10 octombrie 2020

CIALabs: tehnologia ca problemă şi ca soluţie

Liviu Ioniţă

CIA a anunţat luna trecută crearea CIA Labs, structură destinată „cercetării şi dezvoltării de soluţii ştiinţifice şi tehnologice în sprijinul misiunii CIA”. CIA Labs se alătură entităţilor afiliate agenţiei de intelligence, dedicate inovaţiei tehnologice în serviciul securităţii naţionale, cum sunt IARPA, Direcţia ştiinţei şi tehnologiei şi In-Q-Tel, compania de venture capital a agenţiei cu sediul în Arlington, Virginia. Cercetarea şi dezvoltarea tehnologică nu sunt premiere în preocupările Agenţiei Centrale de Informaţii, nouă este, însă, modalitatea de funcţionare a ceea ce MIT Technology Review numeşte … skunk works. Să dea dovadă In-Q-Tel, răspunsul de până acum al CIA la dezvoltarea tehnologiei, de anumite limite, iar CIALabs să fie o încercare de depăşire a acestora într-o altă formulă? Ori, odată cu progresul tehnologic, Agenţia, care, în scopul angajării de personal, apela, în iunie, pentru prima dată la serviciile de streaming online, se află în căutare de noi modalităţi de recrutare?

Sursă foto: CIA

Proiect de atragere a talentelor din domeniul cercetării şi tehnologiei 

Noua iniţiativă a CIA, lansată pe 21 septembrie, va încerca să facă conexiuni între agenţie, mediul academic şi cele aproximativ 300 de laboratoare federale de cercetare existente, membre ale Consorţiului Federal de Laboratoare (Federal Laboratory Consortium of Technology Transfer).

Prin CIA Labs, ofiţerii CIA „au acces la cercetători de vârf şi facilităţi unice, precum şi la stimulente pentru expunerea la provocările de securitate naţională”. Domeniile de cercetare ale CIALabs vor include: materiale avansate, inteligenţă artificială, învăţare automată, analiză de date, bioştiinţă şi biotehnologie, blockchain, realitate virtuală, calcul cuantic, viitoare tehnologii wirless şi telecomunicaţii, sisteme de interfaţă „robotizate, autonome şi umane”.

CIA Labs va permite angajaţilor să breveteze propriile invenţii şi să păstreze 15% din veniturile obţinute din acestea, cu o creştere a salariului de maxim 150.000 USD pe an, ceea ce înseamnă că s-ar dubla un salariu acordat majorităţii angajaţilor agenţiei.

Cel mai nou laborator federal oferă, astfel, CIA şi ofiţerilor săi capacitatea fără precedent de a face bani din invenţiile care provin din cadrul agenţiei.

Deşi CIA a fost mult timp un spaţiu în care tehnologia de vârf a fost cercetată, dezvoltată şi realizată, agenţia având ambiţie de lider în domenii precum inteligenţa artificială şi biotehnologie, recrutarea şi păstrarea talentului este o provocare, mai ales că nu poate egala salariile, reputaţia şi brevetele din Silicon Valley.

Ceea ce intenţionează CIA Labs să facă în mod diferit este „să se concentreze spre interior pentru a atrage - şi apoi a păstra - mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri şi a deveni un partener de cercetare pentru mediul academic şi industrie”.

Dawn Meyerriecks, director adjunct al Direcţiei ştiinţă şi tehnologie a CIA, consideră că cel mai bun scenariu ar fi acela în care cercetarea şi dezvoltarea agenţiei ar putea ajunge să se autofinanţeze, ceea ce ar conduce la „menţinerea dominanţei SUA, în special din perspectiva tehnologică”. Iar soluţia este CIA Labs, „o nouă skunkworks” care va încerca să recruteze şi să păstreze talentul în tehnologie oferind stimulente celor care lucrează acolo”.

Abordarea neconvenţională a unor proiecte curajoase 

Skunkworks sau proiectul skunkworks este o expresie argotică folosită în mod obişnuit pentru a descrie un grup mic de persoane care cercetează şi dezvoltă un proiect de dragul inovaţiei în tehnologie, un laborator sau instalaţie experimentală, adesea secretă, pentru realizarea de produse inovatoare, ca cele din domeniul computerelor sau aerospaţial.

În acelaşi timp, skunk works este o marcă înregistrată a Lockheed Martin Corporation şi este aliasul desemnat al programelor sale avansate de dezvoltare.

În urmă cu 77 de ani, Lockheed Aircraft Corporation, angajată de Departamentul de Război al SUA, a construit primul avion de luptă de mare viteză pentru armata americană. Sub presiunea unui termen limită de 180 de zile şi a constrângerilor proiectului, echipa de elită a lui Lockheed - cunoscută de atunci drept Skunk Works, a predat avionul de clasă mondială - XP-80 Shooting Star, un avion de vânătoare de mare viteză destinat contracarării ameninţării germane în continuă creştere - cu 37 de zile mai devreme decât se aştepta.

Echipa secretă de realizare a avionului a lucrat într-o zonă în care se găsea o fabrică de materiale plastice care degajau un miros urât, ceea ce le-a sugerat membrilor săi „Skonk Works”, o locaţie dintr-o bandă desenată, populară la acea vreme. Denumirea a devenit porecla proiectului şi, mai târziu, aliasul oficial al programelor de dezvoltare al Lockheed, fiind schimbată în Skunk Works, din cauza conflictelor legate de drepturile de autor cu realizatorul benzilor desenate.

Ulterior, Apple (pentru primul computer Apple Macintosh), Google (produsul Gmail), IBM (computerul IBM), Microsoft şi multe alte companii de succes au preluat abordarea Skunk Works de la Lockheed pentru a crea produse de vârf: „un lider cu viziune, o echipă de experţi curajoşi şi o abordare radicală pentru a construi ceva care nu fusese făcut până atunci”.

Toate skunkworks sunt modelate după echipa secretă de cercetare-producţie din anii 40 a companiei Lockheed, unde, personalul a fost extras din birocraţia corporativă şi încurajat să ignore procedurile standard.

Pe site-ul Lockheed Martin se regăsesc cele 14 reguli ale fondatorului skunk works, Kelly Johnson, printre care: limitarea numărului de persoane care au vreo legătură cu proiectul („folosiţi un număr mic de oameni buni”), realizarea unui număr minim de rapoarte cu privire la evoluţia proiectului, finanţare în timp util şi o revizuire a costurilor lunară, modalităţi de recompensare a performanţelor.

Şi, ceea ce se potriveşte noului skunk works al CIA: „să existe încredere reciprocă între proiectul militar, organizaţie şi contractor, cooperare foarte strânsă şi legătură zilnică”, iar „accesul externilor la proiect şi personalul acestuia să fie strict controlate prin măsuri de securitate adecvate”.

Noua investiţie pe care CIA o face pentru a recunoaşte antreprenorii din interiorul agenţiei ar reprezenta, după cum afirmă Dawn Meyerriecks, o zonă care nu este acoperită de celelalte centre de inovare şi cercetare avansată ale comunităţii de intelligence, In-Q-Tel şi IARPA (Intelligence Advanced Research Projects Activity).

IARPA, organizaţie constituită în 2006 în cadrul Biroului Directorului de informaţii naţionale (Office of the Director of National Intelligence, ODNI), pe model DARPA (Defense Advanced Research Projects Agency), coordonează cercetări, majoritatea neclasificate, în diverse domenii, inclusiv matematică, informatică, fizică, chimie, biologie, neuroştiinţe, lingvistică, ştiinţe politice şi psihologie cognitive, asigurându-se că „cercetarea răspunde nevoilor viitoare relevante” ale întregii comunităţi de informaţii.

In-Q-Tel, prima firmă de capital de risc sponsorizată de guvern, a fost înfiinţată în februarie 1999 „ca o platformă pentru extinderea eforturilor de cercetare şi dezvoltare ale CIA în sectorul privat”, obiectivul fiind acela „de a identifica, adapta şi furniza soluţii tehnologice inovatoare pentru a sprijini misiunile Agenţiei Centrale de Informaţii şi ale Comunităţii de Informaţii din SUA”.

În 1997, când George Tenet şi-a început mandatul de director al CIA, a preluat conducerea unei agenţii care se confrunta cu o „criză de identitate”, în condiţiile unui buget redus şi a tăierilor de personal generate de finalul războiul rece şi necesităţii de redefinire a misiunilor CIA. Direcţia de Ştiinţă şi Tehnologie a CIA nu se afla nici ea într-o perioadă favorabilă, tehnologia din domeniul privat, în special tehnologia informaţiei, depăşind cu mult posibilităţile agenţiei.

În baza iniţiativei lui Ruth David, şeful Direcţiei Ştiinţă şi Tehnologie, care a propus ca CIA să externalizeze o parte din eforturile sale de cercetare şi dezvoltare către sectorul privat, George Tenet, pe care, în prezent, îl regăsim în consiliul de administraţie al In-Q-Tel, a aprobat conceptul unei „corporaţii private, independentă, nonprofit”, cu fondator Norman Augustine, fostul CEO al Lockheed Martin.

Tenet a încercat să găsească o modalitate pentru a face legătura între generaţii şi a reduce diferenţa dintre cultura CIA şi cultura din Silicon Valley, dintre cei „ţepeni, în costum” şi tinerii inovatori din industria IT. Astfel că, Gilman Louie, un dezvoltator de jocuri video, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, care tocmai îşi vânduse propria companie în valoare de milioane de dolari, a preluat funcţia de CEO al In-Q-Tel.

 

Cum funcţionează In-Q-Tel?

Modelul de afaceri: In-Q-Tel, independentă din punct de vedere juridic de CIA, folosind fonduri furnizate de guvern (prin Direcţia de Ştiinţă şi Tehnologie a CIA), face investiţii de capital în firme din sectorul privat care au dezvoltat tehnologii menite să ofere „avantaje puternice, pe termen scurt, comunităţii de informaţii", devenind, astfel, acţionar al acestora. Investiţiile „variază, de obicei, între 500.000 şi 3 milioane USD”.

Un birou din cadrul CIA, numit Centrul de interfaţă (In-Q-Tel Interface Center QIC), serveşte drept legătură între CIA şi In-Q-Tel. QIC comunică seturi de probleme neclasificate către In-Q-Tel, care sondează apoi sectorul privat pentru tehnologiile dezvoltate de start-up-uri.

Deşi Silicon Valley este punctul central al activităţilor de investiţii ale In-Q-Tel, din 1999 firma a investit în companii cu operaţiuni în America de Nord, Europa şi Asia.

S-a spus despre In-Q-Tel că a adus CIA pe „teritoriul neexplorat al capitalului de risc”, parteneriatul cu agenţia fiind descris ca „o căsătorie prealabilă între guvernul federal şi Silicon Valley”, „o poveste despre James Bond care întâlneşte capitalul de risc” (Los Angeles Daily Journal).

Este, însă, funcţională această căsătorie? Dată fiind lipsa informaţiilor publice, dificil de apreciat.

O evaluare asupra „modelului de succes” In-Q-Tel a fost făcută în 2001 de către Business Executives for National Security (BENS), organizaţie care promovează dialogul între sectoarele privat şi public („aplicarea celor mai bune practici comerciale pentru a aborda cele mai presante provocări de securitate”).

Analiza, solicitată de Congres ca parte din  Intelligence Authorization Act pe anul 2000, a concluzionat că modelul de afaceri al In-Q-Tel „are sens”, dar nu se recomandă extinderea către alte agenţii.

Conform analizei BENS, In-Q-Tel a fost caracterizată greşit ca o firmă privată de capital de risc, aceasta fiind „un amestec în evoluţie de diverse modele de cercetare şi dezvoltare de afaceri, nonprofit şi guvernamentale”, fiind similară unei „entităţi strategice corporative”.

Printre altele, BENS afirma în evaluare, că nu este clar dacă CIA dispune de „un proces în timp util şi eficient pentru a insera” în arhitectura Agenţiei, tehnologia în posesia căreia intră prin intermediul In-Q-Tel. Şi dacă aceasta îmbunătăţeşte capacitatea analiştilor CIA şi a ofiţerilor operativi în realizarea sarcinilor.

În pofida criticilor la adresa In-Q-Tel, ca organizaţie hibrid, ca firmă de capital de risc sponsorizată de guvern, BENS concluziona, în 2001, că „potenţialul avantaj al In-Q-Tel pentru CIA este mai mare decât riscul”.

Studiul a fost realizat, însă, cu date minime (In-Q-Tel avea doar doi ani de existenţă în acel moment), iar, ceva mai târziu, în 2005, Washington Post scria că „In-Q-Tel rămâne un experiment”, iar BusinessWeekIn-Q-Tel „merge  pe o linie subţire între sectorul public şi cel privat”.

Ar putea fi problemele In-Q-Tel, cele legate de funcţionarea sa „hibridă”, de integrarea tehnologiilor etc., mai mari ca beneficiile?

Pintre altele, poate fi un impediment faptul că QIC - departamentul CIA însărcinat să servească drept legătură între In-Q-Tel şi CIA - este doar „un strat administrativ prin care tehnologiile In-Q-Tel trebuie să se deplaseze pentru a ajunge la CIA”.

Apoi, ce se întâmplă cu firmele în care investeşte CIA? De pildă, în 2006, autorităţile canadiene au investigat Initiate Systems Inc, în care investise In-Q-Tel şi care furnizase un software utilizat de spitalele canadiene pentru a gestiona dosarele medicale ale pacienţilor. Concluzia investigaţiei a fost la acel moment că Initiate Systems Inc avea acces la informaţiile personale de sănătate ale pacienţilor numai în condiţii stricte, iar relaţia dintre Initiate Systems Inc şi In-Q-Tel nu permitea In-Q-Tel să acceseze informaţii personale din bazele de date. Deci canadienii puteau fi liniştiţi: CIA nu îşi foloseşte braţul de capital de risc pentru a intra în dosarele lor medicale.

In-Q-Tel este constituită ca o corporaţie independentă, dar principalul client şi sursă de fonduri este CIA, astfel încât se pot ridica semne de întrebare privind deciziile de investiţii luate de In-Q-Tel, şi dacă respectivele companii sunt folosite de CIA pentru spionaj mai degrabă decât pentru cercetare şi dezvoltare.

Când In-Q-Tel vizează o companie din afara Statelor Unite, guvernele străine ar trebui să fie îngrijorate de rolul CIA?

Dacă unele invenţii ale CIA au fost în timp, de necontestat, de exemplu dezvoltarea bateriilor litiu-ion în timpul Războiului Rece, altele recente, cum ar fi contribuţia agenţiei în avansarea tehnologiei dronelor, reprezintă obiect de controverse cu privire la potenţialul lor ilegal.

Într-un articol din 2005 din Washington Post („In-Q-Tel, CIA's Venture Arm, Invests in Secrets”), Terence O'Hara constata că „în cei cinci ani de când a început operaţiunile ca „braţ de capital de risc” al CIA, acoperirea şi activităţile In-Q-Tel au devenit vaste pentru „o operaţiune atât de mica”. A investit în peste 75 de companii şi a livrat peste 100 de tehnologii către CIA, dintre care „majoritatea nu ar fi fost niciodată, altfel, luate în considerare de agenţia de informaţii”.

In-Q-Tel a fost conceput „cu un pachet de contradicţii încorporate: este independent de CIA, dar răspunde în totalitate în faţa acesteia; este o organizaţie nonprofit, dar angajaţii săi pot profita de munca lor; funcţionează în public, dar produsele sale sunt strict secrete”.

In-Q-Tel rămâne „un experiment despre care chiar şi cei mai înflăcăraţi susţinători spun că nu şi-a dovedit încă potenţialul”

În acelaşi an în care BENS evalua In-Q-Tel, Britt Snider, afirma, într-un mesaj formulat în calitate de Inspector General al CIA, că „o dată cu crearea programului In-Q-Tel, s-a făcut primul pas semnificativ pentru a implica specialişti din afară în activitatea Agenţiei”, dar acest efort, aflat încă la început, are o „probabilitate de succes incertă”.

Lumea tehnologiei informaţiei „nu se leagă foarte bine de lumea inteligenţei”, ea „se dezvoltă prin transparenţă”, prosperă „odată cu  secretul”.

Trebuie găsit „un mod de a identifica şi valorifica capacităţile acestei lumi în scopurile Agenţiei fără dezavantaje”.

Poate că acest mod „fără dezavantaje” a fost găsit acum în formula CIALabs.

Doar un amănunt: la lansarea sa pe piaţă, în septembrie, a fost remarcat interesul pentru tehnologia blockchain.

Nu este clar din comunicatul de presă cum se va manifesta acest interes şi nu este o premieră că o agenţie federală de aplicare a legii este interesată de blockchain (CIA foloseşte deja software ul „Reactor” al companiei de analiză blockchain, Chainalysis).

Doar că acum, se pare că CIA îşi propune şi să dezvolte tehnologii blockchain, nu numai să le achiziţioneze.