Competiţia marilor puteri - Concept fundamental de politică externă al SUA

Ultimele acţiuni de natură economică şi de securitate îndreptate de către SUA asupra Rusiei, Chinei şi chiar a Uniunii Europene (componenta economică), ca şi replica acestora poate să ducă la concluzia că am intrat în era competiţiei marilor puteri (great power competition – GPC).

Aplicând principiul potrivit căruia deciziile strategice sunt transparente iar cele operative sunt secrete, Casa Albă a declarat public, dar a inclus şi într-o serie de documente strategice de politică externă, faptul că eforturile diplomatice, susţinute militar, ale SUA, se desfăşoară în sensul câştigării competiţiei marilor puteri.

Această direcţie de politică externă pare a fi un concept deja vu. Politica de izolare a Rusiei de către SUA, după cel de-al Doilea Război Mondial, combinată cu ameninţările reciproce, urmărea acelaşi scop: competiţia marilor puteri. Prin căderea zidului Berlinului şi profunda schimbare a Europei, SUA au avut, pentru o scurtă perioadă de timp, impresia că au rămas singura mare putere a unei lumi unipolare, anulând în fapt sintagma de competiţie a marilor puteri. Ameninţarea percepută de SUA asupra teritoriului şi securităţii sale părea a fi doar terorismul. În acest sens, în cartea sa The Audacity of Hope, din 2006, Barak Obama menţiona, cu naivitate, că lumea statelor expansioniste şi competiţia marilor puteri „nu mai există”. Ameninţările anunţate pentru noul secol sunt: terorismul, schimbările climatice şi pandemiile.

Richard Haass, fost oficial al administraţiei Bush şi preşedinte al Consiliului pentru Relaţii Externe, afirma, în anul 2008, în faţa Senatului SUA: „provocările globalizării vor domina secolul” şi „competiţia şi conflictul dintre marile puteri nu mai sunt forţa motoare a relaţiilor internaţionale”.

Această aserţiune a fost contrazisă în anul 2014 de intervenţia brutală a Rusiei în sudul Ucrainei şi în Crimeea soldată cu ocuparea de facto a regiunilor Doneţk şi Lugansk şi anexarea peninsulei ucrainiene, Acesta poate fi considerat semnalul prin care Rusia nu acceptă o lume unipolară, relaţiile dintre marile puteri întorcându-se, la alt nivel, la principiile ce au guvernat lumea în timpul Războiului Rece.

În acelaşi an începe ascensiunea preşedintelui chinez Xi Jinping. Acesta lansează o agendă politică naţionalistă mai mult decât ambiţioasă, prin concentrarea puterii şi prin agresivitatea programelor chineze externe, economice şi de securitate.

Unele aspecte legate de competiţia marilor puteri au apărut chiar în timpul Administraţiei Obama. În anul 2014 acesta, referindu-se la Rusia vorbea despre agresiunea unui stat împotriva altui stat. În anul 2015, Robert Work, adjunctul Secretarului Apărării, vorbind despre eforturile SUA de a menţine superioritatea militară, menţiona des sintagma great-power competition.

Odată cu preluarea preşedinţiei SUA de către Donald Trump, această sintagmă a devenit un principiu de politică externă ce a pus o amprentă pregnantă pe modul în care administraţia derulează atât relaţiile politice internaţionale cât şi pe cele economice şi de securitate. În Strategia de Securitate Naţională a SUA se menţionează faptul că relaţiile dintre state se bazează pe competiţie şi competitivitate.

Cea mai directă şi clară menţionare a faptului că principala ameninţare la adresa securităţii naţionale o reprezintă competiţia marilor puteri, apare în anul 2017 în Strategia de Apărare Naţională a SUA. Vorbind despre acest aspect imediat după victoriile asupra ISIS de la Mosul şi Raqqa, James Matis, pe atunci Secretar al Apărării spunea: „great power competition – nu terorismul, este preocuparea principală pentru securitatea naţională a SUA”.

Dintr-o statistică făcută de compania americană Nexis termenul great power competition apare în articolele publicate, de 141 de ori pe timpul Administraţiei G.W.Bush, de 1.021 de ori în administraţia Obama şi de 6.500 de ori doar în primii doi ani şi jumătate ai Administraţiei Trump. Sunt doar cifre, care scot însă în evidenţă modificarea de paradigmă în relaţiile internaţionale ale SUA.

Competiţia marilor puteri se referă, bineînţeles, la competiţia dintre SUA şi China, Rusia şi UE. Natura rivalităţilor SUA cu fiecare dintre aceste ţări diferă în funcţie de interesele pe care le are în fiecare dintre ele. Rivalitatea cu China are componente preponderent economice dar cele militare nu se exclud. Cea cu Rusia este militară şi de securitate. Competiţia cu Uniunea Europeană se referă doar la componenta economică şi într-o mică măsură, la cea de securitate.

Competiţia militară a SUA cu Rusia este de natură să provoace îngrijorări de securitate în întreaga lume. După căderea zidului Berlinului şi mai ales după dezintegrarea imperiului Sovietic poporul rus a avut un sentiment de umilire faţă de faptul că ţara lor era văzută ca o relicvă a unei mari puteri. Din punctul de vedere al Rusiei competiţia cu SUA nu a fost niciodată pe planul doi ci a fost permanent principala provocare de politică externă. Deşi considerată a nu mai fi un pol de putere al lumii, Rusia a avut acţiuni de politică externă care au arătat că încă este o putere militară ce nu poate fi ignorată. În această categorie se pot include: anexarea Crimeei, conflictul din sud-estul Ucrainei, implicarea în Siria unde, practic, a salvat regimul Assad. Prin ieşirea SUA din ecuaţia securităţii Orientului Mijlociu ce ar fi putut avea loc conform unei dorinţe iniţiale a lui Trump, Rusia ar fi umplut imediat vacuumul de putere ce s-ar fi creat.

Cursa înarmărilor între SUA şi Rusia creşte în intensitate de la o săptămână la alta, fiecare parte anunţând noi arme sau noi decizii a căror retorică este tot mai ameninţătoare. Numai în ultimele săptămâni, SUA a testat cu succes o rachetă intermediară iar la câteva zile după aceea un submarin rusesc a lansat din zona Arctică o rachetă balistică de tip Sineva, lovind o ţintă aflată la nord de Arhangelsk în timp ce un alt submarin a lansat din Marea Barents o rachetă balistică de tip Bulava ce a lovit o ţintă din Kamceatka. Sunt doar două exemple ce dovedesc faptul că acestă competiţie dintre marile puteri poate duce lumea, înapoi, în logica Razboiului Rece.

Relaţia economică a SUA cu China s-a desfăşurat pe principiul că cele două state au nevoie unul de celălalt şi, în consecinţă trebuie să lase lucrurile să evolueze în aceeaşi matcă. Trump a constatat însă că exista un deficit uriaş în defavoarea SUA în comerţul cu China şi a hotărât mărirea taxelor de import pentru produsele chineze. China a procedat similar şi de aici a început ceea ce astăzi se numeşte trade war (războiul comercial). Acesta a devenit din ce în ce mai tăios, ajungând până acolo încât Trump, pe Twitter, a „ordonat” companiilor americane să-şi retragă afacerile din China spunând “Noi nu avem nevoie de China...mai bine fără ei”. Există acum o problemă de legalitate a solicitării preşedintelui care nu ar avea dreptul de a da un asemenea ordin, decât în caz de război, ceea ce nu este cazul în această situaţie. National Retail Federation a SUA a respins solicitarea considerând-o nerealistă. Ulterior, preşedintele SUA şi-a declarat intenţia de a relua negocierile.

Relaţiile SUA – China s-au tensionat mai ales de la venirea la putere a lui Xi Jinping. Pe lângă aspectul privind taxele pe importuri, ceea ce a deranjat mult Washingtonul a fost ambiţiosul proiect Belt and Road Initiative, care traversează aproximativ 60 de ţări, ce reprezintă 2/3 din populaţia lumii. Pentru realizarea sa, o parte din aceste ţări au făcut împrumuturi din China, cu dobândă foarte mică iar acum i-au rămas datoare. Astfel China domină în mare măsură Orientul Mijlociu ca şi Asia de Sud-Est. SUA consideră că amploarea acestui proiect ca şi extinderea fără precedent a influenţei Chinei în cele două regiuni, reprezintă o ameninţare la adresa intereselor sale în aceste zone.

În cazul relaţiei SUA – China, competiţia marilor puteri are şi o componentă militară şi de securitate care se referă la permanentele divergenţe din Marea Chinei de Sud, unde China devine tot mai posesivă, şi statutul Taiwan-ului.

Joe Biden, posibil candidat al Partidului Democratic la preşedinţia SUA menţionează pe acest subiect: „cea mai mare provocare a timpurilor noastre o constituie confruntarea dintre democraţiile liberale, ca SUA, şi autocraţiile, cum ar fi China şi Rusia”.

Ali Wyne, analist de la RAND Corporation, care a studiat actuala direcţie de politică externă a Administraţiei Trump, avertiza asupra faptului că nefăcând diferenţa între modul de abordare al Chinei comparativ cu Rusia, „Trump s-ar putea să îi arunce pe Putin şi pe Xi, unul în braţele celuilalt”. Dacă ţinem cont de întâlnirea din această vară a celor doi lideri, şi direcţiile de dezvoltare comună convenite, putem afirma că acest moment nu este prea îndepărtat. Analistul RAND consideră că, în timp, relevanţa economică a SUA în lume va scădea, în timp ce cea a Chinei, Indiei ca şi a altor ţări este în creştere.

Elbridge Colby, fost analist la Centrul pentru o Nouă Securitate a SUA (Center for a New American Security), atrage atenţia că, de fapt, trăim într-o lume cu mai multe centre de putere, fiecare dintre acestea având propriile interese şi programe de atingere a acestora. Abilitatea SUA, conform opiniei lui Colby, trebuie să fie aceea de a reuşi să creeze un echilibru al acestora. “Cea mai mare greşeală pe care o poate face SUA în competiţia marilor puteri este aceea de a intra într-un conflict armat cu Iranul” menţionează analistul.

Donald Trump a promis că va avea întâlniri şi discuţii cu toţi liderii marilor puteri pe care va încerca să-i convingă asupra intereselor SUA în relaţia cu statele lor. Nu a reuşit însă să elimine tensiunile dintre statele lor. Competiţia marilor puteri este benefică pentru progresul tehnologic dar va crea tensiuni între acestea ce vor amplifica şi multiplica probabil, războaiele comerciale. Conflictele militare sunt doar o etapă viitoare.