25 ianuarie 2019

CHINA – UN DRAGON CARE ÎNCĂ NU ÎNOATĂ ÎN APE ADÂNCI (I)

Laurenţiu Sfinteş

Sursă foto: Mediafax

O naţiune educată să-şi rezolve soft şi defensiv problemele de securitate descoperă că devine din  ce în ce mai conectată la problemele şi provocările internaţionale • Hotărârea cu care preşedintele Trump a luat decizii împotriva Chinei a reprezentat, probabil, o surpriză la Beijing • Realitatea imediată a cheltuielilor militare ar putea sugera că Beijingul nu reprezintă un subiect de îngrijorare pentru Washington • SUA încearcă să contracareze, utilizând aceeaşi ordine de priorităţi stabilită de părintele modernizării Chinei, Deng Xiaoping, după anul 1978 • «A patra modernizare a Chinei » ar putea pune punct  hegemoniei militare globale a SUA.

 

„Cel care vrea să învingă trebuie să ştie când să lupte şi când să nu lupte”

Un vechi proverb chinez spune astfel: ”Cuiele nu sunt făcute din fier bun, iar oamenii buni nu devin soldaţi”. Deşi filmele chineze din ultima perioadă promovează o mitologie spectaculoasă a trecutului militar al Chinei, în care eroii locali rivalizează cu cowboy-ii americani, diferenţele fiind de dotare (pistolul Colt vs arcul Qing), duelurile tridimensionale, strălucirea armelor şi uniformelor, meseria de militar nu a fost una din cele râvnite de tinerii chinezi din vechime cu posibilităţi şi abilităţi. Împăraţii şi generalii chinezi au trebuit să dea legi speciale pentru a putea recruta militari, iar vieţile acestora nu erau cruţate, mai ales când era vorba de apărarea graniţei de nord şi a Marelui Zid care proteja capitala. Desigur, s-au inventat arme miraculoase în China, arcul chinez (Confucius era şi profesor pentru utilizarea acestuia), praful de puşcă (la câteva secole după ce a fost furat de europeni, chinezii au trebuit să importe tunuri de la portughezii din Macao, pentru a echipa trupele proprii). Dar China nu a fost decât pentru perioade scurte o putere militară.

Nici marii gânditori chinezi, cei care au marcat evoluţia ulterioară a Chinei şi care influenţează şi astăzi milioanele de tineri chinezi prin pildele lor pline de înţelepciune, nu au fost promotori ai unei culturi războinice. Confucius era adeptul ideii conform căreia cel mai bun general este cel care câştigă războiul fără să fie nevoie de o luptă. Sun Tzu, general fiind, se exprima relativ diferit : ”Cel care vrea să învingă trebuie să ştie când să lupte şi când să nu lupte”, sau ”Arta războiul stă în zădărnicirea planurilor inamicului, ruperea alianţelor sale, numai după aceea în atacarea armatei sale”.

Dar chiar şi la o istorie de cinci mii de ani, patru decenii, acestea din urmă, pot provoca schimbări dramatice. Deschiderea către lume, globalizarea, transformă inclusiv opţiunile militare, cultura războiului, a pregătirii pentru acesta. O naţiune educată să-şi rezolve ”delicat” şi defensiv problemele de securitate descoperă că devine din ce în ce mai conectată la problemele şi provocările internaţionale. Desigur, nu este singură în această abordare. Şi competitorii, economici, politici sau militari, descoperă că Beijingul nu vrea să-şi construiască autostrăzile doar la sud de Marele Zid, nici să exporte doar pe vechiul Drum al Mătăsii, nici să uite că acum câteva sute de ani Imperiul chinez avea o flotă care domina cele două oceane adiacente platoului asiatic, nici că inventatorul zmeului, precursorul aviaţiei, era, desigur, un chinez. Dacă unii nu vor să uite, pentru ceilalţi e dificil să accepte.

China, China, China

Noul secretar interimar al apărării, Patrick Shanahan, a preluat funcţia în primele zile ale anului 2019 şi tot în aceste zile s-au aniversat şi patru decenii de la normalizarea relaţiilor americano – chineze. În prima sa întâlnire cu staff-ul reprezentativ al Pentagonului, el a solicitat să se continue focalizarea pe Strategia Naţională de Apărare a SUA şi pe competiţia cu celelalte puteri internaţionale, precizând, pentru cine avea neclarităţi, că „nu există competiţie loială, există doar competiţie”, iar numele principalului competitor este „China, China, China ”. Ca să fie clar!

Poziţionarea faţă de China este una din cele mai clare opţiuni ale Administraţiei Trump. Luările de poziţie şi deciziile luate la Casa Albă

în ultima perioadă relevă faptul că, într-o formulă simplificată, politica externă a SUA este dictată de două elemente principale, în această ordine:
1. capacitatea economiei competitorului, adversarului, inamicului de a rivaliza / pune probleme economiei americane, de a intra în competiţie cu SUA;
2.  potenţialul militar şi ameninţarea de securitate la adresa SUA.
Cei trei actori majori internaţionali care pot pune probleme Washingtonului, sunt:
 Rusia – potenţial militar semnificativ / echivalent pe domenii de anihilare reciprocă, economie regională;
 Uniunea Europeană – economie puternică, câteva armate naţionale puternice, restul mai vedem;
 China – economie în ascensiune (în 2023, probabil, prima din lume), armată cu ambiţii de a domina spaţiul oceanic apropiat, dar şi pe cel cibernetic.

Doar unul din cei trei rivalizează în ambele domenii cu SUA. Doar unul din cei trei este în ascensiune evidentă în ambele domenii, având şi ascendentul unei balanţe de plăţi excedentare în schimburile comerciale bilaterale.

În acest context, reacţia fostului oficial Boeing, devenit şeful Pentagonului, este firească şi în linie cu abordările preşedintelui Trump. La fel de firească este apariţia, pentru prima dată, pe 15 ianuarie 2019, a raportului CHINA MILITARY POWER / Modernizing a Force to Fight and Win  (Puterea militară chineză / Modernizarea unei Forţe pentru a Lupta şi a Învinge), produs de Agenţia de Informaţii pentru Apărare / Defense Intelligence Agency / DIA.

Raportul, pe modelul inaugurat în anii 80, când DIA realiza proiecţii anuale ale puterii militare a URSS, analizează evoluţiile Chinei din domeniul militar, situaţia actuală, perspectivele, demonstrând, cu puterea cifrelor şi a argumentelor privind evoluţiile tehnologice, că aceasta construieşte “o forţă robustă şi mortală, cu capabilităţi aeriene, navale şi cibernetice care îi vor permite impunerea voinţei sale în regiune. (…) Creşterea puterii şi sporirea încrederii, vor duce la o voce mai puternică pe plan internaţional şi la promovarea unor interese în antiteză cu cele americane”. Aprecierea aparţine şefului DIA, general locotenent Robert P. Ashley, Jr., şi este inclusă în prefaţa raportului.

Bugetele militare, doar o faţă a monedei

Hotărârea cu care preşedintele Trump a luat decizii împotriva Chinei a reprezentat, probabil, o surpriză la Beijing. Autorităţile chineze se obişnuiseră cu un tratament permisiv, în relaţiile economice, şi cu unul îngrijorat reflexiv, în cele militare.
Cel mai evident reper avut în vedere la aprecierea capabilităţilor militare ale unei ţări este bugetul militar. O prognoză pentru anul 2019  arată astfel :

SUA          716 mld. dolari    3.7% din PIB
China        224 mld. dolari  1.9% din PIB
India          55.2 mld. dolari  2.5% din PIB
Germania   49.1 mld. dolari   1.3% din PIB
Marea Britanie   47.5 mld. dolari   2.1% din PIB
Japonia       47 mld. dolari    0.9% din PIB
Rusia          44 mld. dolari   2.8% din PIB
Franţa         40.5 mld. dolari   1.8% din PIB

Din primele 10 state cu bugetele militare cele mai mari lipsesc Arabia Saudită şi Coreea de Sud. Se observă că SUA domină de departe această listă, dar, la fel de evident este faptul că principalul urmăritor, China, a mărit ecartul cheltuielilor faţă de celelalte state. Importante sunt şi alte aspecte:

 ritmul  creşterii bugetului: în ultimii 15 ani bugetul militar chinez a crescut cu aprox. 10% anual, mai puţin în ultimii ani, în timp ce bugetele tuturor celorlalte ţări au înregistrat creşteri de doar 1-2% ;
 cu o creştere economică ce ar putea avea ca rezultat dublarea PIB-ului chinez în anii 2030 (42 trilioane dolari China versus 24 trilioane dolari SUA ), momentul în care bugetul militar al Chinei îl va depăşi pe cel al SUA pare a nu fi prea departe. Chiar fără a creşte procentul din PIB dedicat apărării;
 la un buget excepţional precum cel al SUA, excepţionale sunt şi cheltuielile pentru infrastructura militară externă (aprox. 50 mld. dolari, după unele estimări) a celor câteva sute de baze dislocate pe glob. China are, deocamdată, o singură bază militară externă, în Djibouti, de nivel companie;
 cheltuielile SUA cu personalul militar şi cu cele câteva milioane de veterani depăşesc totalul bugetului chinez.
Realitatea imediată a cheltuielilor militare ar putea sugera că Beijingul nu reprezintă un subiect de îngrijorare pentru Washington. Tendinţele de evoluţie din acest domeniu, noile orientări în modul în care China îşi promovează interesele de securitate sunt, însă, cele care au declanşat alarma.

Competiţia devine acerbă. Mijloacele, diverse. Militare, dar, mai ales, economice

Recentele măsuri de retaliere luate recent de China împotriva Canadei, deşi neasumate ca atare, arată că Beijingul intenţionează să descurajeze alte state care, urmând exemplul SUA, ar putea acţiona pentru a impune tarife asupra importurilor de mărfuri chineze sau chiar pentru a bloca, pe raţiuni de securitate, intrarea unor produse pe piaţa internă .

Conflictul economic a escaladat în ultimii doi ani, acutizându-se odată cu decizia SUA, din martie 2018, de a impune taxe suplimentare pe importurile din China în valoare de 250 de miliarde de dolari. China a replicat cu contramăsuri. Nu la un nivel egal, aşteptând încă să vadă cum va sta situaţia la sfârşitul intervalului de trei luni agreat pentru negocieri de cei doi lideri, Donald Trump şi Xi Jinping, pe timpul întâlnirii din Argentina cu ocazia summit-ului G 20. Perioadă care se încheie în luna martie. Până atunci loviturile se dau prin aliaţi.

Miza e uriaşă şi nu e numai economică. Produsele chineze ajung acolo unde nu există încă o prezenţă militară chineză. Preţul scăzut, lipsa unor constrângeri comerciale creează dependenţe faţă de Beijing, mai ales în statele în curs de dezvoltare, dar nu numai.  

Acţionând ofensiv în blocarea extinderii influenţei Chinei în plan economic şi comercial, SUA încearcă să contracareze, utilizând aceeaşi ordine de priorităţi stabilită de părintele modernizării Chinei, Deng Xiaoping, după anul 1978. Cele patru ”modernizări” prevăzute de acesta erau, în ordine : industria, ştiinţa şi tehnologia, agricultura şi armata. Domeniul militar era de-abia al patrulea, el urmând să fie un beneficiar al realizărilor din domeniile prioritare. Această abordare a avut drept consecinţe, următoarele:
 pentru câteva decenii, China a fost văzută doar ca un competitor economic care nu are nici forţa, nici voinţa, de a a-şi promova interese de securitate, prin mijloace militare, dincolo de apele sale teritoriale sau doar în conflicte punctuale de graniţă cu unii dintre vecini;
 orientarea produselor chineze, ulterior a investiţiilor, prioritar către statele în curs de dezvoltare, în special din continentele sudice, a creat senzaţia că Beijingul evită competiţia economică la nivel global;
 dependenţa de importurile energetice din zona Golfului sau din Rusia a fost apreciată ca o vulnerabilitate care va fragiliza economia chineză în ascensiune şi va provoca probleme ritmului de creştere al acesteia ;
 centralizarea excesivă a procesului de modernizare a fost considerată o frână pentru acesta, pe baza principiului că pentru orice decizie trebuie să ai o alternativă, dezvoltarea presupunând piaţă liberă, iar aceasta din urmă competiţie;
 creşterea economică accelerată va duce la supraîncălzirea economiei, va crea decalaje între ramurile economice, între regiuni, între zona urbană şi cea rurală, se va transforma în criză de sistem.
Pentru fiecare din punctele enunţate, evoluţiile au fost relativ diferite de cele prognozate:
 China a construit deja o complexă infrastructură militară în primul inel de insule, cel în care revendicările sunt teritoriale şi se extind de la Insulele Senkaku, la est de Taiwan, până în Marea Chinei de Sud. Beijingul a început deja proiecţia puterii sale navale prin exerciţii şi armele de care dispune în interiorul celui de-al doilea inel de insule, extins la est pe un meridian în care se află situate Guam şi Filipine ;
 investiţiile chineze în statele dezvoltate au creat deja o dependenţă occidentală de fondurile şi împrumuturile oferite de Beijing, iar taxele şi tarifele impuse de unele state creează percepţia că, de fapt, acestea evită concurenţa cu China;
 sursele de importuri energetice au fost diversificate, legătura cu Rusia a fost întărită, fiind mutual necesară, iar China este unul din marii producători de energie curată din surse ecologice. Ritmul de creştere al economiei a fost de-abia in ultimii ani cu o singură cifră, dar se menţine printre cele mai ridicate din lume;
 conducerea de către Partidul Comunist Chinez a procesului de modernizare nu a creat disfuncţionalităţile prognozate. Partidul a evoluat către modelul unei corporaţii naţionale care are grijă de membrii săi, dar este preocupată şi de menţinerea coeziunii naţiunii, de evitarea faliilor sociale sau dintre sat şi oraş, mai recent direcţionându-şi eforturile şi în lupta împotriva corupţiei interne sau din structurile statului;
 creşterea economică accelerată a continuat, Beijingul a ţinut sub control repartizarea dividendelor economice pentru a nu crea disparităţi, decalaje, a evitat potenţialele crize, sistemul funcţionează.

La mai mult de patru decenii de la momentul în care au fost impuse cele patru ”modernizări”, concluzia este că primele două au început deja să producă efecte, a treia a trecut de mult de nivelul castronului cu orez oferit fiecărui chinez, iar a patra deja culege ceea ce s-a produs mai ales în domeniile, industriei, ştiinţei şi tehnologiei.

Astfel că deciziile luate de Administraţia Trump, poate cele mai consistente în materie de asigurare a securităţii SUA, nu sunt doar un reflex al abordării de business de care este acuzat preşedintele, dar şi o recunoaştere a faptului că ”a patra modernizare a Chinei” ar putea pune punct  hegemoniei militare globale a SUA.

Apariţia raportului CHINA MILITARY POWER / Modernizing a Force to Fight and Win (Puterea militară chineză / Modernizarea unei Forţe pentru a Lupta şi a Învinge), produs de Agenţia de Informaţii pentru Apărare / Defense Intelligence Agency / DIA, la începutul acestui an, răspunde acestei abordări de ridicare a nivelului de alertă privind provocarea de securitate pe care o reprezintă China pentru statutul de putere globală al SUA.

Cu date şi diagrame, sunt analizate capabilităţile militare chineze, tendinţele, doctrinele diferitelor categorii de forţe, actuale sau proiectate, şi, mai ales, trecerea de la ”o forţă defensivă, legată de spaţiul terestru, cu responsabilităţi interne şi imediat periferice, la o componentă a politicii externe chineze, întrunită, extrem de agilă, cu capabilităţi expediţionare şi de proiectare a puterii naţionale, care se poate angaja în operaţii militare şi diplomatic – militare pe tot globul”.

Despre acestea, în partea a II-a a acestei analize realizate pentru Monitorul Apărării şi Securităţii.

@@@@

1)https://www.straitstimes.com/world/united-states/remember-china-china-china-new-acting-us-defence-secretary-shanahan-say

2)http://www.dia.mil/Portals/27/Documents/News/Military%20Power%20Publications/China_Military_Power_FINAL_5MB_20190103.pdf

3)https://www.opendemocracy.net/paul-rogers/us-decline-military-calculus Australia’s Foreign Policy White Paper

40https://www.forbes.com/sites/dipkabhambhani/2019/01/10/chinese-government-turns-trade-war-into-ground-war/#44d218b64b17