China – Rusia. Duo pentru supravegherea digitală a lumii lor. Deocamdată

Utilizarea digitalizării societăţii s-a suprapus pe o perioadă în care regimurile din China şi Rusia au devenit mai autoritare, verticala puterii s-a întărit şi nevoia de a-i asigura stabilitate s-a accentuat.

În anul 2020, a intrat în vigoare legea obligativităţii instalării de software produs în Rusia pe telefoanele şi televizoarele smart vândute în această ţară. Motivarea actului legislativ a fost protecţia consumatorului rus faţă de afluxul de software de la companiile internaţionale, sporirea competitivităţii produselor industriei IT autohtone. Problema este, însă, afirmă analiştii din domeniu, crearea posibilităţii de a avea acces la datele de securitate ale celor care achiziţionează aceste produse, prin întărirea capabilităţilor statului de a controla comunicaţiile fiecărui cetăţean.

Exact în aceeaşi perioadă – care a coincis  chiar cu debutul crizei pandemice din Wuhan -, în China a fost elaborată şi aprobată o lege prin care orice cumpărător de smart phone este obligat să-şi scaneze faţa înainte de utilizarea produsului. Şi aici, explicaţia oficială a fost una privind securitatea şi de promovare a produselor software interne, dar, cu siguranţă, aplicaţia permite şi asigurarea controlului asupra populaţiei, din ce în ce mai numeroase, care foloseşte aceste telefoane.

Competiţie în acest domeniu există şi în Occident, dar, în cele două exemple, statul are mult mai multe pârghii de a asigura primatul produselor proprii, de a direcţiona eforturile de cercetare către acele produse care să-i permită întărirea controlului asupra societăţii.

Măsurile luate de SUA pentru a sancţiona companiile chineze, de exemplu, care încalcă, în accepţia SUA, drepturi ale consumatorilor, au fost contracarate imediat de un sprijin direct al statului chinez în favoarea acestor companii.

Rivalitatea dintre companiile chineze şi cele din SUA, având ca rezultat impunerea de sancţiuni împotriva Huawei şi ZTE, inclusiv de către partenerii europeni, a dus la apariţia programului Made in China 2025 şi a iniţiativei China Standards 2035, prin care China sprijină financiar aceste companii şi acţionează pentru reducerea dependenţei acestora de produse externe.

Chiar în această perioadă se lucrează la măsuri de ”pedepsire” şi a firmelor europene, Nokia şi Ericsson, în cazul în care Uniunea Europeană va lua decizia de blocare a accesului Huawei pe piaţa europeană de implementare a reţelei 5G.

Un indicator al potenţialelor măsuri chineze de retorsiune va fi reprezentat de decizia Beijingului ca replică la cea a Suediei, care, în octombrie 2020, a decis interzicerea participării Huawei şi ZTE la dezvoltarea reţelei 5G în această ţară. Deocamdată, China a acordat ”timp pentru reconsiderarea deciziei”.

Deşi nu are posibilităţile chineze, Rusia şi-a construit şi ea o strategie în domeniu, chiar de câţiva ani, Iniţiativa Tehnologică Naţională / Национальная технологическая инициатива (НТИ), promovată de preşedintele Putin în 2014, prin care se încearcă dezvoltarea acestui domeniu.

Atât în Rusia, cât mai ales în China, dincolo de nevoia de inovaţie tehnologică, două sunt direcţiile de acţiune:

• protejarea spaţiului virtual naţional, asigurarea suveranităţii naţionale asupra utilizării internetului;
• limitarea circulaţiei informaţiei, controlul acesteia.

Se speculează deja că avansul tehnologic al Chinei îi va permite acesteia chiar divizarea globală a internetului, astfel că ar putea exista două variante ale acestuia: versiunea occidentală pe care o cunoaştem, dar şi versiunea chineză, cu mult mai multe capabilităţi de control şi filtrare a informaţiei.

Supravegherea digitală în China şi Rusia

Trecute sunt vremurile lui Felix Dzerjinski şi omologului său chinez, Luo Ruiqing, creatorii sistemelor de ”gulag sovietic”, respectiv al Gonganbu, Ministerul Securităţii Publice al Chinei revoluţionare. Deşi în cazul celui din  urmă, dacă e să ne referim doar la mărturiile din unele publicaţii occidentale despre tabere de reeducare din Xinjiang, trecutul se prelungeşte în prezent.

Mijloacele avute astăzi la dispoziţie pentru a controla fizic şi mental cetăţenii sunt mai sofisticate, nu dor, nu presupun contact fizic, nici măcar izolare. Uneori sunt şi mai ieftine. Nici nu trebuie intervenit în viaţa celor supravegheaţi, decât în momente limită, pentru ”corecţii” periodice există alte pârghii, controlul social are menirea de a filtra ceea ce este abatere ”nevinovată” de ceea ce poate devenit ”atentat la siguranţa statului”.

E adevărat că aici e greu  de stabilit o linie clară de demarcaţie, pot fi erori, dar sistemul se perfecţionează, tehnologic, şi se rafinează din punctul de vedere al indicilor.

Dar să ne referim şi la aspecte mai concrete.

Supravegherea nu înseamnă acum bărbaţi în haine de piele aşteptând în maşină la colţul străzii. Camerele video, dronele, sateliţii chiar, sunt instrumente mult mai eficiente, mai dificil de detectat, mai uşor de utilizat fără o prezenţă fizică.

Regimurile autoritare deja utilizează aceste mijloace, iar stabilitatea pe care o înregistrează este chiar o consecinţă a ”bunei funcţionări a acestora”. Problemele din societate sunt cunoscute încă înainte ca oamenii să iasă la proteste, controlul şi direcţionarea acestora, poate chiar represiunea, nu mai iau, întotdeauna, forme violente. În fazele iniţiale, e de ajuns să blochezi accesul la comunicare, să controlezi informaţia. Dacă nu funcţionează, da, atunci nu e evitat nici contactul brutal.

Dar cel mai bine este să nu se ajungă aici. China este cap de coardă în supravegherea digitală, în controlul internetului, în utilizarea inteligenţei artificiale pentru monitorizarea populaţiei.

Camerele video CCTV sunt integrate în programe de recunoaştere facială. Ceea ce, atunci când este vorba de 170 de milioane de camere, permite inclusiv monitorizarea unei populaţii atât de numeroase precum cea chineză. În definitiv, sunt doar 12 persoane la o cameră.

În Xinjiang, programele de recunoaştere facială sunt dublate de mostre de ADN ale populaţiei, ceea ce permite crearea profilului etnic al tuturor comunităţilor locale. Supravegherea şi controlul permit anticiparea problemelor, luarea de măsuri de ”reeducare”.

Sistemul creditului social este un alt program de anvergură naţională. Datele obţinute prin monitorizarea persoanelor şi firmelor permit creionarea unui profil al acestora, pe baza unui punctaj de comportament social, financiar, public. Programul trebuia să înceapă să funcţioneze efectiv în acest an, dar problemele de sistem - statul fiind nevoit să apeleze şi la companiile private pentru a crea diferite componente -, precum şi cele produse de pandemie, au întârziat acest moment.

Când va fi gata, va fi simplu: ”cetăţeanul model” va fi promovat, celălalt va fi disciplinat. La fel şi companiile. Pentru aspecte particulare, deja se ştie ce şi cum, pentru că unele subsisteme sunt deja operaţionale.

În Rusia, cenzura e parte a moştenirii istorice. În anii 90 s-a creat ”Sistemul de Investigare Tehnică Operativă” / Система оперативно-разыскных мероприятий / SORM, care, sub această denumire neutră, permitea interceptarea comunicaţiilor şi telefoanelor. Dar Rusia de astăzi nu mai e chiar ce a fost odată. Bazele legale (cu ”îmbunătăţirile” necesare) există, iar statul poate interveni şi cere operatorilor de telefonie să monteze, de exemplu, hardware impus de FSB. Privatizările haotice din anii 90, şi un complex de factori uneori scăpaţi de sub control, au dus, însă, astăzi la o situaţie în care sarcina supravegherii internetului este deja un pod prea îndepărtat pentru Kremlin.

Rusia nu dispune de tehnologiile sofisticate de control şi monitorizare pe care le are China. Când sunt probleme, reacţia este una de interzicere a accesului, de blocare a reţelelor. Astfel, tot acţiunile fizice de mai veche amintire sunt cele care pot fi utilizate în caz de nevoie.

De aceea accesul populaţiei ruse la informaţie este mai puţin restricţionat, în special al celor cu acces la internet. De aceea, se mai întâmplă, nu prea des, într-adevăr, marşuri de protest şi demonstraţii, inclusiv în izolata Siberie.

După anul 2012, Kremlinul a realizat, totuşi, că nu e pe calea cea bună, tehnologiile îşi spun cuvântul, competiţia tinde a-i da la o parte pe cei care nu ţin pasul. Ceva trebuia făcut, reţelele vechi de comunicaţii nu mai ţineau pasul cu hardware şi software cu care FSB încerca în continuare să-şi facă treaba.

Din acel an, 2012, s-a decis întărirea controlului statului în reţeaua internet, crearea legislaţiei care să permită acest lucru. Precum şi a tehnologiilor corespunzătoare.

Crearea unui ”internet suveran” până în anul 2024, este unul din obiective. Pentru realizarea lui este nevoie, însă, de sprijinul Chinei. Problema este că, tehnologic, Rusia nu are soluţii naţionale la problemele adiţionale creării lui, soluţiile interne nefiind la fel de funcţionale precum cele ale marelui său partener sau cu cele occidentale oferite în special de platformele Apple sau Google. Realizarea suveranităţii digitale este mai dificilă decât s-a estimat.

Nici cu cenzura digitală nu se stă mai bine. Nu pentru că voinţa politică ar lipsi. Dimpotrivă, ar spune răutăcioşii. Adaptarea statului rus la răspândirea serviciilor moderne de comunicare ale cetăţenilor, la utilizarea masivă de către cetăţeni a telefoanelor smart, a aplicaţiilor din ce în ce mai sofisticate, a depăşit capabilităţile structurilor centrale de a ţine pasul cu noile tehnologii.

Când a apărut o criză, cum a fost în 2018, când s-a încercat blocarea aplicaţiei de mesagerie Telegram, s-a demonstrat că nu există mijloace de a realiza acest lucru. Tot ceea ce, deocamdată, au putut face autorităţile ruse a fost să ameninţe Facebook şi Twitter că le vor îngreuna traficul, dacă acestea vor continua să refuze furnizarea de informaţii despre utilizatori şi despre programele de criptare.

Pentru un  regim bazat pe autoritatea centrală, situaţia nu este deloc promiţătoare. Aşa că, la nevoie, rămâne tot apelul la metode fizice de impunere a ”voinţei de sus”.

Viitorul sună dezechilibrat

Când e voinţă politică, se poate trece, însă, peste diferenţele tehnologice. În definitiv, Rusia are, la rândul ei, unele domenii în care pare a deţine primatul: armele hipersonice, de exemplu. Producţia de avioane şi elicoptere. Majoritatea sunt tehnologii pur militare. Aici stă mai bine. Deci, baze pentru cooperare există.

Anii 2020 şi 2021 au fost identificaţi în plan bilateral drept ”anii cooperării chino – ruse” în ştiinţă şi comunicaţii, inteligenţă artificială şi Internetul Lucrurilor. 

S-a creat şi un Fond de Investiţii Comun pentru Inovare China – Rusia, au fost lansate o serie de programe. Programul de cercetare al Huawei a fost lansat şi în Rusia. Cooperarea cu firmele ruse pe proiecte ştiinţifice a început şi, printre acestea, poate cel mai semnificativ, este potenţiala implementare a sistemului de operare Aurora, care îşi propune înlocuirea Android.

Dar acest parteneriat asimetric este şi o sursă de îngrijorare. Rusia nu vrea să depindă de nimeni, cu atât mai mult de un vecin potent şi în expansiune. Apelul la tehnologia chineză va bloca dezvoltarea celei interne. Există şi percepţia (Occidentul ştie de ce!) că partea chineză va reuşi, în cadrul acestui parteneriat, să sustragă şi ceea ce a mai rămas din reuşitele tehnice ruse. Când s-a încercat să oblige Huawei să realizeze reţeaua 5G pe teritoriul Rusiei, utilizând tehnologie internă pentru construcţia reţelei, s-a descoperit că, woops!, aceasta nu există.

În aceste condiţii, China pare a fi mai mult o ameninţare decât o oportunitate. Dar, între un Occident care o refuză, din motive de incompatibilitate cu democraţia, deşi tehnologic, este mult mai atrăgător, şi o Chină care îşi oferă serviciile, deşi o dată cu ele îşi întinde şi plasa din pânză de mătase, fină şi compactă, Moscova s-ar putea să fie obligată să aleagă a doua variantă.