Continuitate şi imprevizibil în implicarea SUA în Orientul Mijlociu
Laurenţiu SfinteşDespre valori, interese şi campanii electorale ● Orientul Mijlociu: trei dosare de politică externă – două se rescriu, unul continuă pe linia Obama. More or less / Mai mult sau mai puţin ● Lupta împotriva terorismului a fost transferată militarilor ● Presiune maximă, permanentă şi constantă asupra Iranului ● Planul de pace dintre Israel şi palestinieni ● Două plicuri rămase nedesfăcute ●

Despre valori, interese şi campanii electorale
Ştiţi povestea cu cele trei plicuri pe care le primeşte cel ajuns într-o nouă funcţie. În primul e un bilet pe care scrie „Dă vina pe cel de dinaintea ta”, în al doilea alt bilet pe care scrie „Fă-ţi autocritica”, în al treilea un altul cu mesajul „Pregăteşte trei plicuri”. Problema cu aceste plicuri este că ele trebuie deschise în momente clare, când devine evident că problemele sunt mai dificile decât se anticipa (la primul plic), soluţia aruncării vinei pe umerii predecesorului nu mai funcţionează (al doilea plic) şi se apropie momentul predării funcţiei (al treilea plic). Candidatul Trump a furat startul şi deschis primul plic cu câteva luni înaintea alegerilor când a început să acuze elită politică şi diplomatică de la Washington, „out-of-touch and unaccountable” / „fără contact cu realitatea şi iresponsabilă”, de permanentizarea unei politici externe a SUA care s-a dovedit „a complete and total disaster” / „un dezastru complet şi total”, punând, aproape pleonastic, un diagnostic de criză profundă implicării SUA în relaţiile internaţionale.
Primul bilet i-a fost cu folos atât în campania electorală, cât şi în prima parte a mandatului prezidenţial. Şi deşi majoritatea analiştilor consideră că abordarea politicii externe a SUA de către Administraţia Trump nu este rezultatul unor analize sofisticate, fiind consecinţa unei viziuni focalizate, mai curând, pe interesele decât pe valorile americane, aceeaşi analişti apreciază că există un realism evident ale acestei abordări, care permite o tratare directă a unor dosare dificile internaţionale. Iar această abordare este bazată pe patru piloni:
1. relaţiile internaţionale presupun competiţie;
2. politica externă nu este filantropie;
3. toate naţiunile îşi promovează interese individuale, deseori egoiste;
4. aventurile externe ale căror costuri depăşesc beneficiile sunt inutile (termenul prezidenţial folosit este de fapt „dumb” / „prosteşti”).
În aceleaşi cercuri analitice se apreciază, astfel, că preşedintele Trump a fost corect în abordările avute în spaţiile în care expertiza sa anterioară de investitor a permis o cunoaştere a modului de relaţionare economică, a pârghiilor care pot fi utilizate din acest domeniu pentru a influenţa deciziile politice. Sunt o serie de exemple în acest sens:
● presiunea pusă pe aliaţii SUA din NATO de a cheltui mai mult pentru apărare;
● denunţarea cheltuielilor inutile pentru programele de construcţie naţională în locaţii precum Afganistanul;
● recunoaşterea Chinei ca principalul competitor pe termen lung al SUA, dar şi a faptului că Beijingul nu va înceta să utilizeze tehnici comerciale neortodoxe doar dacă va fi rugat politicos;
● înţelegerea perspectivei că demonizarea Rusiei va avea ca rezultat apropierea acesteia de China (aici lucrurile au devenit pe parcurs mai complicate pentru preşedintele Trump, prin existenţa dosarului supranumit ”Russia Gate”).
Dacă în domeniile enumerate mai sus, aceste abordări noi, care au, totuşi şi anumite elemente de continuitate preluate de la administraţiile anterioare, au avut consecinţe în general pozitive, politica externă a SUA în Orientul Mijlociu a „beneficiat” de mult mai multe elemente „surprinzătoare”, de mult mai multe schimbări de direcţie şi, desigur, de o listă lungă de aprecieri negative. Excepţiile, în fapt, una singură dar importantă, confirmă regula. Iar această evoluţie spre discontinuu, într-o regiune în care cutumele politice şi regulile diplomatice durează decenii, s-a petrecut în contextul în care importanţi reprezentanţi ai administraţiei, de la fostul secretar al Departamentului de Stat, Rex Tillerson, la fostul secretar al apărării, generalul James Norman Mattis, au beneficiat de o cunoaştere profundă a problematicii acestei regiuni.
Orientul Mijlociu: trei dosare de politică externă – două se rescriu, unul continuă pe linia Obama. More or less / Mai mult sau mai puţin
Aşa cum a promis în timpul campaniei electorale, Trump a avut o abordare diferită de cea a predecesorului, cu unele nuanţe, doar nuanţe, de continuitate:
● a încurajat aliaţii SUA să împartă mai mult din responsabilităţile de securitate ale regiunii;
● a rezistat tentaţiei de a trimite mai multe trupe în zonele „fierbinţi”;
● a tolerat, la fel cum a procedat şi Obama, intervenţia saudită în Yemen, chiar împotriva unor rezoluţii ale Congresului SUA (cum a fost utilizarea recentă / 16 aprilie a dreptului de veto pentru a bloca o rezoluţie bi-partizană de încetare a implicării SUA în acest conflict)
● a schimbat registrul relaţiilor dintre Washington şi Riad, acestea devenind mult mai strânse în Administraţia Trump faţă de perioada Obama;
● în aceeaşi direcţie, chiar mai intens, au evoluat legăturile Casei Albe cu guvernul israelian, în special cu prim-ministrul Benjamin Netanyahu, suferinde în anii anteriori;
● o schimbare profundă a fost retragerea din Acordul încheiat în anul 2015 (o prioritate a administraţiei anterioare), de către cei cinci membri ai Consiliului de Securitate al ONU, plus Germania şi UE, cu Iranul, cunoscut sub numele de Joint Comprehensive Plan of Action / JCPOA, şi a reintrodus sancţiuni economice asupra Teheranului.
Această din urmă decizie, împreună cu retragerea SUA din mecanismele diplomatice, prin măsurile luate în acest domeniu, care includeau participarea palestinienilor la negocierile de pace cu Israelul, sunt considerate de mulţi experţi ca potenţiale provocatoare de evoluţii negative, nu numai în regiune, dar şi în relaţiile SUA cu partenerii europeni.
Dacă în ceea ce priveşte cei 4 piloni pe care se bazează abordările de politică externă generale ale Casei Albe se poate vorbi de o coerenţă la nivel strategic, în cazul particular al Orientului Mijlociu abordarea rămâne la nivelul actului politic, deseori abrupt şi fără consultări anterioare, echivalent în domeniul militar cu nivelul tactic al operaţiilor. În afară de criticile externe, această abordare este pusă sub lupă şi analizată mai ales în aspectele ei controversate, de către media, diplomaţii, mediul analitic, care, mulţi, au fost aproape de Administraţia Obama. Un exemplu este cel al fostului consilier la Casa Alba, Dennis Ross, care întrebă retoric dacă „are preşedintele Trump o politică pentru Orientul Mijlociu?” pentru a răspunde el însuşi, precum rabinul: „are, nu are, nu sunt sigur. Sunt de acord cu toate variantele”.
În general, o strategie este o viziune integratoare în care există o listă cu obiective, una cu direcţiile de urmat pentru atingerea acestora şi o altă listă cu mijloacele puse la dispoziţie în acest scop. Când există diferenţe evidente între aceste liste, cărora li se adaugă variante / perspective temporale de îndeplinire a acestor obiective, strategia politică devine pur şi simplu „politică”, poate chiar „politici”, dacă ansamblul nu e atât de clar.
Unde se situează abordările Administraţiei Trump privind marile dosare politice ale Orientului Mijlociu? Principalele trei direcţii de acţiune externă a SUA în plan regional, sub noua administraţie de la Casa Albă, sunt:
1. lupta împotriva terorismului;
2. combaterea / contracararea Iranului;
3. amplificarea eforturilor pentru un „tratat” / „acord final” între Israel şi palestinieni.
Ele implică acţiuni politice şi diplomatice, economice şi militare în regiune dar nu numai, putând implica şi partenerii SUA, ca şi adversarii săi, cele trei problematici fiind deosebit de complexe, nu numai prin relevanţa locală, cât prin consecinţele pe plan internaţional. Rezolvarea doar a unuia singur poate deveni diplomă de merit istoric pentru orice administraţie de la Casa Albă. De aceea miza este destul de mare, iar Administraţia Trump nu a evitat contactul cu aceste problematici, forţând chiar anunţarea unor obiective ambiţioase. De nivel strategic, bineînţeles. Ce s-a realizat până la acest moment?
1. lupta împotriva terorismului a fost transferată militarilor. Înfrângerea teritorială a ISIS (gruparea teroristă cea mai periculoasă şi mai activă din Orientul Mijlociu) a fost posibilă prin operaţiile militare desfăşurate pe teritoriul Irakului şi Siriei, în special cu sprijinul formaţiunilor kurde. A fost, cu variaţiuni, linia adoptată de preşedintele Obama.
Abordarea militară a redus teritoriul ocupat de ISIS la câteva enclave, ocupate şi acestea în final, forţând migrarea luptătorilor către alte regiuni unde mai funcţionează unele francize teroriste (Peninsula Sinai, Libia, Yemen, Afganistan). Ea a redus, de asemenea, capacitatea de recrutare a grupării, datorită lipsei victoriilor militare ale acesteia, cele care aduseseră anterior zeci de mii de voluntari în pustiurile Orientului Mijlociu.
Dar ISIS este mai mult decât o mişcare, este o ideologie, iar ideologiile nu se combat cu forţa militară. Este adevărat că militarii pot acţiona acum cu mai puţine restricţii decât pe vremea preşedintelui Obama, erau chiar şi numeric mai mulţi decât în anii anteriori, până la decizia neaşteptată de retragere din Siria, dar problema soluţiei militare este că aceasta nu răspunde la componenta ideologică. Şi nu oferă nici soluţii pentru perioada post-victorie asupra ISIS. Fără o abordare strategică, va urma un vacuum. La fel cu cel care a dus la naşterea ISIS, bazat pe frustrările comunităţii sunni, neglijate politic şi economic, marginalizate religios.
Pentru a evita amplificarea acestor frustrări şi reapariţia unei rude, poate şi mai radicale, a ISIS, atât autorităţile locale, cât şi SUA – principalul contributor la efortul antiterorist, ar trebui să pună în operă un plan pentru:
● reconstrucţia zonelor aflate anterior sub controlul ISIS, distruse masiv în urma luptelor;
● securitatea acestor zone;
● asigurarea unei guvernări care să implice incluziunea tuturor comunităţilor în decizie şi administraţie.
Toate cele trei puncte înseamnă fonduri, miliarde de dolari. Are Administraţia Trump un plan pentru aşa ceva? Nu sunt semne ca ar intenţiona să cheltuiască în Irak şi Siria, din bugetul SUA, optând mai mult pentru formula ca statele din regiune să achite nota de plată. În decembrie 2017, pe timpul unei convorbiri telefonice cu regele saudit Salman, preşedintele Trump a introdus ideea ca Riadul să sponsorizeze reconstrucţia din Siria cu 4 miliarde de dolari. Regele nu a răspuns imediat, dar câteva luni mai târziu, Arabia Saudită a oferit 100 milioane de dolari.
Fără bani, adică fără reconstrucţie, va fi dificilă şi discreditarea ideologică a grupării. Regimurile locale, atât din Irak, cât şi din Siria, sunt dominate de reprezentanţi ai altor comunităţi decât cele sunnite. Aici SUA pot interveni mai puţin pentru că în plan ideologic acţiunile trebuie desfăşurate local. Vacuumul ideologic trebuie evitat, SUA putând acorda sprijin acelor cercuri, inclusiv religioase, moderate, care oferă o alternativă. Din nefericire, modelul care părea să fie un reper pentru această nouă orientare ideologică regională, prinţul saudit Mohammad bin Salman, promotor al unor reforme destul de curajoase în regatul saudit, are, cel puţin, două dosare dificile de rezolvat: cazul Kashoggi şi războiul din Yemen. Iar dacă ideologia nu va găsi canalele de promovare de sus în jos, clericii radicali, fanatizaţi de modelul primilor „patru califi”, vor şti să câştige, acolo jos, în comunităţile lipsite de perspective economice, suportul necondiţionat al tineretului sunnit.
În concluzie, se poate afirma că lupta împotriva terorismului a beneficiat din partea administraţiei Trump de:
● o abordare militară competentă, dar limitată;
● o neglijare a componentei ideologice pentru perioada post-ISIS.
Atât în Irak, dar şi în Siria, acest vacuum este umplut, parţial, de către Iran. Ceea ce va agrava frustrările comunităţii sunni.
2. presiune maximă, permanentă şi constantă asupra Iranului. După modelul utilizat în relaţiile cu Coreea de Nord, Administraţia Trump a decis, ulterior retragerii din Acordul Nuclear, aplicarea unei presiuni puternice, în special economice, asupra Iranului pentru a forţa Teheranul să accepte condiţiile americane, care, conform secretarului de stat, Mike Pompeo, nu sunt multe, doar 12. Printre acestea sunt şi retragerea Iranului din participările sale militare din Siria, Irak, Yemen.
Problema acestei abordări este că ea nu este împărtăşită şi de ceilalţi semnatari ai JCPOA, statele europene construind chiar un mecanism economico - financiar ca să evite sancţiunile SUA asupra companiilor europene care vor continua să facă afaceri cu Iranul. Când doar un singur membru al acordului iese din cadrul acestuia, presiunea nu mai poate avea acelaşi nivel. Desigur, acest mecanism nu funcţionează în cazul marilor companii europene care au afaceri în SUA şi ale căror pierderi ar fi imense dacă ar suferi consecinţe ale sancţiunilor. Dar firmele mai mici, băncile de nivel mediu ar putea utiliza acest mecanism. Iar, dincolo de europeni, în acord sunt implicate şi China şi Rusia.
Teheranul are câteva pârghii, nu multe, prin care poate face suportabile consecinţele sancţiunilor. Dar starea proastă a economiei nu se datorează doar sancţiunilor, ci şi problemelor structurale ale acesteia (Gărzile Revoluţionare controlează 40% din economie), corupţiei cvasi-generale şi conducerii acesteia pe principii eronate, neeconomice. Cu toate improvizaţiile pe care şi le pot permite, iranienii vor vinde, probabil, mult mai puţin petrol decât în prezent, înregistrând o scădere prognozată de la 2,5 milioane barili pe zi, la aproximativ 1 milion barili pe zi. Fondurile la bugetul de stat vor fi, astfel mai puţine, într-o perioadă în care şi devalorizarea masivă a monedei naţionale este la orizont.
Coerenţa acestei politici are de suferit şi pentru faptul că, deşi declarativ, SUA sunt pentru combaterea prezenţei Iranului în state din proximitatea Israelului, descurajarea concretă, mai ales militară, a acesteia este lăsată pe seama statului evreu. În special în ceea ce priveşte ţintele iraniene din Siria. Posibilităţile Israelului de a acţiona militar în Siria au cunoscut şi ele sincope în ultima perioadă, din cauza Rusiei. În acest domeniu, SUA au înregistrat iarăşi o retragere de natură politică şi diplomatică. Dacă în deceniile anterioare exista o anumită „diviziune a muncii” între Israel şi SUA, statul israelian purtând bătăliile şi câştigând războaiele, iar SUA asigurând negocierile diplomatice şi acordurile politice internaţionale ulterioare, în ultimii ani Ierusalimul, în special prin premierul Netanyahu, este angajat atât în confruntarea regională cu Iranul, cât şi în negocierea cu Moscova, pentru a avea libertatea de mişcare necesară.
În concluzie, presiunea asupra Teheranului, deşi maximă, constantă, permanentă, este în acelaşi timp unilaterală, putând avea chiar consecinţe nedorite, prin reluarea programului nuclear iranian.
3. planul de pace dintre Israel şi palestinieni. Monitorul Apărării şi Securităţii a abordat anterior, pe larg, subiectul, astfel că, în această analiză, ne vom rezuma la aspectele de noutate sau neintroduse în materialul de referinţă. Formula identificată de Administraţia Trump, în fapt de echipa de negociatori condusă de Jared Kushner, a fost sintetizată prin sintagma „outside in” cea de implicare a statelor arabe sunnite care să preia din responsabilitatea acceptării planului, prin presiuni asupra acestora.
S-a mizat pe anumite puncte convergente de interes între aceste state şi Israel, în special pe ostilitatea faţă de Iran. S-a sperat pe influenţa pe care ar putea să o aibă Arabia Saudită, în special prinţul bin Salman, pe relaţiile „cozy” / „confortabile”, se pare, dintre prinţ şi premierul israelian Netanyahu. S-a prognozat că palestinienii înşişi vor avea nevoie de o „umbrelă arabă” pentru acceptarea planului, pentru a primi garanţii că nu sunt singuri în această întreprindere riscantă pentru soarta comunităţii lor.
Nu sunt date concrete privind conţinutul acestui plan, a cărui prezentare a fost amânată pentru începutul lunii iunie, după Ramadan. Dar două din condiţiile fundamentale pentru arabi ca aceştia să accepte acest plan par a nu-şi fi găsit loc printre prevederile documentului:
1. existenţa unui stat palestinian cu
2. capitala în Ierusalimul de Est.
În afară de aceste două prevederi extrem de importante, pentru statele arabe există şi un alt aspect, venind din cutuma negocierii orientale: trebuie să existe şi posibilitatea de a face schimbări la planul propus. Din declaraţiile negociatorilor, documentul este însă unul construit pe principiul „take it or leave it” / „acceptă sau nu”. Nu există prevederi care să poată fi integrate într-o aşa numită ZOPA „Zone of Possible Agreement”) / „Zona unui potenţial acord”, unde să poată fi permise nu numai negocieri, dar şi schimbări.
Includerea europenilor (UE, statele europene imporante, cu interese şi trecut istoric în regiunea Orientului Mijlociu) în procesul de negociere ar fi putut ajuta. În general, palestinienii se simt mai aproape de europeni, iar dacă UE, de exemplu, ar fi fost de acord cu conţinutul acestui plan, probabil Autoritatea Naţională Palestiniană nu ar fi putut spune nu. Dar acest scenariu nu a fost în logica negociatorilor şi nici în algoritmul de lucru al Administraţiei Trump. Acţiunile anterioare ale acesteia în problematica Orientului Mijlociu au demonstrat că:
● nu sunt preferate discuţiile politice anterioare, deciziile fiind neaşteptate, unilaterale (mutarea capitalei la Ierusalim, recunoaşterea anexării Înălţimilor Golan);
● postura de negociator care menţine o anumită echidistanţă este înlocuită cu negocierea prin folosirea presiunii sau, în cazul acestui plan de pace, a unor dividende financiare sau economice.
În concluzie, nu putem decât aştepta începutul lunii iunie, moment în care la Ierusalim va fi un nou guvern israelian cu un prim-ministru reconfirmat a cincea oară, mai liber ca niciodată să ia decizii majore, palestinienii au şi ei deja un nou prim-ministru, iar preşedintele Trump nu va fi apăsat prea mult de tensiunea noii campanii electorale.
Cele două plicuri rămase vor sta în continuare nedesfăcute, într-un sertar de jos, la Casa Albă.
