Companiile militare de securitate private nu militează pentru privatizarea, ci pentru eficientizarea efortului de război, spune în 2019 un fost operator US Navy SEAL. Adică vor să facă bani?

Din ce în ce mai des, în gestionarea conflictelor armate, din diferite raţiuni, printre care şi eficienţa economică, flexibilitatea, birocraţia redusă şi viteza de reacţie, statele transferă competenţe, responsabilităţi şi atribuţii către CMSP. Supravegherea şi controlul asupra activităţilor desfăşurate de către acestea rămân, însă, discreţionare.

Aceste lucruri fac să crească îngrijorarea experţilor internaţionali în domeniul drepturilor omului, dar în egală măsură şi a societăţilor democratice, percepţia generală fiind că aceste firme necontabilizate şi nereglementate, care pun profitul înaintea principiilor, subminează autoritatea instituţiilor statale şi sunt complice în cazurile de încălcare a drepturilor omului în zonele de beligeranţă, din întreaga lume.

Obligaţiile juridice internaţionale ce revin statelor cu privire la companiile militare şi de securitate private care operează în situaţiile de conflict armat sunt stipulate în Documentul de la Montreux 2008 rezultat în urma unui proces internaţional lansat în anul 2006 de către Elveţia şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), ca răspuns la preocupările crescânde provocate de absenţa reglementării sectorului securităţii private. Acesta vizează îmbunătăţirea respectării de către CMSP a dreptului internaţional umanitar şi a drepturilor omului.

Un număr de 55 de state şi 3 organizaţii internaţionale (UE, OSCE şi NATO) au semnat până în prezent acest document. În timp ce SUA au fost printre primele naţiuni semnatare, Rusia, care nu recunoaşte oficial astfel de companii şi al cărei cod penal pedepseşte astfel de activităţi desfăşurate în conflicte armate în scopul obţinerii de profit financiar, nu a aderat până în prezent la acest document. Nici România nu se află printre ţările semnatare.

În categoria CMSP sunt incluşi toţi agenţii economici care furnizează servicii militare şi/sau de securitate, oricare ar fi modul acestora de a se descrie. Astfel de firme pot să asigure servicii militare, inclusiv (dar fără a se limita la): sprijin material şi tehnic forţelor armate, servicii de planificare strategică, de investigaţii sau de anchetă, activităţi de pregătire, având o dimensiune militară, supravegherea prin satelit sau alte activităţi conexe. Activităţile de securitate pot include (fără a se limita la): pază şi protecţia persoanelor şi a obiectivelor, paza şi protecţia (armată sau neînarmată) a persoanelor şi a obiectivelor şi orice tip de activităţi de pregătire legate de securitate.

Companiile militare şi de securitate private aparţinând ţărilor şi organizaţiilor semnatare ale documentului sunt obligate să respecte legile referitoare la dreptul internaţional umanitar, sau drepturile fundamentale ale omului impuse de legislaţia naţională aplicabilă, precum şi alte legi naţionale aplicabile, cum ar fi dreptul penal, legea fiscală, dreptul de imigrare, dreptul muncii şi reglementările specifice privind CMSP.

La iniţiativa mediului privat, cu asistenţă din partea guvernului Elveţiei şi în consultare cu guvernele Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii, precum şi cu experţi din domeniu, în anul 2010 a fost elaborat şi semnat, iniţial de către 58, iar ulterior de peste 700 de companii militare şi de securitate private, Codul internaţional de conduită pentru furnizorii  privaţi de servicii de securitate. Acesta este un set de standarde adresat CMSP pentru respectarea legislaţiei referitoare la dreptul internaţional umanitar, sau drepturile fundamentale ale omului.

Mai mult, în anul 2016, un ghid legislativ pentru reglementarea companiilor militare și de securitate private de către state a fost elaborat şi publicat de către Centrul pentru controlul democratic al forţelor armate – Geneva (DCAF).

Evident, astfel de iniţiative, de altfel bine venite, pe lângă altele întreprinse de societatea civilă pentru elaborarea unor mecanisme de monitorizare şi guvernare independentă a implementării codului internaţional de conduită, nu pot inlocui, însă, controlul statal si politicile nationale referitoare la CMSP.

Una din activităţile în care sunt implicate CMSP din zilele noastre este asistenţa militară. Aşa cum scriam într-un articol din 2018, astfel de companii angajează, de obicei, veterani din forţele pentru operaţii speciale (FOS), rezervişti militari, sau foşti membri ai altor structuri de forţă, precum poliţie, jandarmerie etc. cu experienţă operaţională importantă. Şi printre cele mai recente evenimente în care CMSP au acţionat din plin în operaţii militare, departe de ochii opiniei publice, sunt conflictele armate din Afganistan, Irak şi Siria. Cele două companii menţionate anterior sunt doar câteva exemple.

Mai scriam atunci despre lobby-ul pe care-l face, pe lângă administraţia prezidenţială a SUA, fondatorul fostei CMSP Blackwater, carismaticul şi controversatul ex US Navy SEAL, Erick Prince încercând să promoveze ideea ”privatizării” războiului din Afganistan lung de aprope 18 ani şi care, susţine acesta, nu poate fi câştigat prin mijloacele campaniilor militare tradiţionale. Ideea lui este de a înlocui misiunea Resolute Support condusă de NATO în Afganistan la care participă aproximativ 60.000 de participanţi la coaliţie cu un număr de doar 6.000 de contractori (60% foşti membri FOS ai SUA şi 40% foşti membri FOS NATO) şi 2.000 de membri FOS ai SUA. Noua ”misiune” ar putea fi condusă de FOS ale SUA, iar CMSP ar lucra, conform planului lui Prince, pentru un trimis special pentru război al SUA care ar trebui să raporteze direct preşedintelui american.

Lobbyul continuă şi azi şi potrivit afirmaţiilor lui Prince făcute în cadrul unui podcast înregistrat în luna aprile 2019 de către Force for Hire a Stars and Stripes Podcast, în viitorul apropiat CMSP vor juca un rol din ce în ce mai important pentru ţările care vor să gestioneze cu succes planurile de contingenţă pentru războiul global împotriva terorismului. El este convins că dacă vreunul dintre cei mai faimoşi generali [probabil americani] va îmbrăţişa conceptul lui, atunci şi politicienii, dar şi publicul vor accepta pe scară largă ideea de ”privatizare a războaielor”.

Deşi în preambulul pledoariei sale Prince face apologia rolului primordial pe care l-ar fi avut companiile britanice care urmăreau în principal profitul (companii precum Massachusetts Bay, Virginia-Jamestown, sau Plymouth care erau companii listate la bursa londoneză şi care şi-au angajat contractori militari privaţi pentru a veni să protejeze coloniile engleze nou formate pe coasta de est a Americii de Nord) în fondarea Americii, acesta susţine faptul că, de fapt, lumea a înţeles greşit că propunerea sa s-ar fi referit la ”privatizarea” efortului din Afganistan.

El spune că s-a referit doar la o raţionalizare a acestui efort care să permită unei capabilităţi neconvenţionale de sprijin şi suport, cu o amprentă logistică mult diminuată faţă de cea a coaliţiei, să ajute forţele afgane de securitate şi apărare să se operaţionalizeze, funcţioneze şi să asigure singure securitatea şi apărarea Afganistanului, iar dacă va fi nevoie, chiar să lupte alături de ele. Eu aş denumi-o ”externalizare a serviciilor de securitate”.

Bun cunoscător al situaţiei din Afganistan, Prince crede că cea mai mare problemă a contribuţiei internaţionale la sprijinirea instituţiilor şi forţelor de securitate afgane de a-şi dezvolta capacităţile de apărare şi de a-şi proteja cetăţenii de o manieră sustenabilă este lipsa continuităţii personalului forţelor coaliţiei în teatrul de operaţii. Acesta petrece în aria de responabilitate, în medie, cel mult 8 luni după care este rotit cu personal nou care, de cele mai multe ori, nu a mai fost dislocat în acea zonă şi nu dispune de întreaga cunoaştere (inclusiv, sau mai ales, culturală) necesară îndeplinirii cu succes a misiunilor de instruire, consiliere şi asistenţă.

Şi pentru a rezolva această problemă din perspectiva unui consilier, el ar trimite în teren veterani [cu experienţă operaţională în FOS, poliţie, jandarmerie etc.] angajaţi prin contract, în rol de mentori, şi i-ar ataşa la fiecare batalion afgan unde aceştia ar trăi împreună cu partenerii lor afgani şi nu în baze militare separate, unde s-ar instrui împreună, patrula şi chiar lupta umăr la umăr, asigurând o structură cadru de sprijin şi suport pe domeniile de expertiză: leadership, intelligence, comunicaţii, sprijin medical, sprijin logistic, asigurându-se că unitatea respectivă este plătită, hrănită şi aprovizionată în timp util, că există un plan de sprijin cu foc, că au acces la sprijin aerian şi evacuare medicală şi că toate celelalte elemente cheie de sprijin chiar sunt disponibile atunci când este nevoie de ele. Experţii din domeniul logistic vor avea şi misiunea de a reduce corupţia care are loc, mai ales, în executarea contractelor de aprovizionare a forţelor afgane de apărare şi securitate cu combustibili, alimente, muniţii, medicamente şi alte clase de materiale, în valoare aproximativă de 5 miliarde USD anual, asigurate de coaliţie.

Pe lângă aceşti consilieri angajaţi prin contract, la amprenta logistică va contribui şi o aviaţie de sprijin privată care va utiliza, de regulă, platforme aeriene simple (Prince a avut 56 de platforme aeriene care au operat în tot Afganistanul), de două locuri care să permită, în cazul aeronavelor de atac, ca un pilot profesionist [veteran angajat prin contract] să însoţească un pilot afgan care va lua în ultimă instanţă decizia de a executa foc împotriva ţintelor desemnate. În nicio circumstanţă un contractor va apăsa trăgaciul, ci numai un membru al forţelor afgane de apărare şi securitate. Prezenţa unui astfel de mentor experimentat la bordul aeronavei va spori încrederea în sine a pilotului afgan atunci când acesta va pilota pe timp de noapte, utilizând aparatura de vdere pe timp de noapte, în timp ce va asigura sprijul aerian apropiat, esenţial pentru trupele din teren. Nu este clar, însă, cum se va efectua coordonarea trupelor de la sol cu aeronava şi marcarea ţintelor în condiţiile în care Armata afgană nu dispune de suficienţi Joint Terminal Attack Controlers (JTAC). Prince susţine că ar exista metode mai simple decât utilizarea JTAC.

Cu o astfel de amprentă redusă şi abordare neconvenţională, spune Prince, vor fi obţinute efecte semnificativ îmbunătăţite, iar Armata afgană ar putea deveni autosustenabilă. Şi asta în contrast cu modelul pe care Armata americană are tendinţa să-l implementeze deseori, acela de a se replica pe ea îsăşi, rezultând forţe armate cu amprentă logistică mare şi care nu sunt sustenabile din punct de vedere financiar. CMSP Blackwater, afirmă Prince, a fost ani la rând responsabilă de operaţionalizarea Poliţiei afgană de frontieră, perioadă în care a trebuit să instruiască mii de membri ai acesteia. Un astfel de program, dar la o scară mult mai mare şi pe termen mai lung, în care angajaţii Blackwater să lucreze pentru Ministerul afgan al Apărării, este, de fapt, propunerea fondatorului companiei militare de securitate privată americană.

În opinia sa, contractul de prestări de servicii de securitate ar trebui să fie încheiat între Guvernul afgan [nu este clar cine să asigure finanţarea, Afganistanul, sau SUA], în calitate de beneficiar şi CSMP în calitate de furnizor de servicii, dacă se doreşte ”afganizarea” războiului din Afganistan [preluarea tuturor responsabilităţilor de asigurare a securităţii şi apărării de către forţele afgane de securitate şi apărare]. 

Contabilizarea şi asigurarea responsabilităţii acţiunilor întreprinse de CMSP, cea mai spinoasă problemă şi care îngrijorează comunitatea internaţională, vor fi realizate printr-o metodă similară Codului american de justiţie militară (United States Code of Military Justice - UCMJ) cu ajutorul unei celule de investigatori, procurori şi militari ce vor fi dislocaţi în capitala Afganistanului, Kabul, care va gestiona toate eventualele acuzaţii de comportare şi acţiune neadecvată [violare a prevederilor legale referitoare la dreptul internaţional umanitar, sau drepturile fundamentale ale omului] a oricăruia dintre contractori. Prince a beneficiat în această chestiune de expertiza unui fost consilier general al CIA.

Preconizata retragere graduală a trupelor americane din Afganistan [şi implicit reducerea contribuţiilor financiare internaţionale] ar putea să reprezinte o fereastră de oportunitate pentru CMSP care vor să facă bani oferind în schimb servicii de securitate, susţin ei, mult mai ieftine. Acesta este şi motivul pentru care afacerişti de genul lui Prince încearcă să convingă comunitatea internaţională că soluţii de genul celor propuse de ei sunt singurele soluţii fezabile care vor ajuta, spre exemplu, ţări ca Afganistanul să fie în măsură să-şi protejeze cetăţenii de o manieră sustenabilă.

Şi pentru aceasta, ei cred că este nevoie de sprijinul companiilor militare şi de securitate private care să asigure protecţia infrastructurii critice şi securitatea cetăţenilor pentru a crea un mediu de securitate stabil în care populaţia să se întoarcă la muncă, iar investitorii să-şi poată asuma riscuri în investiţii care să le garanteze un profit mulţumitor. Ca argumente, printre altele, Prince a enumerat câteva eşecuri ale unor intervenţii şi soluţii pur militare în ţări precum Somalia, Libia, sau Afganistan. 

Din punct de vedere strict economic, poate că astfel de soluţii par a fi mai flexibile şi mai eficiente, dar, având în vedere complexitatea unor astfel de probleme,  precum contextul, numărul mare de entităţi şi actori implicaţi în ecuaţia asigurării securităţii statelor, trebuie luate în considerare o serie de acţiuni necesar a fi executate în domenii precum diplomatic, informaţii, militar şi economic astfel încât să fie obţinute efectele aşteptate în domeniile politic, militar, economic, social, infrastructură şi informaţii, care să contribuie la stabilizarea situaţiei de securitate.

Şi în această relaţie matematică între mai multe cunoscute, dar şi necunoscute, în cazul Afganistanului de exemplu, Guvernul afgan, în calitate de beneficiar principal al unui potenţial contract de prestări de servicii militare şi de securitate, ar trebui să găsească soluţia pentru că, nu-i aşa, în cele din urmă el va plăti factura. Un rol la fel de important îl au şi donatorii internaţionali, sau dacă vreţi, ”investitorii” strategici principali printre care Coaliţia internaţională de state, NATO, sau SUA care, evident, se aşteaptă la un anumit randament al investiţiei. Doar SUA singure au cheltuit cu războiul din Afganistan, în ultimii aproape 18 ani, peste 1,5 trilioane de dolari.

Ca să poată opera în Afganistan, CMSP trebuie să aibă o bază legală. În cazul prezenţei SUA, sau a NATO pe teritoriul ţării, Guvernul afgan a semnat un Acord Bilateral de Securitate, respectiv un Acord SOFA (Status of Forces Agreements). Aşa cum scriam într-un articol anul trecut, potrivit NATO SOFA în vigoare, ”Afganistanul îşi menţine dreptul de a exercita jurisdicţia asupra contractorilor NATO şi asupra angajaţilor acestora”.

Chiar dacă odată cu plecarea fostului Secretar american al Apărării, James Mattis, un opozant ferm al ideii de creare a unei forţe militare private în Afganistan, şansele lui Prince de a pătrunde cu propunerile sale la Casa Albă au crescut, opoziţia puternică din partea Guvernului afgan va fi, încă, o barieră de netrecut. Iar în toamna anului 2018, după ce Preşedintele Ghani a respins de mai multe ori propunerea de ”privatizare” a războiului împotriva terorismului, Consiliul Naţional de Securitate afgan afirma că va lua în considerare toate opţiunile legale de a se opune celor care-şi doresc ”privatizarea” războiului din Afganistan. ”Poporul şi Guvernul afgan nu vor permite, sub nicio formă, ca lupta împotriva terorismului să devină o afacere pentru profit privată.”

Un astfel de proiect, aşa cum îl numeşte Prince ”de raţionalizare a efortului de sfârşire a războiului din Afganistan”, ca oricare altul de altfel, facilitează schimbarea, iar schimbarea aduce cu ea incertitudinea şi riscul, ambele legate de includerea în ecuaţia complexă a asigurării securităţii, de noi, necontabilizaţi, nereglementaţi şi greu de controlat actori străini, contractorii CMSP. Lucru care nu face decât să sporească îngrijorările comunităţii internaţionale atunci când vine vorba de acordarea de licenţe companiilor militare şi de securitate private în scopul participării acestora la acţiuni în zonele în care se desfăşoară operaţii militare.

Deoarece afacerile legate de furnizarea de servicii de securitate, pe o piaţă internaţională, par a fi profitabile, presiunea antreprenorilor pe decidenţii politici va creşte şi, n-ar fi exclus ca, odată cu reglementarea, eventual prin tratate internaţionale, sau bilaterale a activităţii contractorilor CMSP, să fim martorii unor decizii favorabile utilizării unor astfel de actori de către anumite state care le vor transfera din competenţele, responsabilităţile şi atribuţiile din domeniul securităţii şi apărării. Condiţia va fi ca decidenţii să ajungă la concluzia că beneficiile viitoare vor fi mult mai mari în raport cu costurile şi riscurile implicite.

Pentru moment, în cazul Afganistanului, nu au intervenit schimbări majore în politica Administraţiei SUA, sau a NATO vizavi de parteneriatul şi sprijinul acordat Forţelor afgane de apărare şi securitate. Între timp discuţiile de pace între actorii principali continuă deşi talibanii tocmai ce au anunţat startul unei noi campanii ofensive de primăvară.

În aceste condiţii, este greu de estimat dacă demersurile făcute în direcţia externalizării misiunilor de instruire, consiliere şi asistenţă a Forţelor afgane de apărare şi securitate către contractori privaţi vor avea sorţi de izbândă pe termen scurt.