CHINA – UN DRAGON CARE ÎNCĂ NU ÎNOATĂ ÎN APE ADÂNCI (II)

Momentul care a punctat intrarea în linie dreaptă a celei de-a 4-a „modernizări” preconizate de Deng Xiaoping, a forţelor armate, a fost anul 2015 • Intervalul temporar, care îi permite statului chinez modernizarea sa militară, fără a se afla sub spectrul unui conflict major, este denumit „perioada de oportunitate strategică” • Dobândirea statutului de putere militară globală de către China se face prin politica paşilor mărunţi • China se aşteaptă ca viitoarele războaie să fie purtate în afara graniţelor sale terestre, implicând, cel mai probabil, mediul naval.

Timp de cîteva decenii, SUA, Occidentul în general, dar şi Rusia, India şi Japonia, Brazilia, Africa de Sud etc. au urmărit, oarecum pasive, ascensiunea economică a Chinei, încercând, uneori, chiar să urmeze unele din căile descoperite de Beijing pentru creşterea puterii sale industriale, tehnologice şi agricole. Realizările chineze erau o consecinţă a implementării primelor trei din cele patru „modernizări”  preconizate de inspiratorul Chinei moderne, Deng Xiaoping. Analizând evoluţiile din ultima perioadă, structurile de securitate competitoare din  spaţiul euro-asiatic şi al Pacificului, în primul rând din SUA, au ajuns la concluzia că a venit rândul celei de-a patra, puterea militară, modernizarea acesteia, transformarea ei în pârghia care să le susţină în continuare pe primele trei şi să descurajeze eventualele provocări şi piedici din partea puterilor concurente.

Apariţia raportului CHINA MILITARY POWER / Modernizing a Force to Fight and Win  (Puterea militară chineză / Modernizarea unei Forţe pentru a Lupta şi a Învinge), produs de Agenţia de Informaţii pentru Apărare / Defense Intelligence Agency / DIA, la începutul acestui an, răspunde acestei abordări de ridicare a nivelului de alertă privind provocarea de securitate pe care o reprezintă China pentru statutul de putere globală al SUA.

Deci, ce ne spune acest raport?

De la „apărarea activă” la „războiul informatizat”

Schimbarea doctrinei militare a Chinei s-a produs la începutul anilor 90, sub impactul schimbărilor care aveau loc în acel moment pe plan internaţional. Terenul era deja pregătit de analiza pe care conducerea politică şi militară chineză o făcuse asupra modului în care se purtaseră conflictele din anii 80 -90, în special intervenţia britanică din  Insulele Falkland şi primul război al SUA din Irak. Au fost studiate şi experienţele proprii, nu toate reuşite, în războiul din Coreea, conflictele de graniţă cu URSS şi Vietnam. Consecinţa a fost o trecere de la conceptul „apărării active”, care dominase gândirea militară chineză în deceniile anterioare, la o evaluare mai elastică a ameninţărilor şi modului de răspuns la acestea sub forma aprecierii că un eventual război va fi de natură „locală, în condiţii înalt tehnologizate / informatizat”.

Deşi principiile care guvernaseră armata chineză în perioada lui Mao Zedong nu erau total abandonate, abordarea era una nouă: utilizarea armamentului de înaltă precizie (rachete balistice şi de croazieră, în special) pentru a ţine la distanţă potenţialul inamic şi a-l împiedica să se apropie de zonele puternic dezvoltate ale Coastei de Est. Războiul urma să fie unul fără contact direct, pe modelul primei faze din Războiul Golfului. Era o schimbare profundă faţă de modelul promovat de revoluţionarii chinezi care voiau atragerea inamicului în adâncimea teritoriului, pentru a-l măcina într-un conflict de tip clasic, cu metodele luptei de partizani, bazându-se pe milioanele de militari şi voluntari pe care îi puteau mobiliza în interiorul Chinei.

Dar pentru a putea purta un astfel de conflict nou, armata chineză trebuia să se schimbe:

 să renunţe la balastul non – militar care o transformase într-o corporaţie militaro – economică, în perioada de după Revoluţia Culturală;
 să desfăşoare un adevărat război intern anti – corupţie;
 să-şi reducă efectivele, dar să crească raportul de reprezentare al forţelor aeriene şi navale, al noilor create forţe de suport tehnologic şi cibernetic;
 să-şi ridice standardele, devenind o forţă profesionistă.
Probabil, momentul care a punctat intrarea în linie dreaptă a celei de-a 4-a „modernizări” preconizate de Deng, a forţelor armate, a fost anul 2015, când preşedintele Xi Jinping a lansat o serie de reforme, însoţite de documentul „Strategia Militară a Chinei”, menite să facă din armata chineză o forţă care să poată desfăşura operaţii întrunite şi să poată concura, la nivel de pregătire, doctrinar şi tehnologic, cu forţele SUA.
Prima etapă a acestor reforme, în toate domenile, inclusiv cel al reducerii efectivelor cu încă 300.000 de militari, se va încheia în anul 2020.

China şi „perioada de oportunitate strategică”

Transformările preconizate implică toate domeniile, cele mai importante fiind desigur strategiile şi doctrinele, dotarea cu armamente moderne, pregătirea militarilor şi unităţilor pentru operaţii corepunzătoare mediului contemporan de desfăşurare a unui conflict militar.

O primă operaţiune a fost cea de identificare a noilor ameninţări în plan internaţional şi la adresa Chinei. Lista e lungă: noi ameninţări hegemonice, politici de putere şi lupta pentru influenţă, neo-intervenţionism, activităţi teroriste, dispute teritoriale, etnice, religioase, crize locale şi regionale.

Strategia Militară a Chinei din anul 2015, analizată la detaliu de raportul publicat de DIA la începutul acestui an, apreciază că un război mondial este improbabil în perioada imediat următoare, dar China trebuie să fie pregătită pentru eventualitatea izbucnirii unui război local. Acest interval temporar, care îi permite statului chinez modernizarea sa militară, fără a se afla sub spectrul unui conflict major, este denumită „perioada de oportunitate strategică”.

Este perioada în care centrul global de greutate se mută din zona Euro – Atlantică spre regiunea Asia – Pacific şi în care un proces paralel, dar decalat temporal, are loc şi în strategiile militare ale principalilor actori din acest spaţiu, în redislocările de forţe, comandamente, tehnologii.

State precum China sau India îşi redescoperă tradiţiile militare şi încearcă, având sprijinul unei rapide creşteri economice, al resurselor umane, al tehnologiei de vârf în domenii civile dar cu aplicabilitate şi în domeniul militar, să folosească momentul pentru a clama şi un statut de mare putere militară.

Altele, precum Japonia, încearcă să iasă din carapacea tratatelor şi condiţionărilor postbelice care îi conferă doar un rol de putere militară secundară, inclusiv în această regiune.

SUA şi Rusia sunt, fiecare în formate proprii, în proces de reorientare către această regiune. Pentru Rusia, „Orientul Îndepărtat” / Estul Siberiei are, deocamdată o valenţă mai mult strategică şi militară, fiind teritoriul rus cel mai apropiat de cel american, în timp ce pentru SUA este terenul pe care se află cealaltă echipă concurentă la titlul de putere economică a lumii.
Dar China vrea mai mult decât să dicteze cursul yuan – dolar în anii care vin. Iar „perioada de oportunitate strategică” îi oferă acest spaţiu de manevră.

În raportul realizat de Defense Intelligence Agency sunt enumerate o parte din deciziile luate de Beijing pentru modernizarea forţelor sale armate, pentru dotarea acestora. Documentul, destinat publicului larg, fără informaţii care să ridice sprîncenele, demonstrează că Pentagonul a înţeles provocarea şi o conceptualizează. Un detaliu: undeva la pagina 41, există o precizare privind experimentarea unei arme kinetice chineze împotriva unei ţinte satelitare. Acum cinci ani! Chiar înainte de promovarea strategiei sale militare. Iar în China, un cincinal reprezintă o etapă, care deja a trecut.

Au fost identificate misiunile principale ale Armatei Populare de Eliberare. În viziunea raportului, una dintre acestea primează

Denumite, conform tradiţiei chineze, într-un simbolism numeric ad-hoc, „cele opt misiuni strategice” pe care braţul armat al statului chinez trebuie să fie pregătit să le îndeplinească, sunt următoare:
1. salvgardarea suveranităţii asupra teritoriului Chinei;
2. salvgardarea unificării naţionale;
3. salvgardarea intereselor Chinei în spaţiul planetar şi în cel cibernetic ;
4. salvgardarea intereselor Chinei de peste mări;
5. menţinerea descurajării strategice;
6. participarea la cooperarea internaţională;
7. menţinerea stabilităţii politice, sociale şi de securitate a Chinei;
8. desfăşurarea de operaţii de salvare, în situaţii de dezastre, protejarea „drepturilor şi intereselor”.

Unele din aceste misiuni sunt clasice în sensul apărării suveranităţii naţionale, a teritoriului, descurajarea unui atac extern. Altele sunt contextual istorice, precum cea a unificării naţionale. În listă se află însă şi misiunea care afirmă că forţele armate trebui să asigure menţinerea stabilităţii politice, sociale şi de securitate a Chinei, ceea ce în raport este translatat către accentul pe care China îl pune pe rolul armatei în menţinerea actualului sistem politic, al stabilităţii sale, al menţinerii hegemoniei Partidului Comunist Chinez asupra întregii vieţi politice, sociale şi economice chineze.

Dragonul învaţă să înoate din nou. Pentru început în apele riverane şi în Marea Chinei de Sud

Dobândirea statutului de putere militară globală de către China se face prin politica paşilor mărunţi, dar orientaţi în aceeaşi direcţie şi perfect sincronizaţi:

 se creează un sistem de structuri, alianţe, organisme militare regionale şi internaţionale, în / prin care China, partener sau lider în acestea, îşi poate promova interesele sale militare şi de securitate, pe care le poate utiliza ca sparring partner / partener de antrenament în exerciţii militare şi dezbateri conceptuale. Acestea nu sunt puţine: Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, Reuniunea miniştrilor apărării din Asociaţia Naţiunilor din Sud – Estul Asiei (ASEAN) / Association of Southeast Asian Nations (ASEAN) Defense Ministers’ Meeting Plus, Forumul Regional ASEAN, Dialogul Shangri-La, Dialogul Internaţional pentru Apărare de la Jakarta, Simpozionul Naval pentru Pacificul de Vest, Forumul Xiangshan;

 se menţine creşterea bugetului militar pe baza creşterii economice, la un nivel de 1,2 – 1,4%, care este însă practic mai ridicat datorită neincluderii în acesta a achiziţiilor de armament din surse externe, o unor programe de cercetare – dezvoltare, a unor alocaţii financiare pentru personalul militar;

 se continuă reforma structurilor militare de comandă şi control, prin utilizarea atât a unor modele occidentale cât şi a unor lecţii învăţate din propriile tradiţii militare:
 Regiunile Militare sunt transformate în Teatre de Operaţii, reduse numeric şi conduse de Comandamente de Operaţii Întrunit

 Comandamentul de Operaţii Întrunite de nivel naţional este o sinteză, prin reprezentare, a tuturor categoriilor de forţe;
 fostul Stat Major General a fost înlocuit de o structură întrunită de state majore departamentale, similară, în anumite privinţe, celei a SUA;
 un accent deosebit este pus pe modernizarea structurii de comandă a Armatei Populare de Eliberare în arhitectură C4ISR (comandă, control, comunicaţii, calculatoare, informaţii, supraveghere, cercetare / recunoaştere) care să-i permită gestionarea unui conflict modern;
 a fost creată Forţa Strategică de Sprijin, pentru suport tehnologic în războiul electronic, operaţiile din spaţiul planetar şi din cel cibernetic;

 se desfăşoară primele operaţii de impunere a suveranităţii chineze asupra teritoriilor şi zonelor marine în dispută, din  afara sanctuarului său terestru. Fie că este vorba de Arhipelagul Spratly din Marea Chinei de Sud, aflat la mii de kilometri de teritoriul Chinei, sau de Insulele Senkaku, din apropierea ţărmurilor Taiwanului, mijloacele utilizate sunt diverse, graduale, alternând presiunea militară cu argumentele juridice şi istorice, capacitatea de dezvoltare a unei infrastructuri de securitate vs. incapacitatea celorlalţi competitori locali de a face faţă acestei provocări. Aceste operaţii, reduse ca amploare, prefigurează ceea ce, în documentele strategice chineze sunt deocamdată doar concepte: „operaţii aeriene ofensive”, „operaţii mobile la mare distanţă”, „operaţii spaţiale şi cibernetice”. Cu alte cuvinte, China se aşteaptă ca viitoarele războaie să fie purtate în afara graniţelor sale terestre, implicând, cel mai probabil, mediul naval. Trecerea de la „apărarea mării teritoriale” la „protecţia mărilor deschise” confirmă această tendinţă. La fel şi inaugurarea primei baze militare chineze din Djibouti, la 10 km de Camp Lemmonier (SUA), 8 km de Quartier Monclar (Franţa) şi 9 km de (surpriză!) Baza P-3 Orion (Japonia);

 se dezvoltă capabilităţile militare, care, fără a detalia pe categorii de forţe şi de personal, devin impresionante. Forţele terestre sunt cele mai numeroase din lume, forţele navale sunt considerate a fi pe locul trei pe plan global, dar în fiecare an, industria chineză furnizează un număr de nave militare echivalent unei flote de ţară europeană de nivel mediu, iar forţele aeriene sunt şi ele în primele trei la nivel mondial. În acest an, va intra în serviciu primul portavion de producţie chineză, după modelul celui importat din Rusia, Lia¬oning, forţa de rachete a fost echivalată, în cadrul reformei din anul 2015, categoriilor principale de forţe. Racheta balistică intercontinentală CSS-10 Mod 2 / DF-31A  (Dong Feng 31 / Vântul de Est 31), echipată cu focos termonuclear, poate lovi ţinte situate la distanţă de peste 11.000 km, cu o acurateţe de 100 de metri. Tot în anul 2019, începe construcţia primului portavion indigen cu caracteristici egale celor produse de SUA. Flota de submarine creşte în fiecare an cu câte cinci unităţi. Navele amfibii de tip Yuzhao, a căror construcţie a început încă din anul 2005, devoalează ambiţiile expediţionare ale forţelor armate chineze;

 se dezvoltă capacităţile industriei de apărare, China fiind în prezent capabilă să producă (a trecut perioada când era acuzată că doar „reproduce”) toate categoriile de echipamente militare, cu câteva excepţii care, probabil, vor fi şi ele în curând de domeniul trecutului. Din 2012 până în 2016, vânzările externe au fost de 20 de miliarde de dolari, ceea ce plasează Beijingul printre primele cinci state exportatoare pe plan mondial, mai ales în unele domenii de nişă, care înseamnă şi domenii de vârf, dar şi echipamente inedite ale armatelor care poartă noul tip de „război hibrid”. Beneficiare ale „ferestrelor” rămase deschise în reglementările stricte ale comerţului cu echipamente militare, dronele chineze au dominat Orientul Mijlociu în conflictele din ultimii ani, utilizate în operaţii de informaţii sau de luptă de toate părţile implicate;

  se continuă programul spaţial ale cărui prime etape au fost stabilite în anul 1992. De la zborul cosmic cu echipaj uman din anul 2003, utilizând modulul de producţie internă Shenzhou-5, China devenind a treia ţară în acest domeniu, la premiera mondială realizată prin aselenizarea vehiculului spaţial Chang’e-4  pe faţa nevăzută a lunii, chiar la începutul acestui an, Beijingul a demonstrat că explorarea spaţiului rămâne una din priorităţi. O staţie modulară spaţială cu echipaj permanent uman, chinez sau străin, este preconizată a deveni funcţională în anul 2022. Un modul pe Marte ar putea ajunge chiar în anul 2020. Urmând alte modele internaţionale, cosmonauţii / taikonauţii chinezi sunt şi ei militari, iar spaţiul este un teritoriu al prestigiului, dar şi al confruntării.

Dar să ne întoarcem la mare, la întinsul ocean planetar. În Strategia Militară a Chinei, din mai 2015, se afirmă că „Mările şi oceanele contribuie la o pace de durată, la stabilitatea pe termen lung şi la dezvoltarea susţinută a Chinei ... Mentalitatea tradiţională conform căreia uscatul este superior mării trebuie abandonată”.

Dar un proverb chinez spune, în acelaşi timp, că „nu există spaţiu suficient pentru doi dragoni în acelaşi iaz”. Deocamdată, însă, unul dintre ei încă nu înoată în ape adânci.