Cine mai are nevoie de operaţii speciale?

Scriam în primul meu articol publicat pe platforma web a Monitorului Apărării şi Securităţii că, în viziunea NATO, operaţiile speciale sunt acele activităţi militare desfăşurate de forţe special destinate, organizate, instruite, echipate şi încadrate cu personal special selecţionat, folosind tactici, tehnici şi metode de angajare neconvenţionale (care nu sunt standard pentru forţele militare convenţionale terestre, navale sau aeriene).

Acestea pot fi executate pe întregul spectru al acţiunilor militare, în mod independent, sau împreună cu forţele convenţionale, în scopul obţinerii stării finale dorite, la nivelurile strategic, sau operativ, sau pot fi executate atunci când există riscuri politice importante. Trebuie menţionat că, uneori, interesele politico-militare pot necesita executarea unor acţiuni sub acoperire, sau clandestine, cu acceptarea unor riscuri neasociate operaţiilor executate de forţele militare convenţionale.

Operaţiile speciale diferă de operaţiile convenţionale în ceea ce priveşte gradul de risc politic şi fizic, tehnicile, tacticile şi procedurile operaţionale, modul de angajare, precum şi independenţa faţă de sprijinul naţiunii gazdă.

În competiţia marilor puteri pentru supremaţia globală, pe componenta militară a acesteia, unele state ar putea planifica şi executa astfel de operaţii speciale pentru a influenţa, de pildă, voinţa decidenţilor sau a populaţiei unui stat adversar pentru a crea condiţii favorabile scopurilor sau obiectivelor strategice proprii. De altfel, istoria recentă ne-a demonstrat că astfel de acţiuni militare chiar sunt utilizate cu succes, inclusiv pentru ocuparea de facto a unor regiuni şi anexarea ilegală de teritorii.

De asemenea, operaţiile speciale pot fi utilizate ca acţiuni militare cinetice ofensive, cu grad ridicat de risc politic dar şi fizic, deliberat planificate şi executate împotriva unor ţinte de valoare însemnată. Nu de puţine ori acestea se referă la aşa numitele ucideri cu ţintă precisă, acţiuni controversate şi adeseori contestate.

Aşa cum le-a caracterizat iniţial Amiralul SUA (acum în rezervă) William H. McRaven, omul care a coordonat raidul executat de US Navy SEAL Team Six pentru capturarea/ eliminarea celui mai căutat terorist de pe planetă, Osama bin Laden, aceste acţiuni reprezintă abordarea directă sau cinetică a operaţiilor speciale. Ea presupune letalitate, intelligence de încredere, cooperarea între diferite agenţii, folosirea reţelelor digitale de date, controlul spaţiului de luptă şi implică riscul extrem, precizia execuţiei, impactul imediat şi rezultate la nivel operativ, sau strategic.

O a doua abordare a operaţiilor speciale este cea indirectă (non-cinetică) care presupune asistenţa unor forţe indigene de apărare şi securitate, ”cucerirea inimilor şi minţilor” actorilor locali, asistenţa umanitară, dar şi abordarea şi cooperarea cu lideri cheie ai societăţii în aria de operaţii cu efecte pe termen mai lung în efortul de construire a unor capabilităţi de apărare şi securitate credibile.

Printre activităţile non-cinetice se regăsesc culegerea de informaţii, instruirea şi consilierea unei varietăţi de forţe armate naţionale şi locale şi pregătirea şi modelarea mediilor pre-conflict, dar şi a câmpului de luptă printr-un accent puternic pe angajamentul local cu, de exemplu, proiecte de afaceri civile (asistenţa medicală sau crearea sau refacerea infrastructurii - drumuri, şcoli etc.).

Cei familiari cu domeniul cunosc faptul că atât principiile fundamentale ale luptei armate (obiectivul, ofensiva, efectul de masă, economia forţelor, manevra, unitatea de comandă, securitatea, surprinderea şi simplitatea), cât şi cele ale operaţiilor militare altele decât războiul, cum sunt cele de stabilitate şi de sprijin (obiectivul, unitatea de efort, securitatea, reţinerea, perseverenţa şi legitimitatea) se aplică operaţiilor speciale în acelaşi mod în care se aplică operaţiilor convenţionale.

Mulţi analişti din domeniu susţin că forţele militare special destinate să planifice şi execute astfel de operaţii speciale, adică Forţele pentru operaţii speciale (FOS) au devenit, la nivel aproape global, forţele militare favorizate ale secolului al XXI-lea, fiind aduse dintr-o poziţie de marginalitate tactică a puterii militare într-o poziţie de centralitate operaţională şi chiar strategică^[i], oferind cea mai eficientă modalitate pentru statele constrânse financiar de a lupta împotriva războaielor hibride, departe de atenţia presei, dar şi a organizaţiilor internaţionale de drept internaţional umanitar.

Deşi ele sunt capabilităţi militare scump de realizat şi menţinut, din punct de vedere operaţional FOS sunt percepute ca unealta ideală de îndeplinire a misiunilor de contra-insurgenţă sau în cadrul conflictelor asimetrice care adesea includ combinaţii de activităţi cinetice, acţiuni directe (DA), dar şi non-cinetice care vizează influenţarea populaţiilor din zonele de conflict. În conflictele regionale desfăşurate la nivel regional în ultimele două decenii, inclusiv în aşa zisul Război global împotriva terorismului, FOS au demonstrat că sunt instrumente ale puterii militare care pot oferi actorilor statali o eficacitate şi o eficienţă militară sporite la un cost redus.

Cu toate acestea, mulţi se întreabă ce-s acelea operaţiile speciale, sunt ele chiar necesare, de ce şi prin ce anume sunt capabilităţile militare care planifică şi execută astfel de misiuni ”mai speciale” decât cele care planifică şi conduc operaţii militare convenţionale şi, în definitiv şi la urma urmei, de ce aceste capabilităţi militare au devenit ”forţele militare favorite” ale secolului al XXI-lea?

Personal am încercat prin tot ce am scris în ultimii ani pe site-ul Monitorului Apărării şi Securităţii să prezint unele argumente care să contribuie la o mai bună înţelegere a domeniului şi a plus valorii pe care FOS le aduc sistemelor militare ale  ţările naţiunilor care-şi permit să-şi genereze şi operaţionalizeze capabilităţi militare de elită de acest fel. Mai mult, nu de puţine ori am încercat să explic care sunt viziunea şi politicile NATO vizavi de această problemă, abordând, inclusiv, latura modului de întrebuinţare a acestora în războiul modern sau pentru contracararea unor ameninţări şi acţiuni hibride şi nu numai.

Teoria centrată pe risc a operaţiilor speciale

Recent, am citit un raport de cercetare interesant publicat de către Centrul pentru Analize Navale^[ii] al SUA, intitulat ”Why Special Operations? A Risk-Based Theory” în care autorul, dr. Jonathan Schroden, Cercetător ştiinţific coordonator operaţii speciale şi Director al Centrului pentru Stabilitate şi Dezvoltare al CNA, abordează un aspect al operaţiilor speciale care, în opinia sa, nu a fost încă explicat în mod adecvat şi care şi-a propus să răspundă la întrebarea ”De ce se execută operaţii speciale?”.

Ca să răspundă la această întrebare, autorul analizează critic unele teorii anterioare ale operaţiilor speciale, precum ”Teoria acţiunilor directe” a lui McRaven, ”Teoria Forţelor speciale” a lui Finlan^[iii], ”Teoria acţiunilor militare necovenţionale” a lui Driver şi DeFeyter^[iv],  ”Teoria FOS” a lui Spulak^[v], ”Teoria operaţiilor speciale americane” a lui Yarger^[vi], ”Teoria unificată a operaţiilor speciale” a lui Rubright,^[vii] ”Noua teorie generală a operaţiilor speciale ”a lui Searle^[viii] sau o serie de ”Eseuri pe tema teoriei operaţiilor speciale” publicate în special de către Universitatea Întrunită de Operaţii Speciale a SUA, şi introduce o aşa numită ”Teorie centrată pe risc” proprie care ia în considerare riscul şi care aduce sub lupă raţionamentul pentru care sunt cerute şi executate operaţii speciale.

În construirea acesteia, Schroden foloseşte o definiţie diferită faţă de cea utilizată de NATO (de exemplu) şi împrumută de la alţi autori ideile că intenţia operaţiilor speciale este de natură strategică (McRaven, Spulak, Yarger) şi că acestea sunt fundamental diferite de cele ale operaţiilor convenţionale, nu doar versiuni mai bune ale lor (Spulak, Searle).

Definiţia dată de autor sună cam aşa: ”Operaţiile speciale sunt soluţii militare neortodoxe la probleme politice dificile care micşorează nivelul de risc pentru factorii de decizie.” 

Adresând centralitatea riscului operaţiilor speciale, teoria centrată pe risc a lui Schroden spune că: ”dacă factorii de decizie politică au o problemă politică dificilă de rezolvat şi sunt nemulţumiţi de nivelul de risc implicat de soluţiile ortodoxe sau de inacţiune, atunci vor alege operaţii speciale”. Deoarece aceştia se bazează în mod inerent pe o anumită formă de sprijin popular pentru a-şi menţine poziţiile de putere, ei sunt, de asemenea, în mod inerent împotriva acţiunilor riscante.

Decidenţii politici înţeleg că operaţiile speciale sunt riscante, mai spune Schroden. Dar, dacă operaţiile speciale - soluţii neortodoxe - pot oferi un profil de risc global mai scăzut decât operaţiile de elită (care pot fi executate şi de forţele convenţionale) sau atenuarea riscului/ lipsa de acţiune, atunci sunt mai susceptibile de a fi alese de  către factorii de decizie ca soluţie preferată la problema lor de politică.

Ceea ce distinge FOS moderne de forţele convenţionale de elită este că FOS sunt evaluate şi selectate pentru atribute care sunt fundamental diferite - şi de obicei neortodoxe - de cele ale forţelor convenţionale (de elită).

După descrierea teoriei, această lucrare o evaluează, o aplică, încercând validarea ei, pe un singur caz concret, raidul asupra complexului lui Osama bin Laden din Pakistan şi discută implicaţiile teoriei pentru viitorul FOS ale SUA.

În opinia autorului, teoria centrată pe risc oferă mai multe implicaţii pentru viitor şi anume:

• vor exista întotdeauna decidenţi politici care se vor confrunta cu probleme politice dificile ce nu vor putea fi rezolvate în limitele toleranţelor la risc ale acestora, iar ei vor căuta soluţii neortodoxe. Aceasta sugerează că va exista întotdeauna o cerere pentru operaţii speciale către forţele armate, ele fiind o caracteristică naturală a nivelului strategic al războiului ;
• teoria nu garantează că viitoarele operaţii speciale vor fi executate doar de către FOS şi chiar prezice că acest lucru se va întâmpla în mod inevitabil, cu excepţia cazului în care FOS vor putea cumva monopoliza executarea de soluţii neortodoxe;
• în cazul FOS ale SUA, cum de altfel am văzut şi în ultimii ani, aceste capabilităţi militare vor fi tot mai solicitate să execute operaţii de elită sau, în unele cazuri, operaţii standard, pe lângă operaţii speciale. Acest lucru va implica şi riscul diluării în consecinţă a concentrării acestor capabilităţi militare asupra acelor aspecte care le fac să fie ”neortodoxe”, devenind în timp mai puţin ”speciale”;
• în viitorul apropiat vor fi probabil alegeri dificil de făcut şi tensiuni semnificative pentru comandanţii FOS, atâta timp cât forţa concepută pentru a fi neortodoxă rămâne instituţionalizată, iar, de exemplu, cerinţa forţelor convenţionale de o mai mare integrare, interoperabilitate şi interdependenţă va creşte.

În loc de concluzii

Teoria centrată pe risc a lui Schroden vine să completeze, mai degrabă, răspunsurile sau soluţiile date de către predecesori la chestiunile legate de definirea, explicarea şi  demonstrarea viabilităţii operaţiilor speciale, chiar dacă, din punctul meu de vedere, ar trebui susţinută de un număr sporit de dovezi pentru a întregi ansamblul doctrinar referitor la operaţiile speciale.

Într-o lume aflată într-o schimbare continuă, este clar că naţiunile trebuie să continue să se adapteze pentru a răspunde ameninţărilor în creştere în materie de securitate. FOS s-au dovedit a fi un instrument foarte valoros şi versatil în măsură să răspundă, chiar şi sau mai ales, în mod neortodox (neconvenţional) şi eficient la aceste provocări.

Eu cred că acele naţiuni care-şi permit costurile aferente ar trebui să continue să investească în astfel de capabilităţi măcar şi pentru faptul că atunci când situaţia de securitate o va cere, decidenţii politici vor dispune de acele soluţii militare neortodoxe la probleme politice dificile care micşorează nivelul de risc pentru aceştia.

În cazul României, potrivit noului document ”Carta albă a apărării 2020”, cel care stabileşte setul integrat şi cuprinzător de măsuri şi acţiuni pe termen mediu şi lung în domeniul apărării, menite să asigure că naţiunea va avea, oricând va fi nevoie, Forţele sale Armate capabile să protejeze interesele naţionale vitale, FOS se regăsesc în rol de capabilităţi militare specifice care vor contribui la garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale, apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, dar şi la participarea la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.

De asemenea, mai cred şi că, deocamdată, misiunile specifice FOS nu pot fi executate decât de elemente acţionale bine închegate, formate din militari instruiţi multidisciplinar, aceştia fiind, in acelaşi timp, paraşutişti, scafandri, sau alpinişti, cunoscători ai mai multor limbi străine de interes, care au capacitatea de a executa, independent, tot spectrul de acţiuni specifice, care se pot infiltra nedetectabil pe calea aerului (de exemplu prin procedee de paraşutare la mare altitudine, cu deschiderea imediată, sau joasă a paraşutei, tip HAHO/HALO - High Altitude High Opening/ High Altitude Low Opening), pe calea terestră, sau pe calea navală (la suprafaţa apei, sau pe sub apă) şi, mai mult, care dispun de capacitate de auto-susţinere. În prezent, aceştia sunt operatorii FOS.