20 mai 2020

Competiţia marilor puteri - SUA în faţa provocărilor CHINEI şi RUSIEI

Sergiu Medar

SUA consideră competiţia marilor puteri drept cea mai importantă ameninţare la adresa securităţii naţionale. Strategia de Securitate Naţională, ca şi Strategia de Apărare Naţională a SUA, reglementează aceasta ca fiind o ameninţare mai mare decât terorismul. O serie de membrii ai Congresului SUA au elaborat, la data de 7 aprilie 2020, o lucrare sub egida Congressional Research Service/ a Serviciului de Cercetare al Congresului, intitulată: Renewed Great Power Competition:Implications for Defense-Issues for Congress/ Reînnoirea competiţiei marilor puteri: implicaţii pentru apărare, probleme pentru Congres. Esenţa acestei lucrări este faptul că, vorbind despre această competiţie, reprezentanţii Congresului SUA fac referinţă doar la China şi Rusia ca fiind cele mai importante state cu care SUA sunt în competiţie.

Sursă foto: US DoD

Orice stat al lumii îşi declară, în termeni diplomatici, interesul naţional şi  misiunea sa strategică pentru a-l îndeplini. Acestea depind, pentru marile puteri ale lumii, de ambiţiile istorice, frustrările legate de nerealizarea unor obiective, obiectivele pentru poziţiile de lideri globali, regionali sau locali în evoluţiile viitoare ale relaţiilor internaţionale, disponibilitatea de a încheia coaliţii şi alianţe, de a fi state membre ale unor organizaţii internaţionale, toate acestea depinzând de cadrul relaţiilor internaţionale prezente sau viitoare ca şi de ordinea internaţională a lumii.

Sintagma ordine internaţională se referă la grupul de organizaţii, instituţii, tratate, reglementări,  care gestionează relaţiile internaţionale într-o anume perioadă istorică. De la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, SUA a fost statul care a condus noua ordine internaţională cunoscută ca ordinea internaţională liberală având ca bază o lume bazată pe reguli şi ordine. Aceasta înseamnă: respectul faţă de integritatea teritorială a ţărilor, inacceptabilitatea schimbării graniţelor internaţionale prin forţă sau coerciţie, rezolvarea pe căi diplomatice a problemelor dintre state, respectul faţă de legislaţia internaţională şi drepturile fundamentale ale omului, existenţa unei pieţe libere şi respectul faţă de legislaţia internaţională referitoare la folosirea comună a apelor internaţionale, a spaţiului aerian şi cosmic, ca şi a spaţiului cibernetic.

În anii 2017 şi, respectiv, 2018 au fost elaborate Strategia de Securitate Naţională şi Strategia de Apărare Naţională a SUA.  Acestea menţionează Competiţia Marilor Puteri ca element de prim interes în asigurarea securităţii naţionale a SUA.  

Plecând de la aceşti termeni, SUA au elaborat o nouă strategie, care defineşte China şi Rusia ca mari puteri cu care se află într-o competiţie strategică. Această ameninţare a înlocuit terorismul ca prioritatea numărul 1 în ceea ce priveşte capacitatea reactivă a forţelor armate ale SUA. Identificarea şi nominalizarea noilor ţinte, presupune o serie de modificări în Forţele Armate ca şi în modul de folosire al acestora. Printre modificările introduse se pot enumera:

Elaborarea unei noi strategii globale (Grand Strategy) ca şi redefinirea geopoliticii, care să se refere, de data aceasta, nu la terorism ci la competiţia marilor puteri. Aceasta este o strategie interregională care înlocuieşte strategia care se referea la regiuni, ţări sau domenii.  Totodată analiştii americani apreciază că, la nivel global, cea mai mare resursă umană, naturală sau economică a lumii, nu se află în emisfera vestică ci în Eurasia. Acestea au fost considerate ca puncte de plecare în logica modificărilor introduse. În acest sens, se va diminua interesul SUA faţă de Orientul Mijlociu ca regiune de pregătire şi generare a structurilor teroriste locale sau globale. Va creşte, însă, interesul pentru China şi Rusia prin asigurarea unei presiuni nu numai economice dar şi diplomatice, informaţionale şi militare asupra acestora. Competiţia dintre marile puteri nu este un obiectiv nou ci asistăm acum la o relansare în forţă a acesteia. 

În felul acesta Washington-ul îşi continuă eforturile de a preveni intenţiile hegemonice ale vreunei mari puteri din Eurasia. Singurele pretendente, cu şanse la această poziţie, sunt China şi Rusia şi, de aici, apare şi interesul SUA pentru acestea. Alte posibile pretendente la o asemenea poziţie ar putea fi Turcia, Arabia Saudită sau Iran-ul, pentru regiunea asiatică sau Uniunea Europeană, pentru Europa. Din evaluările strategice ale analiştilor SUA, acestea, însă, nu pot emite pretenţii, inclusiv de securitate, mai mari decât China şi Rusia.

Restructurarea forţelor armate este necesară pentru a răspunde acestor noi cerinţe ce vizează ameninţările, inclusiv nucleare, ale celor două mari puteri. În primul rând având în vedere poziţia geografică a celor două state faţă de SUA apare necesitatea creării unei distanţe optime de lovire a posibilelor ţinte din Eurasia. Dezvoltarea acestei capacităţi nu are numai scop de lovire efectivă ci, mai ales, de descurajare a unui potenţial atac convenţional susţinut chiar şi de lovituri nucleare la nivel tactic. Având în vedere capabilităţile militare spaţiale ale Chinei şi Rusiei, Departamentul Apărării al SUA a înfiinţat a cincea categorie de Forţe Armate, Forţele  Spaţiale.     

Redislocarea globală a forţelor armate ale SUA urmăreşte aceeaşi logică a noii strategii globale. A scăzut interesul SUA pentru lupta împotriva terorismului în Orientul Mijlociu considerând că atât ISIS, cât forţele talibane din Afganistan, nu mai sunt  ameninţări directe asupra teritoriului SUA. Din aceleaşi motive a scăzut  interesul Washington-ului faţă de această regiune şi chiar faţă de Asia Centrală. Acum, în Asia, preocupările SUA au crescut faţă de China şi Rusia.

Redislocarea forţelor armate ale SUA a urmărit şi o serie de criterii de natură operaţională şi logistică.  Noile poziţionări urmăresc realizarea unei distanţe efective pentru tipurile de arme cu care sunt dotate forţele terestre, aeriene sau navale, poziţionarea în funcţie de capabilităţile de colectare de informaţii multi – sursă, de asigurare a iluminării ţintelor ca şi de evaluare a rezultatelor, de asigurare a posibilei intervenţii pentru introducerea/extragerea forţelor speciale din zona de conflict după ce acestea şi-au îndeplinit misiunea, ca şi a multor alte cerinţe rezultate din planificările minuţioase făcute înainte de dislocare. De asemenea, este necesar ca forţele introduse în zona de operaţii, să poată participa, imediat după dislocare, la operaţii de luptă, pe baza sprijinului logistic de care dispun.

Noua orientare a strategiei SUA a crescut interesul pentru dotarea Forţelor Aeriene cu bombardiere cu rază mare de acţiune, avioane de supraveghere cu rază lungă şi avioane de alimentare în aer. Forţele Navale ale SUA vor avea în dotare, pentru aceste misiuni, portavioane, submarine cu propulsie nucleară, nave de luptă de suprafaţă, nave amfibii ca şi un număr semnificativ de luptători de infanterie marină.

Redislocarea forţelor SUA, urmăreşte, şi ea, aceeaşi strategie globală. Aceasta înseamnă, pentru a reacţiona la ameninţarea Chinei, dezvoltarea bazelor de la Diego Garcia din Oceanul Indian cu întărirea prezenţei avioanelor cu rază mare de acţiune, Okinawa din Japonia, Coreea de Sud ca şi prezenţa cvasi permanentă navelor de luptă ale SUA în apele teritoriale ale Taiwan-ului.

Retragerea forţelor americane din Irak şi Afganistan, ca şi din Africa face parte din planul SUA de creştere a prezenţei în zona Indo-Pacifică  şi de descurajare a Chinei, a  ameninţărilor acesteia asupra echilibrului local şi regional de putere ca şi faţă de extinderea şi consolidarea regimurilor dictatoriale din zonă. SUA a lansat conceptul „Hollywood to Bollywood”, abordare ce subliniază interesul Washington-ului pentru prepoziţionarea forţelor americane destinate descurajării Chinei, pe o regiune cuprinsă de la vestul SUA până la vestul Indiei.

Acţiunile SUA în vederea descurajării tendinţelor revanşarde ale Rusiei s-au desfăşurat cu prioritate în Europa. După o perioadă în care SUA, după căderea Zidului Berlinului, au considerat că este posibil a da un curs nou relaţiilor cu Rusia deşi statele Est Europene au avertizat, în numeroase rânduri, că acest lucru nu poate fi fezabil, Washingtonul, în cele din urmă, a înţeles că singura soluţie în relaţiile cu Rusia este politica de descurajare. Aceasta se poate realiza prin alinierea forţelor europene alături de cele ale SUA şi Canadei sub drapelul NATO. Acest lucru este destul de dificil, având în vedere atitudinea statelor occidentale europene privind cooperarea cu Rusia, în această categorie intrând Germania, Franţa, Italia sau chiar Spania. Această dezvoltare a relaţiilor europene est-vest nu are la bază aspecte politice, ci este vorba de un imprudent pragmatism de natură economică, cu preponderenţă în domeniul energiei.  

Estul Europei (noua Europă) care are experienţa nefericită a hegemoniei Uniunii Sovietice nu agreează  (excepţie Ungaria) atitudinea pro-rusă a Europei Occidentale (vechea Europă). Lideri în această atitudine de depărtare de Rusia, sunt Polonia şi România. Acesta este şi motivul care a făcut ca SUA să planifice şi să înceapă execuţia unui grafic de repoziţionare a unor unităţi din forţele sale armate, dislocate în Germania sau Turcia, în cele două state est-europene. Rolul  acestora nu este numai acela de a descuraja Rusia dar şi de a apăra aceste ţări, ca şi Statele Baltice, împotriva unui eventual atac al Rusiei.  

Armele nucleare şi descurajarea nucleară reprezintă un important capitol în relansarea competiţiei marilor puteri. În mesajele pe care le transmit oficiali ai Moscovei, aceştia susţin că Rusia se menţine pe poziţia de mare putere nucleară, alocând fonduri mari acestui obiectiv. Capabilităţile nucleare al Chinei nu sunt la acelaşi nivel ca şi cele ale Rusiei, dar Beijing-ul alocă fonduri suplimentare pentru dezvoltarea acestora. Deşi sunt o serie de informaţii publice care susţin că modernizarea forţelor nucleare chineze se face cu ajutorul Rusiei, este greu de a afirma că relaţiile dintre acestea, în dezvoltare, au ajuns la  acest nivel de colaborare şi încredere.

În aceste condiţii, SUA a elaborat un program multianual, în valoare de multe miliarde de dolari, pentru modernizarea capabilităţilor forţelor strategice de descurajare nucleară. În acest domeniu poate fi inclusă noua clasă de submarine dotate cu rachete balistice ca şi o nouă generaţie de bombardiere strategice cu rază mare de acţiune. Când SUA s-a retras din Tratatul pentru Rachete cu Rază Intermediară de Acţiune a propus o nouă formă a acestui tratat cu participarea Chinei alături de SUA şi Rusia. Beijing-ul a refuzat propunerea, întrucât acest tip de vectori reprezintă aproximativ 80% din arsenalul Chinei de rachete din această clasă.

În această perioadă istorică este, practic, imposibil un atac nuclear în care protagonista să fie una din aceste ţări. Dar, nu este imposibilă o agresiune regională a Rusiei sau Chinei asupra unuia sau mai multor state din Europa de est, respectiv, asupra Taiwan-ului.