22 octombrie 2020

Conflictul din Caucaz. Ce s-a întâmplat cu cenuşa imperiului?

Laurenţiu Sfinteş

Războiul pentru Karabahul de Munte este prezent peste tot, în transmisiile de televiziune, în mediile on-line, desigur şi în paginile ziarelor, cele care mai apar în vreme de pandemie. Astfel că detaliile operaţiilor militare, ale iniţiativelor politice şi diplomatice, sunt destul de cunoscute, desigur cu reţinerea pe care o demonstrează părţile în a oferi mai multă informaţie care ar putea dăuna efortului de război. Mai puţin cunoscute rămân o serie de alte aspecte privind contextul în care are loc acest conflict, şansele ca situaţia să-şi găsească, sau nu, o soluţie negociată, impactul regional al acestuia. Războiul din Karabahul de Munte este, în acelaşi timp, o consecinţă a unor evoluţii de la periferia fostului spaţiu sovietic, care încă îşi aşază plăcile tectonice după dispariţia URSS, în anul 1991, dar şi un simptom pentru viitoare evoluţii regionale într-un spaţiu nu foarte depărtat de România, aflat în arealul extins al Mării Negre, din care vin către noi nu doar resursele energetice, dar şi ameninţările de securitate.

Sursă foto: Mediafax

Prin cenuşa imperiului

Când am încercat identificarea unor elemente de noutate ale conflictului, primul şi cel mai evident a fost utilizarea pe scară largă a dronelor, în special de către partea azeră, pentru lovituri punctuale şi distructive, care să permită ofensiva terestră. Utilizând masivele importuri din această tehnologie din Israel şi Turcia, forţele azere au reuşit să creeze impresia, în prima parte a conflictului, că va fi un ”blitzkrieg” ce se va finaliza cu reluarea teritoriului revendicat sau, cel puţin, a unei părţi semnificative a acestuia.

Nu s-a întâmplat acest lucru. Armenii au găsit rapid antidotul pentru combaterea atacurilor azere, fie prin lovituri directe asupra dronelor, fie prin lovituri de pedeapsă în adâncimea teritoriul azer, care au echilibrat balanţa de forţe. Nu este exclus ca la combaterea dronelor azere să fi contribuit şi expertiza rusă din Siria, unde forţele ruse expediţionare s-au confruntat tocmai cu acest nou tip de război.

Ce nu s-a mai întâmplat în primele săptămâni ale conflictului a fost implicarea externă în chemarea celor două părţi la încetarea luptelor. Desigur, nu au lipsit obişnuitele comunicate de presă ale co-preşedinţilor Grupului de la Minsk (Franţa, Rusia şi SUA) şi chemările pentru încheierea conflictului la nivel de şefi de state (1 octombrie) sau miniştri de externe (5 octombrie), sau de apreciere pentru realizarea unui armistiţiu mediat de Moscova (10 octombrie). Dar nimic mai mult.

Diplomaţia americană, cu atât de multă expertiză pe zona Mării Negre, a Caucazului şi Orientului Mijlociu, a păstrat distanţă faţă de eveniment, Casa Albă la fel, doar candidatul democrat la preşedinţia SUA, Joe Biden, a avut un comunicat în care a punctat:

1. Gestionarea conflictului nu trebuie lăsată doar Rusiei;

2. Azerbaidjanul nu trebuie să încerce o soluţie militară în Karabah (de reţinut, poziţia candidatului din SUA este identică celei a Iranului, în această problematică);

3. Turcia şi Iranul trebuie să rămână în afara conflictului. 

Iar Rusia s-a întâmplat să nu fie nici ea prea entuziasmată de postura de gestionar al unei soluţii pacificatoare în care spaţiul său de manevră este redus considerabil.

Cel mai invocat argument pentru prezenţa Moscovei în aceste conflicte este faptul că fie are un interes major în existenţa lor (Donbass, Osetia de Sud, Abhazia), fie are o legitimitate conferită de preluarea moştenirii URSS (Transnistria), cu toate problematicile sale contradictorii.

Dar în Karabahul de Munte lucrurile stau altfel. Conflictul nu este la graniţa imediată a Rusiei. Moscova are relaţii strategice sau de parteneriat cu părţile implicate (Armenia, Azerbaidjan), dar şi cu statele pe care Biden le suspectează, probabil nu fără justificare, că sunt interesate direct într-o anumită evoluţie a confruntării. Conflictul din Karabah nu este îngheţat în aceeaşi înţelegere a termenului precum celelalte. El arde mocnit în cenuşă şi se aprinde, chiar explodează, periodic, uneori de la scântei întâmplătoare.

Elitele politice post sovietice din Armenia şi Azerbaidjan au folosit evoluţiile din Karabah pentru a prelua puterea (Armenia – „clanul din Karabah”) sau pentru a o justifica şi transfera ereditar (Azerbaidjan - familia Aliev).  În ambele state, identitatea naţională a fost construită sau reconstruită pe elemente care au propulsat Karabahul de Munte drept un generator de valori şi simboluri naţionale. De moştenire istorică fundamentală, la fel ca în cazul atât de cunoscut nouă, Kosovo.

S-a întâmplat că şi într-o societate democratică, dar şi într-una autoritară, problema naţională, recursul la istorie, produc cam aceleaşi soluţii. În ambele, istoria este invocată pentru a justifica decizii ale prezentului, sau pentru a mobiliza comunitatea. Cu modalităţi diferite. Armenia îşi prezintă destul de transparent deciziile şi aspiraţiile, Azerbaidjanul nu este atât de deschis. Desigur şi poziţionările curente sunt diferite: Armenia promovează soluţia politică, pentru că teritorial este pe plus, Azerbaidjanul nu are la îndemână, se crede la Baku, decât soluţia militară.

Se pot identifica şi unele similitudini între poziţia Armeniei şi cea a Israelului în acest conflict. Apărute în condiţiile unor paralelisme vizibile între situaţiile în care se află cele două state şi care, desigur, sunt valabile numai până la un moment dat.

Este vorba de desenul graniţelor, cu o Armenie strânsă în menghina a doi vecini (Turcia şi Azerbaidjanul) cu care relaţiile au fost dintotdeauna tensionate.

Un alt element este revendicarea trecutului, a teritoriului străvechi al civilizaţiei armene, la fel cum arheologii evrei descoperă zilnic mărturii din trecut.

Importantă este şi cultivarea imaginii de naţiune luptătoare, cu o forţă militară ce excede dimensiunilor sale geografice şi umane.

O paralelă se poate face şi în ceea ce priveşte prezenţa coloniştilor armeni în teritoriile din jurul Karabahului istoric. Părăsite de comunitatea azeră, acestea au devenit un fel de spaţii virgine care au nevoie de forţă de muncă, de braţe harnice şi tinere care să refacă localităţile distruse sau nelocuite. Nu e acelaşi proces ca în comunităţile de colonişti israelieni, prezenţa e mult mai scăzută şi diaspora nu foarte dornică să revină pentru a se afla sub tirul azerilor. Dar procesul există, fiind considerat un potenţial obstacol pentru discutarea statutului final al acestor regiuni.

Semnificativă, mai ales pentru Vest, este şi cultivarea imaginii de democraţie armeană funcţională, în antiteză, desigur, cu situaţia din Azerbaidjan. O imagine care omite problemele avute în anii 90, dar şi ulterior, care, până la urmă, au dus la venirea la putere a actualului premier, Nikol Paşinian.

Un parteneriat strategic există şi în cazul Armeniei, nu este desigur, SUA, dar Moscova are, probabil, motive similare cu Washingtonul  - în Orientul Mijlociu - de a se afla într-o regiune precum Caucazul de Sud.

Are şi Azerbaidjanul parteneri. Şi chiar prieteni. Cel mai apropiat, Turcia, are propriile motive, de mai mult de o sută de ani, pentru a se afla într-o altă tabără decât Armenia.

Dacă prin anii 90, mai era loc şi de compromis între Baku şi Erevan - a fost chiar o propunere în acest sens a primului preşedinte armean, Levon Ter-Petrosian (ceea ce l-a costat demisia din funcţie şi a permis venirea la putere a reprezentantului „clanului Karabah”, Robert Sedrak Kocharian) -, în prezent evoluţiile par a fi scăpate de sub control.

Pe panouri video amplasate în principalele intersecţii din aglomerările urbane azere, populaţia poate urmări desfăşurarea luptelor, loviturile executate de drone, modul în care se schimbă harta localităţilor cucerite. Iar hărţile sunt extrem de importante în vizualizarea, în propaganda ataşată acestui conflict.

Războiul şi vârstele hărţilor

S-a întâmplat că, pe măsură ce relaţiile dintre Armenia şi Azerbaidjan au trecut prin diferite etape de război şi pace, materializarea noilor aliniamente atinse s-a transmis în hărţile care au devenit viziuni oficiale ale poziţiilor celor două părţi. Au existat, până în prezent, şase etape de expunere grafică a relaţiilor dintre cele două state, în viziunea armeană:

  1. Harta Regiunii Autonome Karabahul de Munte, majoritar armeană (75% armeni, 25% azeri), parte a Azerbaidjanului, republică socialistă sovietică...;
  2. Harta Republicii Karabahul de Munte, proclamată în 1991, urmare a unui referendum boicotat de minoritatea azeră;
  3. Republica Arţah (Karabahul de Munte, limba armeană, n.n.), cu noile achiziţii teritoriale de până în anul 1994, aflate însă într-un statut de provizorat;
  4. Republica Arţah, integrând şi cele şapte districte azere ocupate în urma războiului, urmare a referendumului din 2006;
  5. Harta Armeniei, incluzând Karabahul, dar menţinând distincţia de teritoriu separat, din perioada imediat ulterioară anului 2006;
  6. Harta Armeniei, cu includerea Karabahului ca parte componentă a ţării, fără nicio distincţie privind graniţa dintre cele două entităţi, popularizată în ultimii ani.

Hărţile sunt importante în a înţelege istoria şi politica unei comunităţi pentru că ele proiectează nu numai realităţi, dar şi utopii. Ele încearcă să familiarizeze opinia publică internă, dar şi comunitatea internaţională, cu o realitate care de-abia se construieşte. Noile generaţii sunt educate astfel încât să considere naraţiunea pe care o au în faţa ochilor drept singura adevărată.

În acest război indirect, Azerbaidjanul nu are decât replica propriei hărţi, care exclude orice autonomie, şi care militează pentru revenirea la graniţele post-sovietice ca singurele legitime.

Astfel că în Caucazul de Sud se întâlnesc două utopii, Armenia integrală, incluzând şi teritoriile azere obţinute în ultimii treizeci de ani, şi Azerbaidjanul, integral şi el, care nu se poate concepe altfel decât în graniţele de dinainte de 1991. Fiecare ştie că implementarea propriei viziuni se poate face doar prin forţă, prin ignorarea dreptului celuilalt la suveranitate / autonomie, respectiv prin interzicerea întoarcerii în locurile de unde a fost exilat.

Hărţile prezintă grafic urgenţa problemei, iar timpul o acutizează.

Cine a crezut că noua generaţie de politicieni armeni sau azeri va fi mai maleabilă, mai înclinată către negocieri, a pariat greşit. Dacă în perioada de după 1994, politicienii armeni încă mai erau înclinaţi către un compromis care să conţină inclusiv returnarea de teritorii Azerbaidjanului, noii lideri de la Erevan nu sunt dispuşi pentru aşa ceva. Radicalismul poziţiilor este mai prezent în generaţia care nu a cunoscut războiul, deci şi ororile sale. De partea cealaltă, la Baku e clar că timpul funcţionează împotriva aspiraţiilor lor de recâştigare a teritoriilor pierdute. Singura opţiune nu poate fi, în aceste condiţii, decât războiul. Numai astfel, se consideră, hărţile pot reveni la desenul lor iniţial.

Procentele care migrează

Dar minorităţile şi majorităţile naţionale nu s-au regăsit întotdeauna în conformitate cu desenul hărţilor. Stalin a fost considerat creatorul unui mozaic de graniţe în interiorul URSS care şi acum produce probleme fostelor republici sovietice. Dictatorul sovietic nu a fost, însă, singurul ucenic vrăjitor în această întreprindere, Orientul Mijlociu având numeroase graniţe desenate în nisip, cam în aceeaşi perioadă, creaţie a unor topografi britanici sau francezi, la fel şi Asia de Sud. Afganistanul e un exemplu pe linie britanică.

Cert este că atunci când au gustat dulceaţa independenţei, toate republicile foste sovietice au considerat că e natural să deţină ceea ce au şi la fel de natural să ceară ceea ce considerau că le aparţine istoric.

Şi de aici, o mulţime de focare de tensiune, unele transformate în conflicte locale, care încă ard sau doar pâlpâie prin fostul spaţiu comun de la est de România. Şi unde suferinţele comunităţilor locale s-au exacerbat după anii 90. Pe aceste suferinţe, Rusia şi-a creat o nouă legitimitate de „om de ordine”, intervenind în funcţie de interesele momentului. Dar Moscova nu a putut menţine status-quo-ul, uneori nici nu a dorit acest lucru, ceea ce a produs importante schimbări etnice, cu consecinţe chiar pentru supravieţuirea unor comunităţi din Caucazul de Sud.

Astfel, Abhazia a evoluat de la 18% abhazi, 50% georgieni, restul armeni şi ruşi - la începutul anilor 90, la 40% abhazi, 25% georgieni, restul armeni şi ruşi – după războiul din 2008.

Osetia de Sud avea 66% populaţie locală osetină, georgienii fiind 33%. În prezent, procentele sunt de 90%, pentru primii, georgienii rămânând doar 10%.

Karabahul, mai departe de graniţa rusă, a fost lăsat în gestiunea celor două noi ţări independente, Armenia şi Azerbaidjanul, cu Rusia arbitru din tribune. Iar Baku şi Erevan şi-au întrecut maestrul.

Înainte de conflictul de la începutul anilor 90, în Karabahul de  Munte locuiau 75% armeni şi 25% azeri. În prezent, armenii sunt în procent de 100%. Situaţia este asemănătoare şi pentru cele şapte districte azere din jurul Karabahului, ocupate în 1994.

Conflictul din această regiune demonstrează cât de mult poate escalada o moştenire strâmbă, atunci când elitele locale îşi urmăresc doar agendele naţionaliste, iar comunitatea internaţională pasează problema în sarcina gestionarului care moşteneşte vina iniţială.

S-a întâmplat ca două principii ale dreptului internaţional...

...cel al autodeterminării, şi cel integrităţii teritoriale să fie principalele argumente, dar folosite individual şi în direcţii opuse, de către cele două state, Armenia şi Azerbaidjan, care îşi dispută teritoriul Karabahului de Munte şi, după, 1994, şi al celor şapte districte din jur.

Kosovo este şi aici invocat ca precedent, deşi comunitatea internaţională, în jur de 100 de state în prezent, care au recunoscut diplomatic fosta provincie sârbă drept stat independent, consideră că a fost doar o situaţie particulară, nerepetabilă.

Trebuie să existe, totuşi, limite, spune aceeaşi comunitate internaţională, în ceea ce priveşte dreptul al autodeterminare. E o teorie frumoasă, neacceptată de minorităţile care invocă pericolul unui potenţial genocid împotriva lor.

Pe de altă parte, unele lucrări de drept internaţional consideră integritatea teritorială ca fiind superioară dreptului la autodeterminare. E o altă teorie frumoasă într-un spaţiu în care minorităţile (majorităţi pe teritoriul locuit de ele) refuză să se mai supună statului suzeran.

Deocamdată, într-un fel de epilog al acestei situaţii fără un final previzibil, un montaj video de pe site-ul ministerului azer al apărării prezintă filmări, realizate cel mai probabil cu ajutorul dronelor, ale unor lovituri reuşite asupra poziţiilor armene. Este şi precizat faptul că e vorba despre atacuri asupra combatanţilor armeni. Imaginile arată cum grupuri de militari sunt surprinse în poziţii, pe lângă mijloacele de luptă, şi aruncate în aer de suflul exploziilor. Este foarte posibil ca mulţi dintre cei ucişi să fie tineri din Karabahul de Munte, teoretic cetăţeni revendicaţi chiar de către Azerbaidjan. Simpla postare online a acestor imagini, menite să glorifice precizia tehnologiilor militare din dotarea uneia dintre părţile din conflict, demonstrează că distanţa dintre acestea este de ordinul anilor lumină. Şi că e imposibil un proces de reconciliere între cele două naţiuni, dacă acesta va fi lăsat doar în seama lor.