nu vor să îşi schimbe status quo-ul.

Cred că există prea multe obstacole în iniţierea unui război care să se extindă. Cel mai mult ne-am apropiat de un astfel de război în cel de-Al Doilea Război Mondial, însă chiar şi atunci participanţii erau stabili după începerea războiului. În Războiul Rece, centrul nu s-a destabilizat niciodată, în ciuda luptelor mai mici duse prin alte părţi. Războaiele care se extind ar putea avea loc de-a lungul deceniilor şi prin acorduri politice survenite. Întotdeauna vor exista războaie, iar unele dintre ele vor fi groaznice. Însă există prea multe impedimente pentru desfăşurarea lor departe de centrul conflictului.