05 noiembrie 2019

China şi Asia de Sud-Est. Strategia „foilor de varză”

Laurenţiu Sfinteş

În Marea Chinei de Sud, China deţine acum de câteva ori mai mult teritoriu artificial, construit pe piloni sau cu pământ adus de pe continent, decât era, înainte, întreaga suprafaţă a teritoriilor aflate în dispută. Cel mai sudic punct al ţării a fost mutat către Ecuator cu mai mult de 1000 de kilometri. În acelaşi timp, de-a lungul fluviului Mekong, se lucrează la infrastructura celui de-al şaselea coridor din Iniţiativa „O centură şi un drum”. Asia de Sud-Est este ieşirea naturală, comercială, a Chinei spre lume. Dar mai este şi spaţiul în care Beijingul îşi exersează strategiile politice şi militare.

Sursă foto: Mediafax

Despre scenarii şi realităţi

Un articol publicat doar acum câteva luni de către doi foşti ofiţeri comandanţi în infanteria marină americană, prezintă o perspectivă alarmistă asupra potenţialului unui conflict de amploare în Asia de Sud Est, care să implice China şi SUA şi, prin cooptarea alianţelor din care cele două super puteri fac parte, întreaga lume. Ca la orice alertă de acest gen, se descrie un scenariu de evoluţie a evenimentelor, plasate nu mai departe decât anul viitor, 2020, când un incident minor, o coliziune dintre o navă de pescuit sub pavilion chinez care intră în coliziune cu un crucişător american purtător de rachete, urmarea fiind declanşarea conflictului în care sunt atrase, unul după altul, statele din regiune şi din afara ei.

Articolul face trimiteri la declaraţii ale unor foşti comandanţi militari americani care afirmă că zona Asiei de Sud Est este „cea mai periculoasă de pe glob” şi că „acţiunile Chinei alimentează un potenţial conflict care are nevoie doar de o scânteie pentru a se declanşa”.

Realitatea evoluţiilor politice şi militare din regiune nu pare a confirma această previziune, decât dacă unele incidente din ultima perioadă – dislocarea unor platforme de foraj chineze şi vietnameze în ape aflate în dispută, scufundarea unei nave de pescuit filipineze de către forţele navale chineze, în luna iunie, o serie de exerciţii militare ale SUA în regiune, la care au participat şi alte forţe navale externe – sunt privite într-o perspectivă inflaţionistă şi hiperbolizantă.

Nici etapa conceptuală în care se află abordarea chineză faţă de vecinătatea imediată, în particular, şi aspiraţiile internaţionale extinse, în general, nu este la nivelul la care să permită o astfel de concluzie.

Aici, se impune o explicaţie mai largă. De la „exportul revoluţiei”, promovat în perioada lui Mao, China a trecut, începând cu Deng Xiaoping, la o abordare în trepte a relaţiilor cu statele din jur:

● profil scăzut al ambiţiilor şi câştiguri pragmatice în prima perioadă a anilor 80;

● ofensiva „farmecului” în anii 90, cu acorduri bilaterale în care China a oferit mai mult decât a primit;

● dualitatea prezentă a relaţiilor economice, în continuare pragmatice dar coroborate cu o expunere din ce în ce mai extinsă, desigur şi mai vizibilă, a potenţialului politic şi militar chinez.

Suntem, după toate aparenţele, în această a treia etapă a relaţiilor Chinei cu lumea, în care, deşi sunt evidente semnele unui început de asumare a rolului de putere dominatoare pe scena internaţională, procedurile de lucru şi implementare a deciziilor politice şi militare sunt încă în palierul care permite negocierea şi urmăreşte atingerea obiectivelor prin mijloace non-violente.

Asia de Sud Est este în prezent principala fereastră către lume a Chinei, prioritatea dezvoltării sale economice şi militare. Două dintre cele şase coridoare din Iniţiativa „O centură şi un drum” se află în / prin această regiune (coridorul China – Indochina şi cel dintre China şi Bangladesh, India şi Myanmar.

Dar Asia de Sud-Est e şi pentru SUA o regiune extrem de importantă. Asia de Sud-Est e platforma pe care se sprijină puterea SUA în regiunea Asia – Pacific. SUA au fost garantul de securitate al majorităţii statelor din regiunea Pacificului de vest în perioada postbelică. O eventuală retragere parţială a implicării SUA din această regiune, aşa cum se întâmplă în alte zone geografice ale lumii, Orientul Mijlociu, chiar Europa, ar crea condiţiile unui vacuum de securitate pentru o serie din aceste ţări care s-ar confrunta astfel cu o situaţie inedită în istoria lor recentă.

Este, în aceste condiţii, inevitabil un conflict între cele două superputeri care să plece de scânteia unui incident în Asia de Sud Est?

Poate nu, dacă se speră că ASEAN va ajunge la un consens politic privind realizarea unui cod de conduită în Asia de Sud Est, posibil în cursul anului viitor. Poate nu, dacă unele schimbări de leadership din statele implicate ar putea aduce abordări mai realiste şi mai orientate către negociere.

Sau poate da, dacă se ajunge, conform scenariului prezentat în articol, la o escaladare a evenimentelor plecate de la simplă coliziune dintre un vas militar american şi unul de pescuit chinez, până la momentul în care intră în acţiune marina militară chineză, prin  distrugătorul Lanzhou (DDG-170) care lansează prima salvă de patru rachete navă-navă YJ-62 în direcţia navelor SUA. Aşa sunt scenariile, merg la detaliu, pentru a crea percepţia de real!

Sau poate, totuşi, nu se ajunge aici. O scurtă incursiune în relaţiile dintre China şi Asia de Sud Est poate fi edificatoare pentru a evidenţia unde ne aflăm.

La această etapă, revendicările regionale chineze sunt, majoritar, maritime

Poate, pentru început, este nevoie de o înţelegere a ghemului de abordări naţionale diferite privind pretenţiile teritoriale pe care le au statele implicate în disputele din regiune. Am folosit acest termen neortodox pentru a arăta că există încă percepţia că problematica este atât de complicată încât e greu să fie abordată de observatori din afara regiunii. Există, astfel, şi aici trei domenii în interiorul cărora se desfăşoară aceste dispute:

● confruntări geopolitice – în care se confruntă statele mari ale regiunii sau cu interes în ea – care se manifestă în general în pereche: SUA vs China, China vs India, China vs Japonia;

● confruntări având ca fundament resursele regiunii şi accesul la acestea;

● confruntări pur şi simplu teritoriale pe proprietatea unor insule, stânci sau atoli.

Primele două domenii sunt cele mai relevante pentru balanţa de forţe şi obiective în regiune, dar cel de-al treilea „beneficiază” de o expunere mediatică mult mai mare, urmare a faptului că solicitările Chinei par a exceda cadrul natural în care se trasează apele internaţionale. Şi exemplul cel mai vizibil al abordării chineze este aşa numita „linie de 9 liniuţe / nine dash line”, care uneori sunt 10, sau chiar 11. Harta solicitărilor chineze  arată, astfel, că Beijingul consideră, bazându-se pe „drepturi istorice”, că este suveran pe orice teritoriu maritim,  aflat în interiorul acestei linii, chiar dacă este la mii de kilometri distanţă de ţărmul chinez şi la doar distanţa legală de delimitare a apelor teritoriale faţă de statele din regiune.

Miza acestei abordări pleacă din dependenţa Chinei de deschiderea pe care o oferă Marea Chinei de Sud către lume, o treime din traficul maritim global trecând prin această regiune, 80% din importurile de resurse energetice ale Chinei şi 40% din totalul comerţului chinez realizându-se pe ruta sudică.

Dincolo de miza economică există şi una naţionalistă, o exemplificare fiind faptul că, de la primele ore de geografie, copiii chinezi sunt învăţaţi că punctul cel mai sudic al teritoriului chinez este Zengmu Tan, o formaţiune stâncoasă aflată la 100 km de ţărmurile Borneo şi la 22 m (!) sub apă. Faptul că nu este o porţiune de uscat în înţelegerea normală a termenului nu împiedică marina chineză să organizeze anual patrulări către acest punct. Şi nici prevederea juridică internaţională că nu pot fi revendicate teritorii submarine în afara limitei de 12 mile marine depărtare de teritoriul naţional nu pare a deranja prea mult China.

Solicitările Beijingului sunt aceleaşi cu cele de la Taipei, capitala Taiwanului, relevând o rară unitate, chiar dacă Taiwanul are propriile avanposturi militare dislocate şi ele, ca şi ale Chinei, până în Arhipelagul Spratly, ale cărui câteva sute de insule şi atoluri de-abia adună 2 km2  de uscat natural dar asigură, prin apele teritoriale, un areal de 425.000 km2.

Am subliniat cuvântul natural pentru că, în ultimii ani, China a desfăşurat un impresionant efort logistic şi militar pentru a transforma o serie de atoluri în adevărate portavioane terestre dotate cu infrastructură de locuit, piste de aterizare, instalaţii portuare, sisteme de navigaţie şi detecţie prin satelit etc. Trei din aceste 7 noi insule artificiale din Marea Chinei de Sud, atolurile Fiery Cross, Subi şi Mischief, sunt deja mai mari decât cei 2 km2 cât însuma anterior suprafaţa întregului Arhipelag Spratly.

Marele salt către sud

Noul design al „liniei de 9 liniuţe” (cele anterioare au mai mult de un secol de când sunt circulate în negocierile internaţionale) are o vechime de doar 10 ani, din momentul în care China s-a adresat cu o Notă Verbală Comisiei ONU pentru delimitarea platoului continental.

În perioada următoare acţiunile Chinei au constat în general în construirea de avanposturi militare pe unele din atolurile din regiune, pe desfăşurarea de operaţii de patrulare de intimidare mai ales în apropierea apelor teritoriale ale statelor care au iniţiat acţiuni de cercetare, forare, exploatare sau concesiune a resurselor petroliere submarine (Vietnam, Malaezia), uneori şi pe negocieri bilaterale (Filipine). O acţiune în justiţie iniţiată de Filipine, în urma căreia s-a dat dreptate Manilei, a fost, însă, considerată nerelevantă de către Beijing care a răspuns  că nu ia în considerare decizia Curţii Permanente de Arbitraj, o instituţie ce acţionează sub egida ONU,  instituţie care a considerat că nu există drepturi istorice chineze pentru a clama suveranitatea unora din teritoriile aflate în dispută.

Se poate observa astfel, un model al acţiunilor chineze în această problematică:

● identificarea de documente care să ateste drepturile istorice prin notiţe / consemnări vechi ale navigatorilor şi cartografilor chinezi;

● cum acestea nu prea există, utilizarea documentelor / denumirilor occidentale şi traducerea / adaptarea lor în chineză;

● utilizarea portiţelor legale create de situaţia confuză postbelică în care Japonia a renunţat la posesiunile sale din sud dar nu a fost desemnat un succesor şi nici nu a apărut unul care să solicite în forţă aceste drepturi;

● profitarea de aparenta lipsă de reacţie a unor state din regiune, mult mai apropiate de aceste minuscule teritorii sudice, dar care, din diferite raţiuni, nu şi-au apărat corespunzător cauza pe plan internaţional;

● prezentarea unor note verbale si solicitări diplomatice cu limbaj ambiguu în ceea ce priveşte descrierea zonelor în dispută pentru a preveni argumentaţii adverse care să răspundă unor descrieri precise;

● continuarea, pas cu pas, a implanturilor de infrastructură militară şi de posturi de observare, permise de capabilităţile economice şi militare în creştere ale Chinei, cu obiectivul de a pune comunitatea internaţională în faţa faptului împlinit, dar şi pentru a beneficia de o cutumă a dreptului internaţional pentru teritoriile în dispută: „primeşti ceea ce stăpâneşti deja”.

Acest din urmă punct este întărit de dislocarea în regiune de forţe navale chineze care execută patrulări insistente în interiorul zonelor maritime revendicate.

China oferă şi cooperare, majoritar pe uscat

Deşi există un cadru internaţional extins de cooperare în zona Asia – Pacific, este vorba de ASEAN, China preferă aranjamentele regionale şi relaţiile bilaterale. În acestea îşi păstrează poziţia dominantă şi îşi poate impune mai uşor agenda. Iar în Asia de Sud – Est (Indochina) are şi avantajul proximităţii şi istoriei.

Componenta terestră a extinderii influenţei Chinei în regiune a devenit mai evidentă după anul 2000, mai ales după lansarea Iniţiativei „O centură şi un drum” care are unul din cele 6 coridoare destinat exclusiv Asiei de Sud – Est. Această componentă a iniţiativei este dezvoltată într-o structură regională de cooperare numită „Lancang – Mekong Cooperation” / „Cooperarea Lancang – Mekong” / LMC care conţine toate cele 6 state din regiune (China, Myanmar, Cambodgia, Laos, Tailanda, Vietnam). Sunt şi alte state, puteri regionale (India, Japonia) sau superputeri (SUA) interesate în cooperarea cu ţările din Asia de Sud – Est, dar China, prin LMC, este puterea dominantă. Este o situaţie care reflectă şi dispunerea bazinului fluviului Mekong, jumătate pe teritoriul Chinei (unde poartă numele Lancang), jumătate, cu afluenţii aferenţi, pe teritoriile celorlalte 5 state.

Obiectivele Chinei în Asia de Sud-Est – o explicaţie

Dincolo de nevoile economice şi comerciale, naturale pentru o putere internaţională în expansiune, dincolo de abordările naţionaliste, emoţionale, de politici identitare (actuala China vrând să recupereze tot ceea ce a aparţinut imperiilor chineze de-a lungul istoriei), există trei seturi de obiective - ţintă şi explicaţii pentru actuala abordare de la Beijing faţă de revendicările teritoriale din Asia de Sud-Est:

● obiective strategice - cel mai vizibil şi important fiind extragerea SUA din Marea Chinei de Sud, împingerea acestora în afara regiunii. Aceasta explică prezenţa pe noile insule artificiale create a unei infrastructuri militare superioare celei necesare pentru simple avanposturi navale şi de comunicaţii. Cooperarea economică extinsă cu state aflate în orbita de influenţă anterioară a SUA este şi ea parte a acestei strategii;

● economice -  prin respingerea soluţiei date de Curtea Permanentă de Arbitraj, potrivit căreia atolurile în dispută nu pot fi considerate insule şi deci nu pot beneficia de Zone Economice Exclusive de 200 de mile. Beijingul consideră că dimpotrivă, aceste drepturi îi revin la fiecare din aceste teritorii, beneficiind astfel şi de resursele care se află în jurul lor. Şi care, începând cu descoperirile din anii 70, au devenit din ce în ce mai numeroase;

●  militare – prin transformarea bazelor militare din Marea Chinei de Sud într-un aliniament de apărare înaintat, dar nu supus la fel ca şi platforma continentală, unei lovituri iniţiale. Aceasta ar crea posibilitatea ca forţele nucleare chineze, potenţial dislocate cu o serie de capabilităţi în aceste baze, să poată executa lovitura de ripostă (prima lovitură nucleară nefiind permisă de concepţia chineză conform căreia, de la Mao Zedong încoace, forţele nucleare naţionale au doar rol de descurajare). Iar până la aceasta, o perspectivă care rămâne doar o ipoteză, bazele din sud ar permite dislocarea forţelor nucleare chineze submarine, singurele care asigură posibilitatea acestei lovituri de răspuns.

 Pentru China, principala justificare pentru infrastructura militară din aceste avanposturi o reprezintă operaţiile navale civile şi de salvare. Desigur, sistemele de arme ultra performante şi sofisticate, rachetele balistice, tehnologiile de bruiaj nu sunt exact ceea ce se utilizează în aceste operaţii. Beijingul a şi anunţat că viitoarele misiuni ONU de menţinere a păcii la care vor participa şi contingente chineze vor necesita şi mai multe baze de pregătire. Astfel că terenul este pregătit conceptual pentru realizarea în continuare a infrastructurii pentru restricţionarea accesului / interzicerea zonei (Anti-Access/ Area Denial – A2/AD).

Strategia chineză a frunzelor de varză. Şi contra-reacţia SUA

Pe timpul unei audieri în faţa Congresului pentru aprobarea nominalizării sale pentru funcţia de comandant al Comandamentului India-Pacific / USINDOPACOM, amiralul Philip Davidson, a caracterizat situaţia în termeni nu foarte optimişti: „China este capabilă să controleze Marea Chinei de Sud în toate scenariile, mai puţin în cazul unui război cu SUA” / „China is now capable of controlling the South China Sea in all scenarios short of war with the United States.” Concluzia este că, la acest moment, Beijingul a realizat o mare parte din obiectivele sale în regiune.

S-a ajuns aici pentru că s-a aplicat o strategie denumită de generalul chinez Zhang Zhaozhong a „frunzelor de varză” / „cabbage strategy”, înconjurarea treptată a unui avanpost cucerit cu straturi concentrice de forţe care să îi asigure protecţia.

Conform unei analize realizate de Foreign Policy, operaţiile SUA de contracarare a ofensivei chineze de extindere şi realizare a revendicărilor teritoriale în Marea Chinei de Sud au avut un succes limitat. Creşterea prezenţei militare în regiune, pentru a asigura libertatea de navigaţie, o serie de contacte politice şi diplomatice nu au fost de ajuns. Iar despre război nu poate fi vorba decât în scenariile analiştilor.

Un răspuns american predictibil ar putea fi în întărirea alianţelor cu statele din regiune care par cele mai interesate în a rezista presiunii chineze – Vietnamul este un exemplu. Un altul ar putea consta în elaborarea unei strategii de descurajare bazată pe răspunsuri asimetrice la presiunile Chinei aşa cum a procedat deja Taiwan în designul strategiei naţionale de securitate.

Altfel, scenariile alarmiste ar putea să iasă din interiorul unor previziuni pe hârtie. Şi nu ar fi bine nici pentru Asia de Sud-Est, nici pentru restul lumii.