Comandamentul SUA de Operaţiuni speciale îşi lansează în spaţiu propriii nano-sateliţi spion

Între timp, datorită controverselor iminente pe tema localizării exacte în spaţiul aerian a producerii incidentului din apropierea Strâmtorii Hormuz, între cele două părţi implicate şi a vitezei cu care s-au precipitat evenimentele, comunitatea internaţională s-a aflat în stare de alertă fiind profund îngrijorată de posibilitatea ca situaţia să degenereze într-o confruntare majoră deschisă.

Revenind, lansarea sateliţilor se va efectua de pe Complexul 1 de lansare al Rocket Lab dispus în Mahia, Noua Zeelandă (singura bază privată din lume destinată lansărilor orbitale), în cadrul misiunii ”Make It Rain” cu ajutorul unui vehicul de lansare denumit Electron, de fapt o rachetă în două trepte cu o înălţime de 18 metri şi o greutate de 150 kilograme, fabricată cu ajutorul unei imprimante 3D, proiectată şi asamblată să poată fi reutilizată în multiple lansări, cu o frecvenţă nemaiîntâlnită până în prezent. Compania Rocket Lab pretinde că este liderul mondial în activităţile de lansare dedicate sateliţilor de mici dimensiuni.

Cel mai probabil, activitatea se subscrie etapelor de management al proiectului denumit   ”Prometheus CubeSats” parte a unei iniţiative prin care comandamentul de operaţii speciale a urmărit în ultima decadă să profite de tehnologii de ultimă oră, precum sateliţii miniaturali ”CubeSats” şi arhitectura satelitară fracţionată (constelaţie de sateliţi), pentru a-şi procura, lansa, utiliza şi controla propria constelaţie de sateliţi artificiali spion, mutând inclusiv în spaţiu, pe orbită, partea de culegere a informaţiilor militare.

Ce sunt şi la ce folosesc, de fapt, nano-sateliţii spion?

Potrivit dexonline, satelitul artificial este un corp metalic de forme diverse (prevăzut cu aparataj), lansat de oameni în spaţiul interplanetar cu ajutorul unei rachete cosmice şi care apoi se roteşte în jurul Pământului fără a mai avea nevoie de propulsie.

Sateliţii spion sunt ”ochii şi urechile secrete din spaţiu”, practic sateliţi artificiali de supraveghere şi recunoaştere lansaţi în spaţiu, pe orbită, în scopul culegerii de informaţii, facilitării navigaţiei cu ajutorul sistemelor de poziţionare globală şi a comunicaţiilor militare.

Cu astfel de capabilităţi de culegere de informaţii, supraveghere şi recunoaştere (ISR) se pot, de exemplu, localiza facilităţi clandestine de arme de distrugere în masă, se pot intercepta convorbiri între diferite grupuri teroriste, se poate identifica tipul şi valoarea numerică a obiectivelor şi tehnicii militare ale unui potenţial inamic şi chiar dirija muniţii inteligente în scopul neutralizării unor ţinte strategice desemnate.

Sateliţi spion au orbitat în jurul planetei începând cu anul 1960. În cartea sa intitulată ”Intelligence în Operaţii Militare ale Secolului XXI”, ediţia a doua, revizuită şi adăugită, apărută la Editura Universităţii Naţionale de Apărare ”Carol I”, Mircea Mocanu susţine că ”… la nivelul strategic, performanţa maximă de IMINT fără operator uman a fost atinsă, evident, în domeniul sateliţilor de recunoaştere. Prima afirmare spectaculoasă a acestei capabilităţi strategice a fost înregistrată în cursul crizei cubaneze, din octombrie 1962, când imaginile captate din satelit au demonstrat amplasarea rachetelor balistice de către sovietici, în Cuba. Evident, rezultatul a fost colosal, anume evitarea unui al treilea război mondial nuclear catastrofic.”

Potrivit unei clasificări făcute de Martin Sweeting iniţial în anul 1991 şi amendată ulterior,  din punct de vedere al masei acestora, nano-sateliţii sunt acei sateliţi artificiali care au o masă cuprinsă între 1 şi 10 kg. Cu o masă de aproximativ 2 kg, micii sateliţi secreţi ”CubeSats” ai USSOCOM, denumiţi ”Prometheus”, se încadrează în categoria nano-sateliţilor.

În ce constă proiectul ”Prometheus CubeSats”?

USSOCOM a început să exploreze potenţialul tehnologiei spaţiale ”CubeSat”, ce se referă la o flotă de sateliţi de dimensiuni mici ce poate lucra în tandem, la sfârşitul anului 2010 cu scopul de a determina dacă cerinţele forţelor pentru operaţii speciale (FOS) precum dezvoltarea unor vehicule ieftine de lansare (rachete cosmice), realizarea legăturilor de comunicaţii care să permită transmiterea datelor la nivel tactic, sau posibilitatea ca operatorul FOS dislocat în câmpul tactic, chiar şi în afara teritoriului naţional, să poată opera şi avea controlul total asupra unor astfel de sateliţi, pot fi îndeplinite.

Un număr de 8 nano-sateliţi (CubeSats) secreţi au fost dezvoltaţi în cadrul proiectului ”Prometheus” în parteneriat cu Laboratorul Naţional din Los Alamos, statul New Mexico, SUA. Prima lansare în spaţiu a acestora a avut loc în luna noiembrie 2013, iar după exact doi ani, în noiembrie 2015 nano-satelitul ”Prometheus 1-5” a reintrat în atmosfera terestră îndeplinindu-şi misiunea cu succes după ce a orbitat în jurul pământului în tot acest timp.

Aparent, aceşti nano-sateliţi de recunoaştere au dovedit că au capacitatea tehnică de a transfera fişiere audio, video şi fişiere de date de la dispozitive electronice portabile, cu amprentă redusă, aflate asupra operatorilor dislocaţi la distanţă mare către terminale dislocabile în teren, folosind capabilităţi de comunicaţii cu bătaie peste linia orizontului.

Un satelit CubeSat standard este practic un satelit miniatural care arată ca un cub cu latura de 10 cm, fiecare astfel de nano-satelit cântărind doar 1,33 kg şi fiind clasificat 1U CubeSat.

Fiecare din cei 8 nano-sateliţi (CubeSats) ai USSOCOM este de tip 1,5U (10x10x15 cm), este dotat cu patru panouri solare şi o antenă în formă de spirală (antenă helix) desfăşurabilă, costă mai puţin de 100.000 USD şi are un ciclu de viaţă de 3 la 5 ani.

Constelaţia de 8 nano-sateliţi CubeSats ”Prometheus” ai USSOCOM este, în principiu, un grup de sateliţi care zboară împreună pe orbită fiind interconectaţi prin legături de comunicaţii şi îndeplinind fiecare în parte un rol şi o sarcină specifică, în sprijinul misiunii constelaţiei ca un întreg. Aşa cum foarte sugestiv scria în teza sa de masterat Christian P. Helms, maior în Forţele Aeriene ale SUA, este precum un detaşament operaţional alfa format din 12 operatori FOS care funcţionează ca o echipă ai cărei membri cu roluri şi abilităţi specializate conlucrează toţi pentru acelaşi scop final, îndeplinirea cu succes a misiunii detaşamentului.

Avantajele capabilităţilor spaţiale de ISR faţă de cele bazate pe platforme aeriene care zboară în spaţiul aerian

Referindu-ne la dreptul spaţial, inexistenţa unei delimitări juridice universal agreată privind delimitarea dintre spaţiul aerian şi spaţiul extra-atmosferic favorizează libertatea de mişcare şi accesul la acest spaţiu şi la corpurile cereşti. Numai şi din acest motiv capabilităţile de ISR bazate pe sateliţi sunt de preferat celor bazate pe platforme aeriene care zboară în spaţiul aerian.

De pildă, în timp ce Convenţia de la Chicago din 1944 privind aviaţia civilă internaţională precizează că fiecare stat are suveranitate completă şi exclusivă în spaţiul aerian de deasupra teritoriului său (inclusiv apele teritoriale adiacente), în Tratatul Spaţial din 1967 se menţionează că spaţiul extra-atmosferic nu este supus alocării naţionale prin pretenţia de suveranitate.

Este destul de clar că într-un astfel de domeniu precum spaţiul extra-atmosferic misiunile de culegere de informaţii, supraveghere şi recunoaştere sunt facilitate în raport cu cele executate în spaţiul aerian, iar incidente asemănătoare celui petrecut în apropierea Strâmtorii Hormuz soldat cu doborârea unei costisitoare drone americane de tip RQ-4 Global Hawk, în valoare de peste 176 milioane USD, pot fi evitate. Mai mult, capabilităţile de ISR spaţiale au posibilitatea de a furniza, în timp real, imagini de intelligence (IMINT)   inclusiv de deasupra aşa numitelor zone de blocare a accesului şi interzicere (Anti Access / Area Denial - A2/ AD) care limitează libertatea de mişcare şi blochează accesul operaţional.

Un alt avantaj al capabilităţilor ISR bazate pe nano-sateliţi spion este costul relativ redus pentru cercetarea, dezvoltarea, achiziţia, operarea, mentenanţa şi scoaterea din funcţiune a sistemelor, ele având un design simplu, folosind soluţii tehnice şi componente electronice  obişnuite şi putând fi operate şi controlate chiar de către operatorii FOS aflaţi în câmpul tactic.

Mai mult, nano-sateliţii Cube Sats ”Prometheus” de dimensiuni şi mase mici nu necesită vehicule de lansare dedicate, ei putând fi plasaţi pe orbită cu ajutorul oricărei rachete cosmice purtătoare care are spaţiu de încărcare disponibil şi care oferă spre închiriere, la un preţ convenabil, acest tip de servicii.

De ce au nevoie FOS americane de sateliţi spion proprii?

Pe lângă motivele expuse anterior, există în permanenţă competiţia dintre diferitele categorii de forţă pentru resurse limitate. Şi capabilităţile de ISR nu fac excepţie. Se pare că, la nivelul anului 2015, USSOCOM avea deja alocate 35% din orbitele pe care evoluau capabilităţile ISR ale SUA bazate pe platforme aeriene ce zboară în spaţiul aerian al atmosferei terestre a Pământului.

Cum nu se întrevede o diminuare a cererii de sprijin cu informaţii pentru numeroasele operaţii speciale pe care FOS americane le planifică şi execută la nivel global, capabilităţile spaţiale de ISR vin tocmai să ofere comandamentului de operaţii speciale opţiuni suplimentare de extindere a capabilităţilor de culegere de informaţii, supraveghere şi recunoaştere, fără a afecta alte operaţii întrunite planificate şi executate de celelalte categorii de forţă.

De regulă, operaţiile speciale sunt planificate şi executate în zone sensibile din punct de vedere politic, sau interzise unde capabilităţile proprii de ISR pot avea o contribuţie decisivă în sprijinul cu date şi informaţii al operatorilor care execută misiuni specifice la nivel tactic. Pentru obţinerea unui avantaj competitiv, aceştia au nevoie să înţeleagă mai profund şi cu un mai înalt grad de acurateţe atât potenţialul adversar, cât şi mediul operaţional în care urmează să execute misiunile, în timp scurt şi oportun.

Constelaţia de nano-sateliţi CubeSats ”Prometheus” a USSOCOM contribuie la eforturile pe care acest comandament de operaţii speciale le face pentru a asigura structurilor dislocate pentru misiune, la nivel operativ şi tactic, un acces sporit la servicii de date, video şi voce atât de necesare în procesul de planificare, conducere, execuţie şi evaluare a operaţiilor speciale.

Din fericire, la americani dezideratul de a avea propriile capabilităţi spaţiale de sprijin cu date şi informaţii poate fi îndeplinit cu uşurinţă întrucât comandantul USSOCOM, pe lângă resursele necesare, dispune şi de aceeaşi autoritate şi competenţă de a efectua achiziţii pe care o au şi ceilalţi şefi de categorii de forţe, într-o manieră rapidă şi eficientă.