China, pas cu pas, către dominaţia Orientului Mijlociu

Mult timp analiştii politici ai SUA au considerat interesele Chinei în Orientul Mijlociu ca fiind complementare celor americane. Obiectivele Chinei erau predominant de natură economică, în timp ce interesele SUA erau în domeniul securităţii regiunii, interese dominate de lupta împotriva terorismului. Această politică între cele două mari puteri a primit numele de „harmonic convergence” (convergenţa armonioasă), ea fiind susţinută de toţi preşedinţii SUA de la Nixon la Obama.

Când strategia de securitate naţională a SUA a menţionat, ca prim risc la adresa securităţii naţionale, „competiţia marilor puteri” şi nu terorismul, analiştii de la Washington au început să facă o evaluare amănunţită a raportului dintre obiectivele trupelor americane dislocate în afara teritoriului naţional şi ameninţările asupra SUA. În această evaluare au fost incluse şi interesele economice care ar cere prezenţa unei forţe militare care să asigure securizarea acestora.

Ameninţarea teroristă din Orientul Mijlociu, conform analiştilor americani, este acum mult diminuată, ea nefiind considerată o ameninţare asupra teritoriului SUA.

Din punct de vedere al interesului economic în regiune, necesarul de hidrocarburi din regiune era de interes vital pentru SUA până la găsirea soluţiei de exploatare industrială a gazelor de şist. Acum acestea asigură necesarul intern şi chiar permite Washingtonului să exporte o mare cantitate de gaze lichefiate, atingându-şi atât obiectivele economice cât şi cele politice.

Halford Mackinder, considerat părintele geostrategiei moderne a subliniat, în lucrările sale importanţa Orientului Mijlociu ca punct geopolitic ce uneşte fizic trei continente: Europa, Africa şi Asia. El a  denumit această zonă The World Island ( Insula Lumii) şi a subliniat faptul că statul care domină această regiune, în fapt, domină lumea. Din acţiunile SUA din această perioadă, acestea par a renunţa la poziţia de lider regional de securitate creând astfel un vid de securitate în regiune. Acest vid ar putea fi umplut de un stat care să nu aibă relaţii antagonice cu niciunul din statele din Orientul Mijlociu pentru a putea avea relaţii diplomatice şi de mediere cu oricare stat din regiune. 

Rusia ar putea fi unul din acestea, fără a avea relaţii ostile cu vreun stat al Orientului Mijlociu. Moscova are interese mari în regiune şi este prezentă şi din punct de vedere militar în Siria. Însă orice putere care desfăşoară acţiuni militare într-o anumită zonă trebuie ca alături de nivelul ridicat de capabilităţi militare, pe care Rusia le deţine pe deplin, să dispună şi de mari resurse economice şi financiare pe care ea nu le posedă.

Turcia, Israel, Arabia Saudită sau Iranul au relaţii antagonice cu state puternice şi nu pot deveni lideri regionali din cauza posibilelor confruntări cu acestea şi, din această cauză, a anihilării capacităţii de negociere. Având în vedere această situaţie, China, care îndeplineşte toate condiţiile şi mai ales datorită faptului că are mari interese economice în zonă ar putea fi cea care umple vacuumul menţionat. Fără capabilităţi militare externe de mare anvergură, China, nu poate folosi, deocamdată, elemente ale diplomaţiei coercitive pentru a asigura securitatea Orientului Mijlociu.        

China şi-a propus, ca obiectiv principal, participarea efectivă la schimbarea ordinii mondiale şi încearcă să folosească oportunitatea crizei datorate pandemiei cu SARS-CoV-2. Criza sanitară va fi urmată de o criză economică, care, la rândul ei va putea genera şi o criză politică cu efecte,  care, în mod sigur, vor schimba ordinea mondială. China avansează, cu răbdare, dar eficient, către o nouă repoziţionare pe harta lumii.

Printre altele, a înţeles, că, pentru a fi lider mondial, trebuie să domini politic, economic sau militar, ţări şi zone importante ale lumii şi mai ales, să faci în aşa fel încât aceasta dominaţie să fie acceptată de aceste state. Profitând de scăderea interesului altor mari puteri în zona Orientului Mijlociu şi cea a Africii, China accelerează implicarea în aceste zone, începută cu peste 10 ani în urmă prin proiectul Belt and Road Initiative, China – Pakistan Corridor, şi alte proiecte de importanţă globală.

Interesul Chinei pentru Orientul Mijlociu s-a manifestat încă de pe timpul Administraţiei Obama. Un oficial al acestuia declara în faţa Congresului SUA: „China nu pare a fi interesată în extinderea activităţilor diplomatice şi de securitate acolo (Orientul Mijlociu)”. În concordanţă cu evaluarea aceleiaşi Administraţii, China adoptă o poziţie de neutralitate, faţă de conflictele politice sau militare din zonă, pentru că dacă ar sprijini una dintre părţile aflate în conflict, şi-ar face inamici care ar zădărnici eforturile economice şi accesul pe pieţele arabe.

Tocmai pentru a sublinia această politică, ministrul chinez de externe a declarat: ”Vom adânci cooperarea şi schimburile militare...în domeniul armamentelor, echipamentelor militare ca şi al tehnologiilor specializate sau a exerciţiilor militare”.

Pentru a atrage atenţia asupra interesului Chinei în Orientul Mijlociu, în anul 2016, preşedintele Xi Jinping a efectuat o vizită de lucru în Egipt, Arabia Saudită şi în Iran. Treptat, începe să se manifeste şi interesul de securitate în zonă în vederea apărării intereselor economice şi comerciale. Ca exemplu, poate fi menţionată deschiderea în anul 2017 a bazei navale din Djibouti, aflată, de altfel, în imediata vecinătate a unei baze americane. În felul acesta  China poate monitoriza traseele comerciale prin strâmtoarea Bab el Mandeb din Golful Aden către Marea Roşie, Canalul Suez şi Marea Mediterană. China are, în prezent o dislocare cvasipermanentă în estul Marii Mediterane.

Prin „războiul Informatic” pe care  îl duce în statele Orientului Mijlociu, China reuşeşte să dezvolte sentimentul anti-american al popoarelor din regiune, care să pună presiune asupra guvernelor lor pentru a reduce prezenţa SUA în această parte a lumii.

În anul 2013 preşedintele Xi a lansat cel mai important proiect al Chinei, în valoare de 1 trilion de dolari, care este, poate, şi cel mai mare din lume, Belt and Road Initiative (BRI). Acest proiect leagă, din punct de vedere economic, peste 70 de state cuprinzând principalele state est-europene, nord-africane şi eurasiatice. „Bijuteria coroanei” din acest proiect va fi Coridorul economic China-Pakistan. Componenta economică şi comercială având ca principal obiectiv transferul de hidrocarburi către China, atrage după sine şi o componentă politică şi de securitate. Această uriaşă lucrare ce va influenţa inclusiv politica globală, ar urma, conform obiectivului Partidului Comunist Chinez să propulseze China, din punct de vedere economic, pe primul loc în lume.

În ţările Orientului Mijlociu, China investeşte în construcţia de autostrăzi, căi ferate, conducte de combustibil din portul pakistanez Gwadar din Oceanul Indian şi până în oraşul uighur Kashgar , cunoscut prin faptul că este considerat ca cel mai supravegheat oraş din lume.

Beijingul îşi planifică paşii, cu răbdare, pentru a susţine revoluţia internaţională, ce urmează a fi accelerată în perioada post-COVID, nu cu scopul realizării unui paradis marxist ci pentru construirea unei lumi Sinocentrice cu înlocuirea SUA de pe poziţia de lider.

Partidul Comunist Chinez a anunţat că începând cu anul 2025, China va deveni independentă de orice produs tehnic din import. Programul chinez “Made in China 2025”, va transforma marea putere asiatică, într-un indiscutabil lider mondial al domeniului „high-tech”.

Implicarea  Chinei în Orientul Mijlociu nu poate avea succes fără o componentă militară credibilă, care să se constituie într-o componentă de descurajare, absolut necesară, pentru folosirea diplomaţiei coercitive alături de diplomaţia clasică. De aceea, China consideră că trebuie să-şi modernizeze capacitatea militară, cu aplicarea celor mai noi tehnologii în domeniu. În acest scop, guvernul chinez, pentru perioada 2000-2019, a crescut bugetul de apărare de la 43 de miliarde anual la 266 de miliarde, sumă ce este mai mare decât bugetele Rusiei, Israelului, Marii Britanii şi Franţei, la un loc.

Partidul Comunist Chinez are ca obiectiv câştigarea, în 30 de ani, a superiorităţii asupra SUA în vestul Pacificului şi în Orientul Mijlociu. China urmăreşte să construiască în această perioadă de timp de o robustă forţă expediţionară capabilă, la nevoie, să lovească decisiv orice punct de pe glob.

În scopul atragerii de partea sa a Orientului Mijlociu, China investeşte în dezvoltarea unor mijloace de propagandă, având ca ţintă populaţia statelor din zonă, prin care să-şi construiască o imagine pozitivă care să nu-i fie parazitată de acuzaţiile de neaplicare a principiilor democratice sau ale drepturilor omului. În statele din această regiune, în care liderii autoritari îşi regăsesc conceptele de guvernare mai degrabă în politica chineză, decât în statele democratice, această propagandă îşi atinge uşor obiectivele.

În ultima perioadă de timp, se constată creşterea agresivităţii Chinei, prin mijloace ale războiului informatic, inclusiv spionajul, în statele democratice. Profitând de instabilităţile politice generate de pandemia cu SARS-CoV-2 şi şi de reacţianegativă a populaţiei la impunerea de restricţii, China şi Rusia, prin mijloace din domeniul Cyber, încearcă, şi în mare măsură reuşesc, să amplifice aceste nemulţumiri în vederea destabilizării statelor.

Controlul Chinei asupra Orientului Mijlociu se va dezvolta, fără prea mult zgomot, treptat, pas cu pas,  mai ales datorită faptului că statele care ar trebui să urmărească fenomenul şi să reacţioneze, sunt acum mai preocupate de problemele lor interne şi mai puţin dispuse să se implice pe plan extern. China profită de această situaţie şi îşi extinde zona de influenţă.