Conferinţa de securitate de la Munchen – semnal de alarmă pentru pacea lumii? (Partea I)

            La aproximativ 2 luni de la Conferinţa de Securitate din 16-17 februarie 2018 de la Munchen, putem să facem o analiză a acesteia, neinfluenţată de reacţiile emoţionale ce ar fi marcat analistul pe timpul desfăşurării lucrărilor.

            Conferinţa de Securitate de la Munchen are loc în formatul la nivel înalt din anul 1963, ca un for anual de dezbatere a situaţiei de securitate din întreaga lume. Poziţiile sau conceptele prezentate stau la baza deciziilor pe care le iau statele în relaţiile internaţionale, în anul sau anii ce urmează. Fiecare astfel de eveniment este precedat de un raport ce prezintă o analiză sumară dar profundă a situaţiei internaţionale la momentul respectiv. Acest document se constituie într-o invitaţie la discutarea subiectelor menţionate.     

            O analiză a Conferinţei de la Munchen, prin prisma opiniilor exprimate, presupune o comparaţie a punctelor de vedere din 2017, în raport cu cele din 2018.

            Din punct de vedere al nivelului de participare, Conferinţa din 2017 a fost superioară celei din 2018. În 2017, printre cei aproximativ 500 de participanţi se numărau Cancelarul german Angela Merkel, vicepreşedintele SUA Mike Pence, Secretarul General ONU Antonio Gutteres, Secretarul general NATO Jens Stoltenberg, Secretarul american al Apărării James Mattis, peste 30 de şefi de state şi de guverne, peste 80 de miniştri ai apărării sau de externe, precum şi alţi experţi în probleme de securitate.

            În anul 2018, la acelaşi număr de participanţi erau doar 21 de şefi de state şi de guverne. Printre aceştia - Secretarul General ONU Antonio Gutteres, Secretarul general NATO Jens Stoltenberg, preşedintele ucrainean Petro Poroşenko, premierul britanic Theresa May, premierul francez Edouard Philippe, premierul israelian Benjamin Netanyahu, premierul turc Binali Yilderim, Secretarul american al Apărării James Mattis, Consilierul de Securitate Naţionala al SUA generalul McMaster, miniştrii de externe ai Arabiei Saudite şi, respectiv, Iranului.

            Dacă în 2017, problemele puse în discuţie au fost abordate abrupt şi tranşant, în 2018, ele au fost doar atinse într-o modalitate mai puţin tranşantă, dar cu mai multe nuanţe. Ar face excepţie abordările premierului Netanyahu, ale preşedintelui Poroşenko sau cele ale miniştrilor de externe ai Arabiei Saudite şi Iranului.

           Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2017 a fost dominată de interesul acut pentru relaţia transatlantica, pe când cea din 2018 a avut o abordare axată mai ales pe ameninţările la securitatea mondială.

           Organizatorii evenimentului din 2018, în raportul introductiv, scot în evidenţă rolul UE în lume, precum şi importanţa relaţiilor Uniunii cu Moscova şi Washington-ul. În acelaşi raport, chairmanul Conferinţei avertiza liderii statelor că lumea este prea aproape de “un conflict major interstatal” şi că se confruntă cu o “realitate sumbră”.

În perioada dintre cele două conferinţe, au apărut şi s-au dezvoltat un mare numar de crize nerezolvate, instabilităţi şi conflicte. Printre ele, Siria, Coreea de Nord, Iranul, ca şi multe situaţii rămase în faza de tensiuni ce ar precede un conflict. De altfel, 2018 este considerat de mulţi analişti ca un an cu mari instabilităţi şi ameninţări la securitatea lumii. În aceeaşi notă, Generalul McMaster, la acea vreme Consilier de Securitate Naţională al Statelor Unite, sublinia înainte de Conferinţă: “Geopolitica se întoarce, după vacanţa politică ce a urmat celui de-al doilea război mondial”

Antonio Guterres, Secretar General ONU, transmitea la începutul anului un semnal de “early warning”:  “Cu ocazia Anului Nou 2018, nu fac o atenţionare, ci anunţ o alertă roşie pentru întreaga lume.”

Conferinţa de Securitate de la Munchen din anul 2018 s-a desfăşurat sub ameninţarea unui război nuclear în Coreea de Nord, cu efecte incomensurabile în întreaga lume, a unei Rusii revanşarde, a creşterii exagerate a populismului şi naţionalismului, ca şi a unor tendinţe autocratice în guvernarea multor state democratice. Acesta este principalul motiv pentru care mulţi lideri si analişti consideră acest an ca fiind cel mai complicat  de la cel de-al doilea război mondial si până în prezent.

SITUAŢIA GLOBALĂ DE SECURITATE

            Conferinţa de Securitate din 2017 a avut ca titlu “ Post adevăr – Post vest – post ordine” (Post thruth. Post west. Post order.), dorind să atragă atenţia asupra evoluţiei lumii şi îndreptarea acesteia către o variantă post – occidentală. În cele prezentate, s-au căutat soluţii pentru o nouă ordine economică mondială. În cuvântarea sa, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, nu a pronunţat deloc cuvântul „globalizare” sau „globalism”, dar a folosit constant termenul de „multilateralism liberal moderat”. Aceasta presupune o abordare prioritară a interesului naţional şi, în măsura în care este posibil, acordarea sa cu interesul colectiv. De aici apar coliziunile între interesele Uniunii Europene, ca organizaţie, şi cele ale unor state ce aparţin UE. Când se vorbea despre globalizare, prioritar era interesul colectiv, iar interesul naţional era integrat în acesta. Acum, vorbim despre interesul naţional în primul rând. Acest punct de vedere, coroborat cu afirmaţia lui Frans Timmermans, vicepreşedinte al Comisiei Europene, la aceeaşi conferinţă, conform căreia “statele mici trebuie să descopere că sunt mici”, ar duce la concluzia că viitoarea evoluţie a Uniunii Europene ar putea fi o evoluţie cu mai multe viteze, deşi acest lucru nu va mai fi menţionat, ci se va regăsi in fapte. Astfel, la unele programe europene s-ar putea să nu participe toate statele comunitare, deoarece nu vor avea disponibilitatea financiară de a o face.

            Chiar din titlul conferinţei din 2017, se observă preocuparea lumii pentru o nouă ordine economică. Acest obiectiv a fost urmărit şi dezbătut pe tot parcursul anului 2017. Manierele de dezbatere au cuprins, în general, abordarea constructivă, paşnică a acestei treceri către o nouă ordine economică. În acelaşi timp, are loc trecerea de la liberalismul democratic spre realismul democratic, deşi Viktor Orban menţiona, în 10 noiembrie 2016, că “ trăim de 20 de ani într-o non-democraţie liberală şi ne putem întoarce către democraţie”.

            În găsirea de soluţii către o nouă ordine mondială, a facut notă discordantă  conferinţa Grupului Valdai, desfăşurată în perioada 16-19 octombrie 2017 la Soci, sub patronajul şi în prezenţa liderului rus Vladimir Putin, cu participarea reprezentanţilor a 35 de ţari. Titlul conferinţei a fost:  „Distrugerea constructivă: va apărea o nouă ordine mondială în urma unui război?” Subiectul anunţa, cu simbol de avertizare, faptul că utilizarea forţei, inclusiv militară, poate reprezenta o soluţie pentru a distruge ordinea mondială actual, iar pe ruinele ei să fie construită una nouă.

            Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2018 s-a desfăşurat sub titlul “Pe marginea prăpastiei şi înapoi?”. Nedorind, probabil, să genereze dezbateri largi pe aceasta temă şi astfel să permita Rusiei exprimarea agresivă a unor puncte de vedere cu rădăcini în trecutul apropiat, problema noii ordini mondiale a fost mai puţin abordată.

            Trecerea de la globalism la multilateralism a fost vizibilă însă în aproape toate prelegerile reprezentanţilor statelor occidentale.  

RELAŢIA TRANSATLANTICĂ

            Desfăşurându-se la scurt timp după instalarea noii administraţii Trump, Conferinţa de la Munchen din 2017 trebuia să răspundă la întrebările referitoare la relaţia NATO-SUA şi UE-SUA. Europenii erau sceptici în ceea ce priveşte poziţia Statelor Unite referitor la cele două semne de întrebare.

În ceea ce priveşte continuarea implicării SUA în misiunile NATO, răspunsul a fost ferm exprimat de către vicepreşedintele american Mike Pence: „SUA susţin hotărât NATO şi îşi vor îndeplini fără ezitare obligaţiile care decurg din alianţa transatlantică”. Deşi ferm afirmat, acest angajament este pus sub semnul întrebării de către statele vest europene. Ulterior conferinţei, Carl Bildt, fost ministru de externe suedez, afirma într-un interviu acordat revistei “Die Welt” :„Fluxul Twitter va arăta dacă vorbele lui Pence sunt, într-adevăr, cele ale Preşedintelui”, făcând aluzie la maniera de comunicare a lui Trump pe Twitter.

La Conferinţa din 2017, Statele Unite se angajau să rămână implicate în programul “Enhanced Forward Presence”. Participarea consistentă din anul 2017 a SUA la acest program ar fi trebuit să risipească îndoielile statelor vest - europene, dar inerţia acestora a făcut ca ele să rămână circumspecte, aspect manifestat şi la Conferinţa de Securitate din 2018.    

SUA vor continua să rămână implicate in NATO, solicitând însă membrilor Alianţei să-şi crească participarea financiară la 2% din PIB. Ulterior Conferinţei, statele europene au răspuns afirmativ la solicitare, respectând însă un anumit ritm până ar ajunge la acest deziderat. De exemplu, suma cu care ar contribui Germania, respectând angajamentul de 2% din PIB, ar fi de cinci ori mai mare decât suma pe care ar da-o Franţa.

Vorbind despre relaţia transatlantică, Ursula von der Leyen, ministrul german al apărării, menţiona: “Prietenii noştri americani ştiu bine că tonul lor vizavi de Europa şi NATO are un efect direct asupra menţinerii împreună a continentului nostru. O Uniune Europeană stabilă, precum şi o NATO hotărâtă, sunt în interes american”.

Întrebat, după desfăşurarea Conferinţei, dacă-şi va retrage trupele din Europa, preşedintele SUA Donald Trump a răspuns sec, în maniera sa specifică: „I don’t want to pull out” ( “Nu vreau să le scot”).

            Referitor la relaţia SUA – UE, este de subliniat faptul că în 2017, în cuvântarea sa, vicepreşedintele SUA nu a menţionat deloc sintagma “Uniunea Europeană”. Deşi acest lucru este de natură să-i supere pe europeni, trebuie să nu uităm faptul că, prin vocea doamnei Federica Mogherini, UE şi-a declarat, pentru prima dată, abia în 2016 ambiţia de a fi o putere globală. Pană atunci UE nemenţionând nimic în acest sens, era considerată de marile puteri non-europene drept o putere regională. Nivelul de putere globală clamat de Înaltul Reprezentant pentru Politica Externa al UE se referea însă la aspectele comerciale şi economice, şi nu la cele de securitate.

(Generalul (r) Sergiu Medar a fost şeful Comunităţii Naţionale de Informaţii)