Conflictul din Caucaz. Câteva întrebări care nu s-au pus

Kremlinului nu-i plac revoluţiile în spaţiul său de influenţă. Chiar şi cele care sunt doar paşnice revolte populare, asumate de o populaţie entuziastă, doritoare de reforme. De aceea, venirea lui Paşinian la putere nu a fost cea mai bună veste sosită la Moscova din sudul Caucazului. Imprudent şi populist, acesta a crezut că poate încerca şi alte parteneriate pe lângă cel cu Moscova. Tentativele sale de apropiere faţă de Uniunea Europeană şi de Franţa au produs ridicări din sprâncene în Rusia.

Calculele armene, conform cărora Moscova are mai mare nevoie de Erevan decât invers, au fost de la început greşite.

Un pic de istorie: pentru o perioadă de doi ani, la sfârşitul primului război mondial, Armenia a fost independentă şi în graniţe mai largi decât azi. Inclusiv Karabahul de Munte. Armata Roşie a intervenit şi a pus capăt acestei republici. A urmat o revoltă armeană în anul 1921. Rezultatul a fost, desigur, înfrângerea în faţa Armatei Roşii, nu numai la Erevan, dar şi în Republica Armenia de Munte, care a continuat să existe, pentru câteva luni, în sudul Armeniei de azi şi în Karabah. Sovieticii, prea puţin încântaţi de dorinţa de independenţă a armenilor, au transferat către Azerbaidjan teritoriul care şi astăzi se află în dispută.

Şi atunci, ca şi acum, petrolul azer a fost mai convingător în faţa Moscovei decât argumentele istorice armene.

De ce nu a folosit Armenia avioanele Su-30SM pentru a combate dronele azere?

Unii analişti punctează asupra faptului că supremaţia aeriană azeră în Karabahul de Munte s-a datorat şi faptului că Armenia nu a utilizat decât sporadic forţele sale aeriene, iar atunci când s-a întâmplat, nu au fost trimise în luptă şi avioanele Su-30SM, cea mai recentă şi performantă achiziţie a arsenalului armean.

Se apreciază că acestea ar fi putut contracara acţiunile dronelor azere, mult mai încete şi fără protecţie.

Să fi fost o decizie politică?

Să fi fost descurajantă prezenţa avioanelor F-16 turceşti aflate încă pe teritoriul Azerbaidjanului în urma exerciţiului Turaz Kartali 2020  / Vulturul Tur(cia)Az(erbaidjan)?

Să fi fost o problemă tehnică sau o interdicţie din partea producătorului rus?

Oricum, dronele azere şi-au făcut de cap deasupra liniilor de apărare armene, spulberând zeci de tancuri şi transportoare blindate, sisteme de apărare antiaeriană, chiar şi vedete precum S-300.

De ce s-a oprit ofensiva azeră tocmai în momentul în care era victorioasă şi părea aptă să recucerească toate teritoriile revendicate de Baku?

Având sprijinul Turciei, dar şi legitimitatea internaţională a solicitărilor sale (bine, mai puţin în Franţa, un pic şi în SUA), Azerbaidjanul ar fi putut ignora propunerea de armistiţiu a Moscovei. Aşa cum  s-a întâmplat cu armistiţiile anterioare, mediate tot de Moscova, chiar şi de Washington, unul dintre ele. Poate ar fi făcut lucrul acesta dacă:

• propunerea Moscovei nu ar fi venit în urma unui tragic accident care, dacă Rusia ar fi dorit să-l utilizeze altfel, ar fi permis intrarea acesteia în război alături de Armenia;
• operaţiunile de luptă nu s-ar fi mutat în zona muntoasă a regiunii, în ”inima armeană” a acesteia, ceea ce ar fi presupus intrarea într-o etapă mult mai sângeroasă a campaniei militare;
• nu s-ar fi stricat vremea, blocând incursiunile dronelor azere.

Ce rol au avut mercenarii din Siria în desfăşurarea operaţiunilor militare?

S-a discutat mult despre prezenţa mercenarilor sirieni alături de armata azeră, în operaţiunile militare din Karabah. S-a făcut şi un traseu al acestora, inclusiv cu fotografii de pe timpul deplasării, au fost identificate formaţiunile paramilitare de provenienţă: cel mai adesea ”Divizia Hamza” / ”Firqat al-Hamza” sau gruparea ”Ahrar al-Sharqiya”, o mişcare rebelă dislocată din estul Siriei de către armata regulată siriană.

Propaganda armeană i-a prezentat ca pe nişte soldaţi ai Jihadului, cea azeră a evitat subiectul. Ceva trebuie să fi fost, altfel nu degeaba Serghei Narîşkin, şeful SVR (echivalent SIE), le-ar fi bătut obrazul turcilor şi azerilor, la începutul lui octombrie. Chiar şi celălalt Serghei, Lavrov, a insistat asupra subiectului.

Atât de mult, încât într-o dimineaţă de octombrie, tabăra de antrenament a opoziţiei siriene de la Jebel Al-Dweila, din Idlib, nu foarte departe de graniţa turcă, pentru a putea şi instructorii turci să facă naveta, s-a trezit cu nişte avioane deasupra şi cu nişte bombe care cădeau din ele. Vreo 80 de morţi, tot pe atâţia răniţi, conform Syrian Observatory for Human Rights, organizaţia britanică ce monitorizează dezinteresat evoluţiile din Siria. Poate e o coincidenţă, dar, de la acel moment, subiectul mercenarilor a cam dispărut din dezbaterea publică.

Propaganda azeră a găsit şi ea mercenari, de data aceasta kurzi din Siria, care luptă de partea cealaltă.

Ca regulă, când sunt adversari, nou veniţii sunt ”mercenari”, când sunt ai noştri (adică, ai lor, să ne înţelegem), sunt ”voluntari”.

Mercenarii au fost un subiect fierbinte, dar, vorba analiştilor, avem, acum ”băieţii lui Wagner”, există Legiunea Franceză, de ce nu ar fi şi beduinii sirieni vizitatori în Caucaz?

Dincolo de propagandă, de pe front nu prea au venit informaţii privind eficienţa acestora.

De ce s-a mulţumit Aliev cu propunerea rusă?

Ştiu, ar fi o continuarea la întrebarea de ce s-a oprit ofensiva azeră. Şi, totuşi... explicaţia ar putea fi că preşedintele azer nu a dorit să-şi forţeze norocul. Azerbaidjan stă pe umerii Turciei, dar echilibrul perechii este încă fragil. Norocul este că, în prezent, pentru sudul Caucazului, Rusia este putere dominantă, dar nu şi hegemonică. Se poate manevra.

Dictatorul Aliev a fost mai diplomat decât democratul Paşinian. Nu s-a întins dincolo de Karabah, nu a riscat parteneriatul, chiar ne-strategic, cu Rusia. Încă nu a obţinut tot teritoriul revendicat, dar 70% din el nu e chiar rău. Şi timpul, s-a văzut, lucrează de partea sa.

De ce nu a folosit Armenia mijloacele de război electronic pentru a bruia funcţionarea dronelor azere?

Ştiu, şi întrebarea aceasta s-ar putea alătura uneia de dinainte. Au existat informaţii despre buna funcţionare a ”Mătrăgunei” / Krasuha, sistemul rusesc de bruiaj, în combaterea dronelor Bayraktar (import Turcia) şi Harop (import Israel) ajunse în apropierea bazei ruse de la Gyumri. Şi atunci....? Rusia nu a considerat necesar să-şi sprijine aliatul? A fost altceva?

A ştiut ceva ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, în 29 ianuarie 2020, când a declarat că anul acesta problema Karabahului trebuie rezolvată?

La o întâlnire cu Federaţia Internaţională a Ziariştilor, Çavuşoğlu a anunţat, încă din ianuarie, anul 2020 ca fiind hotărâtor pentru Karabah, precizând şi faptul că se va întâmpla printr-o acţiune desfăşurată împreună cu Rusia.

Poate a fost o premoniţie, deşi miniştrii de externe nu ghicesc în cafea. Poate a fost, mai curând, o citire profesională a parcursului, declanşat în 2010, pentru relaţiile militare bilaterale turco – azere.

Atunci, în august 2010, s-a semnat Acordul pentru Parteneriat Strategic şi Sprijin Mutual dintre Turcia şi Azerbaidjan.

La un prim bilanţ, ies vreo 12 exerciţii comune. Al 13-lea, cu noroc, a fost Turaz Kartali 2020 / Vulturul Tur(c)Az(er). Cel din august, în urma căruia, cele cinci avioane militare turceşti F-16 au uitat să revină la baza lor din Turcia. Aşa cum s-a întâmplat şi la exerciţiile similare din anii trecuţi. A fost un fel de poliţă de asigurare care, iată, anul acesta a fost folosită.

Forţele speciale azere au fost antrenate în special în Nahicevan.  Turcia s-a ocupat şi de contingentele azere dislocate în Afganistan.

Până la urmă a meritat efortul. Ceea ce ne duce la o altă întrebare:

Este războiul din Caucaz o demonstraţie a faptului că, totuşi, soluţia militară rămâne soluţia conflictelor îngheţate?

Într-o expunere video prezentată recent ambasadorilor turci, pe timpul dialogului anual cu corpul diplomatic turc, tot ministrul turc de externe, Mevlüt Çavuşoğlu, a făcut o redefinire a acestui concept, afirmând că termenul de ”conflict îngheţat” este înşelător. Conflictul este, de fapt, unul al ”soluţiilor îngheţate”, Iar exemplul este ceea ce s-a întâmplat în Karabahul de Munte.

Pentru că ”dreptul internaţional” era de partea Azerbaidjanului, firesc că soluţia militară aleasă nu a fost decât opţiunea naturală, în accepţia Turciei, şi care a urmat, la fel de natural, ”agresiunii” armene din 27 septembrie. Cine pe cine a atacat e încă în dezbatere, majoritatea surselor indică invers, dar ce mai contează acum, când totul s-a  terminat şi forţa dreptului, împreună cu cea militară, au învins.

Şi regimul de la Baku nici măcar nu poate fi acuzat pentru aceasta. În cei 30 de ani, au fost câteva momente în care invocarea principiului ”teritorii contra pace” părea a fi soluţia. Speranţele au fost mai mari după venirea la putere a lui Paşinian, în 2018. În 2019, totul s-a terminat, iar soluţia politică s-a îndepărtat mai mult ca niciodată.

Şi s-a impus cea militară, din septembrie – noiembrie 2020.

Să vedem cum şi cât funcţionează.