04 septembrie 2019

Conflictul israeliano - palestinian: Planul care nu aduce pacea

Laurenţiu Sfinteş

Pentru a nu fi percepută doar ca puterea care semnează cecuri în alb pentru Israel, indiferent dacă acesta decide retragerea din Fâşia Gaza sau, dimpotrivă, anexarea Înălţimilor Golan, Statele Unite iau periodic în serios misiunea de mediator în conflictul dintre israelieni şi palestinieni şi oferă soluţii sub forma unor propuneri elaborate pentru pace. Cum conflictul este unul care nu are o soluţie militară, iar în plan politic abordările celor două părţi se îndepărtează una de alta pe an ce trece, o soluţie de reglementare prin negociere devine din ce în ce mai utopică.

Sursă foto: Mediafax

De ce e mai important planul de pace pentru SUA decât pentru cei cărora li se adresează

 

Pentru a evita situaţia în care s-au aflat propunerile anterioare, care s-au bazat pe câteva principii de negociere lansate de partea americană, urmând ca detaliile sa fie stabilite de părţi (moment în care totul s-a blocat), de această dată Administraţia Trump propune un plan detaliat pe care îl oferă negociatorilor israelieni şi palestinieni doar pentru lectură şi aprobare in-integrum, pe principiul ofertei de nerefuzat, fiind singura de pe piaţă şi de la singurul furnizor autorizat.

Desigur, aceasta în teorie, Israelul anunţând deja că îşi rezervă dreptul de a negocia şi, eventual, de a refuza prevederile neconvenabile. Iar palestinienii, ca să fie şi mai clar, nu au ezitat să trimită, prin vocea preşedintelui Mahmoud Abbas, „afacerea secolului” (numele, cu conotaţii de tranzacţie economică reuşită, dat documentului de preşedintele Trump) către locul biblic care îi aşteaptă pe cei păcătoşi.

Este posibil ca preşedintele palestinian să fi folosit, totuşi, termenul Jahannam, ceea ce ar însemna doar locul unde se duc, pe lumea cealaltă, făcătorii de rele. Dacă a trimis, însă, oferta direct către Sa’eer (Vâlvătaie), înseamnă că supărarea este mare.

Suntem la începutul toamnei, iar planul conceput în ultimele luni ale anului trecut, amânat după alegerile din aprilie, amânat din nou din cauza continuării crizei politice în Israel, trecut prin etapa neconvingătoare a expunerii principiilor economice pe timpul conferinţei din 25-26 iunie, de la Manama, Bahrain, continuă să provoace doar scepticism, deşi este în continuare promovat cu insistenţă de Administraţia Trump.

Entuziasmul este mimat doar de către iniţiatorii lui, cercul strâns de negociatori condus de Jared Kushner, şi de către preşedintele SUA, care şi plusează anunţând că este posibil ca partea politică să fie anunţată chiar înainte de alegerile din Israel, din 17 septembrie. Sceneta promoţională mai este jucată de o serie de lideri arabi, din cei care cu un ochi se uită la problematica palestiniană şi cu doi la audierile din Senatul SUA când se aprobă vânzările de arme şi echipamente militare.

Şi revenim la întrebarea iniţială: de ce această insistenţă din partea Washingtonului pentru un plan a cărui viabilitate este contestată de majoritatea celor care ar trebui să fie beneficiarii săi, dar şi de cei care ar trebui să contribuie la implementarea lui? Explicaţiile sunt mai multe.

Una este de natură istorică. Datorită tensiunilor cu potenţial de explozie din relaţiile dintre Israel şi palestinieni, planurile periodice de pace eliberează o parte din presiune sub forma unor negocieri mai aplicate ca de obicei care dau speranţă, îndeosebi părţii palestiniene, că drumul Golgotei se apropie de sfârşit. După atâtea încercări nereuşite, însă, chiar şi liderii palestinieni tratează aceste oferte diplomatice ca o rutină în care trebuie să se implice dar de la care nu au aşteptări prea mari.

Negocierile sunt utile politic şi statelor arabe care sunt direct implicate, prin apropierea geografică şi prezenţa pe teritoriile lor a refugiaţilor palestinieni, prin sprijinul acordat uneia sau alteia din facţiunile interne palestiniene. Ele demonstrează, mai ales pentru publicul intern, că problematica acestui conflict arabo – israelian continuă să fie o preocupare pentru elita arabă, chiar dacă, în spatele uşilor închise, abordarea este aceeaşi ca şi pentru israelieni: disputa este doar între israelieni şi palestinieni, locală, nu ar trebui implicată toată lumea arabă, pentru că realitatea curentă nu mai este cea de acum 50 – 70 de ani, nu poţi rămâne prizonierul unei solidarităţi care aduce doar probleme.

Planurile de pace pentru Orientul Mijlociu fac parte şi din recuzita electorală şi politică a celor care speră şi chiar ajung la Casa Albă. Discuţiile despre situaţia din Ţara Sfântă au un puternic impact electoral într-o ţară, la rândul ei, creată printr-un efort de colonizare şi adaptare la realităţile unui spaţiu nou. O mare parte din elita politică a SUA este puternic religioasă, conservatoare, ataşată valorilor biblice pe care le văd renăscute în ceea ce realizează poporul israelian. Adăugând la aceasta puternicul lobby făcut de diaspora evreiască din SUA, conexiunile cu infrastructura media şi cinematografică, fără al cărei suport un candidat nu poate spera să treacă de faza preliminariilor electorale, se poate înţelege mai uşor ce miză importantă este în discuţia despre teritoriul majoritar arid dintre Valea Iordanului şi Marea Mediterană.

Cât priveşte pe cei interesaţi direct, aici, paradoxal, lucrurile sunt destul de simple:

  • Israelul este la acest moment atât de puternic în plan militar, atât de puţin aflat sub presiunea unei ameninţări externe, atât de influent la Casa Albă şi atât de des prezent pentru negocieri la Kremlin, cu o populaţie orientată majoritar spre dreapta, neinteresată în compromisuri cu palestinienii, încât orice plan de pace pare un pas înapoi. Desigur, prezentul poate ascunde pericole pentru viitor, dar politicienii se adresează mai ales realităţii curente;

  • Autoritatea Naţională Palestiniană / ANP supravieţuieşte datorită sprijinului primit tocmai din partea statului israelian de la care vin atât fondurile prin transferurile de taxe, cât şi cooperarea în materie de securitate. Această cooperare, în care structurile de securitate israeliene neutralizează în special extremiştii din grupările concurente (Hamas şi Jihadul Islamic) îi asigură ANP un oarecare monopol al puterii în interiorul comunităţii palestiniene, care s-ar putea evapora dacă s-ar produce o dezasumare de responsabilităţi din partea statului israelian. Deja Cisiordania cunoaşte o anumită diviziune internă, în care ANP controlează partea de sud (Ramallah, Ierusalimul de est, Hebron), în timp ce mesajele Hamas sunt mult mai interesante pentru teritoriul de la nord de Ramallah. Diviziunea ar veni la pachet cu o potenţială repetare a scenariului din 2006 - 2007, cînd Hamas a eliminat, politic mai întâi, ulterior şi militar, ANP din Fâşia Gaza. Un adevărat coşmar pentru ANP, dar foarte plauzibil în condiţiile în care va fi făcută responsabilă de acceptarea unui plan care va fi departe de speranţele comunităţii palestiniene. Iar dacă, anterior, liderii palestinieni puteau găsi refugiul la Amman, Beirut sau Tunis, chiar la Ramallah, sub protecţie israeliană, de data aceasta nu mai există un loc de refugiu. Cu excepţia unor privilegiaţi, printre care şi Abu Mazen / Mahmoud Abbas, care au şi cetăţenie iordaniană;

  • gruparea Hamas nu este interesată de o pace în care să fie vioara a doua, din raţiuni politice şi ideologice: ar însemna să se recunoască învinsă în competiţia internă cu Autoritatea Naţională Palestiniană şi ar mai însemna să renunţe la componenta ideologică a mesajului ei, revendicarea pentru palestinieni a întregului teritoriu „de la râu (Iordan, n.n.) la mare” (Marea Mediterană, n.n.). Trecerea sa în plan secund ar avea şi consecinţe în privinţa sprijinului extern, Turcia şi Qatar nemaifiind interesate să parieze pe un jucător neperformant. Iar aceasta ar însemna sfârşitul grupării.

Aşa că interesul pentru acceptarea planului de pace propus de Administraţia Trump pare a fi mai curând din partea celui aflat în afara ringului conflictual care îi ţine împreună, nu de ieri de azi ci de vreo şapte decenii, pe evrei şi palestinieni. Iar ultima repriză este departe de sunetul gongului.

 

Şi, totuşi, scenariul continuă cu replici neaşteptate

 

Relaţia personală, directă, dintre Jared Kushner, ginerele lui Trump, crescut într-un mediu conservator evreiesc, a cărui soţie, Ivanka Trump, a fost şi ea convertită la iudaism, şi prinţul moştenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin Salman bin Abdulaziz Al Saud,  care, dacă va ajunge vreodată rege va purta şi titlul de „custodian al celor două moschei sfinte” (Masjid al Haram  de la Mecca şi Al-Masjid an-Nabawi din Medina, n.n.) a fost una directă, pragmatică, neapăsată de conotaţiile religioase ale credinţelor lor. Doi tineri de-abia trecuţi de treizeci de ani care şi-au împărtăşit viziunile despre viitorul regiunii şi care şi-au găsit mai multe puncte comune într-o abordare nouă a modului de rezolvare a conflictului israeliano - palestinian, care să dea la o parte şabloanele trecutului.

Kushner i-a prezentat prinţului o lume idilică palestiniană post-acord, mulţumită de benefiiciile aduse de investiţiile din Teritorii, de creşterea veniturilor, de posbilitatea de a călători, lipsită de grijile pentru asigurarea securităţii (care vor rămâne, desigur, în seama israelienilor). Prinţul a fost impresionat de această viziune în care se începe cu viitorul pentru a putea convinge părţile să facă ceva în prezent dar a condiţionat cu includerea în temelia planului a principalelor prevederi ale Iniţiativei arabe / saudite de pace din 2002. Condiţiile au fost patru, precum laturile perfecte şi egale ale unui pătrat:

  • documentul să se bazeze pe această propunere saudită;

  • acordul să prevadă existenţa a două state, nu o autonomie extinsă pentru palestinieni;

  • Israelul să oprească ridicarea de noi unităţi de locuit în implantările israeliene din Cisiordania;

  • Israelul să permită, în schimb, noi unităţi de locuit pentru palestinieni în Aria C (aflată sub responsabilitate israeliană, unde sunt marea majoritate a implantărilor israeliene, aproximativ 61% din suprafaţa Cisiordaniei).

Cum spuneam, un pătrat perfect.

 

Iar replica premierului Netanyahu - pe la care vor trebui să treacă propunerile celor doi tineri negociatori -, aflat în această perioadă în plină campanie electorală, a fost una din afara scenariului pe care îl repetă cu sfinţenie dreapta israeliană. Mai ales pentru că e campanie electorală.

Netanyahu a decis că e timpul să ofere un cadou palestinienilor, aprobarea a 715 unităţi de locuit ce ar urma să fie construite în Aria C. Adică acolo unde, conform Acordului de la Oslo, palestinienii nu prea au ce să caute, aprobările pentru nou veniţi fiind de 13 ori mai multe pentru israelieni, conform unui raport ONU. Dimpotrivă, destul de rarele comunităţi palestiniene de aici au fost permanent sub presiunea deciziilor de demolare şi strămutare. Este zona cea mai puţin locuită dar şi cea mai bogată în resurse. Şi mai este zona care face legătura dintre platoul central al Israelului cu Valea Iordanului şi Marea Moartă.

Latura finală a pătratului planului de pace saudit are astfel o ilustrare, o contragreutate utilă în negocieri, din realitatea curentă. Este însă şi un semnal că se vor face compromisuri şi în privinţa celorlaltor trei laturi?

Nu sunt imposibile evoluţii în acest sens în privinţa implantărilor israeliene. Ele au mai fost oprite şi anterior. Iar iniţiativa saudită lasă şi o portiţă deschisă: implantările pot fi oprite şi fără a fi anunţate. Dacă se va întâmpla, va fi, însă, numai după alegeri. Exclus în campania electorală, exclus în perioada de negociere pentru formarea noului guvern. Aproape exclus dacă Netanyahu pierde şansa unui unui nou mandat. O măsură de acest gen, cu puternic impact negativ în zona dreptei israeliene, majoritare, nu poate fi luată decât de un lider care nu mai depinde de realitatea politică imediată şi care îşi negociază doar locul în istorie.

În ceea ce priveşte statalitatea palestiniană, aici e complicat, mult mai complicat. Timp de aproape două decenii, Israelul a cultivat ideea că nu există de partea cealaltă un partener. Şi nu Netanyahu a fost cel care a iniţiat această abordare, ci Ehud Barak, în anul 2000, într-o perioadă când ANP era condusă de Yasser Arafat. Ceea ce a urmat după ce Mahmoud Abbas a ajuns liderul palestinienilor a fost doar o continuare logică a acestei negări a capacităţii ANP de a se prezenta cu o conducere credibilă, cu care să se poată discuta, inclusiv despre un plan de pace. A fost o opţiune politică din partea lui Netanyahu de a izola conducerea palestiniană cu care, altfel, structurile de securitate israeliene aveau şi au contacte periodice şi lucrative. Abordarea a fost preluată şi de preşedintele Trump care, prin deciziile luate în ultima perioadă, a minimalizat şi mai mult reprezentarea oficială şi diplomatică a comunităţii palestiniene. Şi atunci cu cine să realizezi un acord de pace? Cum să explici opiniei publice israeliene că există şi opţiunea unui stat palestinian, deşi toate declaraţiile anterioare au accentuat că nu există în prezent un lider politic, un partener cu care să fie discutate chiar şi probleme curente? Şi cum să ştergi de pe agenda dreptei israeliene, majoritară, subiectul anexării Cisiordaniei, mai ales a aceleiaşi Arii C, cultivat asiduu de premierul Netanyahu în întâlnirile sale cu preşedintele Trump? Şi de la care se aşteaptă chiar o declaraţie în acest sens, înainte de alegerile din 17 septembrie.

Dacă se va întâmpla ceva surprinzător în această direcţie - şi pozitiv pentru palestinieni -, prima latură a pătratului, preluarea, drept bază de discuţii, a iniţiativei saudite de pace ar fi cea mai uşoară parte. Dar e complicat, cel mai complicat, aproape...

 

...imposibil? Aşa ceva nu există. Într-o descriere realizată chiar de către fostul premier Ehud Barak, în prezent numărul 10 pe o listă electorală cu doar 6-7 şanse de câştig, procesul de pace cu palestinienii este ca un tren de mare viteză care a plecat din gară dar nu a ajuns niciodată la destinaţie. Actualul mecanic se numeşte Benjamin Netanyahu şi a ales, conform unei declaraţii din 6 august, pasageri doar din partea dreapta a spectrului politic israelian. Nu va fi un guvern de uniune naţională, deci nu va fi o coaliţie cu stânga israeliană, deci nu va fi o discuţie despre statalitatea palestiniană.

Probabil nu va fi nici acelaşi tren care a plecat din gara Oslo, în 1993, şi care, da, a fost părăsit de toţi călătorii israelieni şi de majoritatea celor palestinieni.