Conducerea militară - Statul Major al Apărării la zi de sărbătoare

Forţele armate ale unui stat apără independenţa, suveranitatea şi integritatea sa teritorială, reprezintă garanţia existenţei şi a viitorului său. Istoria forţelor armate române demonstrează importanţa şi rolul acestora. Constituirea unei armate naţionale a precedat chiar realizarea statului, a făcut posibilă obţinerea recunoaşterii ţării, apoi a independenţei sale, a fost garantul securităţii naţionale şi a permis extinderea fruntariilor sale pentru întregirea naţiunii române în interiorul spaţiului propriei identităţi. Rolul Statului Major General/ al Apărării este esenţial pentru conducerea forţelor armate, pentru planificarea apărării României şi pentru participarea la apărarea colectivă.

Începuturile Statului Major General

Contextul regional din perioada imediat următoare Războiului Crimeei, din 1853-1856, a fost favorabil statelor române. Ocupate iniţial în 1853, după ce în 1812 Rusia ocupase Basarabia, principatele române au fost salvate de coaliţia occidentală realizată de Împăratul Napoleon al III-lea pentru a susţine, de această dată, Imperiul Otoman în faţa expansiunii Imperiului Ţarist,. Tratatul de pace de la Paris (1856) a desfiinţat protectoratul Rusiei asupra Principatelor Dunărene şi le-a trecut sub garanţia colectivă a celor şapte puteri europene – Imperiul Otoman (putere suzerană), Rusia, Austria, Franţa, Prusia, Marea Britanie şi Sardinia. În acest tratat se prevede pentru prima dată „ca în Principate să existe o forţă armată naţională, organizată în scopul menţinerii siguranţei interne şi asigurării frontierelor. Nicio piedică nu va fi pusă măsurilor extraordinare de apărare pe care, în acord cu Sublima Poartă,

Principatele ar fi chemate să le ia pentru a respinge orice agresiune externă.” Ulterior, în Convenţia de la Paris (7/19 august 1858), deşi nu se admitea o unire politică, se accepta o uniune cu titulara „Principatele Unite al Moldovei şi Ţării Româneşti”, cu doi domni aleşi în două adunări legislative, două oştiri care să funcţioneze după aceleaşi reguli. Pentru stabilirea acestora s-a aprobat funcţionarea unei Comisii Centrale, cu sediul la Focşani, care avea drept scop elaborarea unor legi comune. De fapt, Principatelor, aflate sub suzeranitate otomană, li se permitea să organizeze miliţii cu o organizare identică, cu menţiunea că Principatele vor putea alcătui, la nevoie, o armată unică, cu un comandant unic, desemnat alternativ.

Alegerea unui singur Domn în cele două Principate, la 5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859 a favorizat declanşarea procesului de unificare şi de realizare a unui singur stat românesc. Contopirea celor două armate ale Principatelor a fost „întâiul pas către unirea definitivă a ţărilor surori”, fapt materializat prin numirea lui Alexandru Ioan Cuza comandant suprem al forţelor armate române aflate în Tabără comună la Floreşti (Prahova), la 11 octombrie 1859.

Înfiinţarea ca entitate distinctă a Corpului de Stat Major General al Principatelor Unite, prin Înaltul Ordin de Zi nr.83 din 12 noiembrie 1859, a reprezentat actul de naştere al forţelor armate române, deoarece principala sa menire era aceea de a crea o structură militară unică de concepţie şi de organizare pe întreaga armată. Înfiinţarea Ministerelor de Război de la Iaşi şi Bucureşti, ca „cea mai mare autoritate în ramura ostăşească după şeful statului”, a fost urmată de hotărârea ca administraţia şi intendenţa celor două armate să se întrunească într-o singură administraţie, pusă sub ordinele ministrului de Război de la Bucureşti. La 30 mai 1860, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 98, generalul de brigadă Ion Emanoil Florescu, din armata Ţării Româneşti a fost numit şeful Statului Major General, iar o lună mai târziu a cumulat conducerea Ministerelor de Război de la Iaşi şi Bucureşti. Aşadar, primul minister al noului stat, a fost Ministerul de Război.

În noiembrie 1861, Puterile Garante recunosc înfăptuirea unirii administrative şi politice a celor două Principate. La 20 noiembrie, guvernul otoman publică „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei”, admiţând unirea administrativă şi politică a celor două state, cu precizarea că situaţia era una provizorie, urmând să înceteze la sfârşitul domniei lui Cuza. La 24 ianuarie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a declarat Unirea definitivă a Principatelor, cu capitala la Bucureşti, la inaugurarea primului Parlament reunit al ţării şi formarea primului guvern unitar al Principatelor Unite.

În procesul de formare şi modernizare au alternat modele şi reguli provenite de la armata franceză sau de la cea prusacă, aşa cum s-a întâmplat în majoritatea statelor nou formate la jumătatea secolului al XIX-lea, funcţie de rezultatele confruntărilor directe dintre cele două state. Desigur, un rol destul de important l-a avut şi diferenţa de orientare a conducătorilor statului, respectiv, filo-franceză la Cuza, care a beneficiat de prezenţa misiunii franceze pentru administraţie, condusă de subintendentul Gustave Le Clerc şi a misiunii militare franceze, sub comanda maiorului de stat major Eugéne Lamy.

După 1870, modelul instrucţiei şi al gândirii de stat major s-a reorientat către Prusia, nu doar ca o consecinţă a originii principelui Carol, cât mai ales ca urmare a victoriei Prusiei în faţa Franţei din 1870 şi a apariţiei Imperiului German, ca stat naţional, prin unificarea principatelor germane în jurul Prusiei lui Bismarck. Victoria răsunătoare obţinută de generalul Helmuth von Moltke (cel mai mare general din istoria Prusiei) la Sedan a demonstrat cât de importantă este dotarea armatei cu tehnică nouă şi cât de importantă este utilizarea noilor tehnologii în „războiul total”. Deşi nu s-a reuşit crearea unor forţe armate moderne, şcoala de război a fost modernizată, iar corpul de ofiţeri de stat major a fost reorganizat în cadrul Statului Major General.

Rolul Statului Major General pentru apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale

Odată cu recunoaşterea independenţei Principatelor după Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, reconfirmată prin Congresul de pace de la Berlin de la 1 iulie 1878, rolul armatei a devenit mai important, întrucât independenţa şi suveranitatea statului trebuiau apărate. Primirea Dobrogei a însemnat şi extinderea misiunilor, de la cele privind apărarea uscatului, cu apărarea litoralului şi a porturilor la Marea Neagră.

Războaiele mondiale au fost examene grele pentru ofiţerii de stat major, iar erori de planificare şi conducere a unor operaţii, cumulate cu înzestrarea deficitară şi instrucţia superficială au cauzat pierderi grele. Sfârşitul Primului Război Mondial a adus o nouă conjunctură favorabilă naţiunii române, care a reuşit unificarea tuturor regiunilor locuite de români. O nouă provocare a apărut, aceea de a apăra statul unitar şi a întregului său teritoriu. O misiune deosebit de grea, în contextul în care economia nu avea suficientă forţă de susţinere, iar educaţia slabă, mentalităţile învechite, corupţia şi superficialitatea au fost principalele vulnerabilităţi.

Aşa se face că Diktatul de la Viena ne-a surprins nepregătiţi pentru o ripostă armată. Coalizarea cu Germania împotriva sovieticilor, ca urmare a reocupării Basarabiei a fost soluţia politică cu care România a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial, la care Marele Stat Major a contribuit substanţial. Concepţia iniţială a operaţiei, care trebuia să se încheie pe aliniamentul Nistrului, a fost schimbată de către aliaţi, iar trupele noastre au fost, de multe ori în linia întâi a luptelor de la Odessa şi Stalingrad.

Insurecţia de la 23 august 1944 a presupus şi schimbarea planurilor, iar acţiunile militare ulterioare au demonstrat că ofiţerii de stat major români aveau capacitatea de a planifica operaţii. Luptele cu armata nazistă au fost deosebit de grele, iar faptul că eliberarea teritoriului românesc ocupat după Diktat la data de 25 octombrie, de ziua regelui, demonstrează că cei care au condus această operaţie au fost ofiţerii români, pentru că ruşii nu ar fi acceptat niciodată să dedice victoria regelui Mihai.

Perioada comunistă a însemnat o nouă reorganizare a Marelui Stat Major, după principii bolşevice, în care rolul partidului unic era decisiv. Schimbarea corpului de ofiţeri s-a făcut cu mari pierderi. Totuşi, după plecarea comisarilor sovietici, la sfârşitul anilor ’50, sentimentul naţional a contribuit la o distanţare faţă de Moscova şi la dezvoltarea conceptului de „Război al întregului popor”. Doctrina apărării naţionale aprobată prin Legea 14 din 1972, exprima faptul că trebuie să ne apărăm singuri, în faţa oricărui inamic. Era o reacţie venită în urma invadării Cehoslovaciei de către statele din cadrul Tratatului de la Varşovia din 1968, atunci când România a refuzat să se alăture celorlalte state comuniste sub conducerea sovietică. Atunci s-au pus bazele unei industrii proprii de apărare, s-au creat Gărzile patriotice şi s-au realizat planuri strategice de apărare pentru toate direcţiile geografice.

De la blocul comunist, la Tratatul Nord-Atlantic

Revenirea la democraţie, după 1990, a însemnat şi un nou parcurs pentru forţele armate. Reorientarea către occident a determinat schimbări majore, de la planuri de operaţii, la regulamente, proceduri şi mentalităţi. Decizia privind parteneriatul şi apoi integrarea în NATO a reprezentat un proces de reformă şi de transformare deosebit de complex. O nouă generaţie de ofiţeri de stat major, capabili să lucreze într-un mediu multinaţional, conform unor standarde comune, cu noi tactici şi proceduri, a trebuit să se formeze într-un context destul de dificil. La aceste provocări s-a suprapus şi o lipsă de viziune politică ce a redus bugetul şi aşa insuficient pentru îndeplinirea unor obiective militare asumate politic.

Formarea şi parcursul în carieră ale ofiţerilor au suferit modificări majore de-a lungul timpului, de la accesul în funcţii importante pe baza averii sau a titlului deţinut, la preţuirea şi recompensarea valorii şi meritelor individuale. Au apărut şi s-au dezvoltat idei şi acte normative care au stabilit criteriile evoluţiei în carieră, despre care se vorbeşte destul de des.

Pe de altă parte, pe lângă specializarea în armă au apărut şi alte tipuri de specializări: ofiţer de personal (sau de resurse umane), ofiţer de operaţii, ofiţer de logistică şi, mai ales, cea de comandant. Cariere liniare sau de „profil” care asigură o oarecare specializare, dar care limitează destul de mult modul de înţelegere a instituţiei, a structurii pe care, la un moment dat trebuie să o conducă. Un mare avantaj îl reprezintă posibilitatea utilizării experienţei acumulate în operaţii internaţionale, în comandamente sau agenţii ale Alianţei, dar această oportunitate este încă prea puţin fructificată. Viitorul este al celor care se instruiesc, se dezvoltă în mediul internaţional, al celor care înţeleg rigorile, dar şi avantajele muncii în echipă.

Statul Major General s-a redenumit, de puţin timp, Stat Major al Apărării. 

Conform Legii nr. 346 din 21 iulie 2006 (art. 12), cu modificările ulterioare, are ca responsabilităţi conducerea, organizarea, planificarea şi operaţionalizarea forţelor, ridicarea graduală a capacităţii de luptă şi mobilizarea armatei, conducerea operaţiilor întrunite, antrenarea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de bază şi de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervă, managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului de comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, informatică, supraveghere, recunoaştere, logistică şi infrastructură, desfăşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasă în Ministerul Apărării Naţionale şi încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele altor state, promovarea valorilor specifice culturii militare şi educaţiei civice.

Cu tot efortul făcut de personalul care îl încadrează, rolul său în cadrul ministerului nu este cel pe care ar trebui să îl deţină. Încă sunt suprapuneri cu diferite departamente politice, precum şi responsabilităţi pe care Statul Major nu le-a transferat Comandamentului Operaţional. O mare realizare este aceea că nu mai întâlneşti pe nimeni care să se laude că lucrează de 10-15 ani numai la operaţii sau numai la instrucţie în Statul Major General (al Apărării).

Viitorul securităţii internaţionale şi, mai ales, al celei regionale aduce noi provocări, este dificil de previzionat. Pentru a avea capacitatea să planifice operaţiile viitoare, să gândească viitoarea structură a forţelor armate capabilă să îndeplinească sarcinile ce îi revin, Statul Major al Apărării are nevoie de personal bine pregătit, inteligent, adaptabil la schimbări, dar şi motivat să evolueze şi să se perfecţioneze. De calitatea acestei instituţii depinde întreaga capacitate de apărare a României, iar acest lucru ar fi bine să se observe şi în ierarhia socială, aşa cum este ea reflectată în anumite legi, mai mult sau mai puţin unitare.

Încrederea şi aprecierea unei societăţi determină mândrie şi responsabilitate pentru cei ce le primesc. Statul Major al Apărării trebuie să primească încrederea şi respectul nostru.