China celor „patru primăveri” şi a intereselor strategice în Iran

La câteva zile după ce China a finalizat parteneriatul cu Iran, care se va întinde pe o perioadă de peste 25 de ani şi care ar putea schimba raportul de forţe din Oceanul Indian în favoarea Chinei, Iranul a oprit participarea Indiei la calea ferată de 628 km ce urmează să lege Chabahar de Zahedan şi, mai departe, prin Zaranj şi Delaram, în Afganistan, de Kabul.

Cum Chabahar reprezintă un punct strategic nu numai pentru India, îngrijorarea generată de acţiunile Chinei nu se opreşte la New Delhi.

Contracararea intereselor SUA şi nu numai

Iran şi China au convenit asupra stabilirii unui mecanism comun de colectare a informaţiilor în Golful Persic şi Marea Arabiei. Potrivit Israel Defense, se aşteaptă ca centrul de intelligence din Portul Chabahar, a cărui realizare va începe în luna noiembrie a acestui an, să fie unul dintre cele mai mari din lume.

Baza din Portul Chabahar va fi destinată culegerii, analizei şi schimbului de informaţii, iar personalul său va fi alcătuit din ofiţeri de informaţii chinezi, iranieni şi ruşi.

Centrul va avea conexiuni cu bazele militare ruseşti din Siria - baza navală din Tartus şi baza aeriană Khmeimim de lângă Latakia, iar colectarea informaţiilor, care va fi efectuată prin intermediul sistemelor SIGINT (signals intelligence), COMINT (communications intelligence) şi ELINT (electronic intelligence) chineze şi ruseşti, va permite monitorizarea maritimă şi aeriană.

Conceptul strategic are la bază sistemul Anti-Access / Area-Denial (A2/AD), care interzice libertatea de mişcare a adversarului pe câmpul de luptă. Sistemul utilizează avioane, nave şi rachete balistice şi de croazieră, special concepute pentru a lovi ţintele cheie.

Dat fiind faptul că, pentru realizarea A2/AD, este necesară tehnologie militară modernă, sistemul este apanajul aproape exclusiv al unor puteri regionale avansate, cum sunt Rusia şi China. Astfel, capacităţile chineze consolidate A2/AD, concentrate în jurul Taiwanului şi în Marea Chinei de Sud, sunt menite să descurajeze operaţiunile militare ale SUA în regiune.  

Realizarea structurii de intelligence din Portul Chabahar este parte din implementarea unui acord strategic pe 25 de ani, recent încheiat între China şi Iran, cele două state convenind să stabilească capabilităţi comune ale serviciilor de informaţii în zona Golfului Persic şi a Mării Arabiei (cu o rază de acţiune de până la 5.000 km de coasta Iranului).

Parteneriatului comercial şi militar, propus pentru prima dată de preşedintele Chinei, Xi Jinping, în timpul unei vizite în Iran în 2016, şi aprobat de cabinetul preşedintelui Hassan Rouhani în luna iunie, anul curent, ar extinde, în mare măsură, influenţa Chinei în Orientul Mijlociu, oferind Iranului o modalitate de salvare economică. Dacă va fi pus în aplicare, pactul ar crea „noi puncte de foc potenţial periculoase în relaţia deteriorată dintre China şi Statele Unite” şi reprezintă „o lovitură majoră dată politicii agresive” a Administraţiei Trump faţă de Iran, caracterizată de abandonarea acordului nuclear încheiat în 2015 de preşedintele Barack Obama şi de sancţiuni americane reînnoite.

Oficialităţile de la Beijing nu au dezvăluit condiţiile acordului, iar versiunea finală a parteneriatului nu a fost, încă, prezentată Parlamentului de la Teheran, unde a generat dezbateri aprinse, criticii „din întreg spectrul politic” exprimându-şi îngrijorarea că guvernul „vinde, în secret, ţara către China, într-un moment de slăbiciune economică şi izolare internaţională”.

Acordul, care vorbeşte de „două culturi antice asiatice, doi parteneri în sectoarele comerţului, economiei, politicii, culturii şi securităţii, cu o perspectivă similară şi multe interese bilaterale şi multilaterale comune”, ce „se vor considera reciproc parteneri strategici”, are în vedere investiţii chineze masive în Iran, aproximativ 100 de proiecte ce vor totaliza 400 de miliarde de dolari pe parcursul a 25 de ani.

Cele 18 pagini ale pactului strategic şi de investiţii dintre Iran şi China, făcut public de către New York Times, arată că s-ar extinde considerabil prezenţa chineză în sectorul bancar, în telecomunicaţii, porturi, căi ferate, iar China va obţine o aprovizionare regulată cu petrol iranian.

Documentul descrie, de asemenea, aprofundarea cooperării militare, oferindu-i, astfel, Chinei un punct de sprijin într-o regiune care constituie obiectul preocupării strategice americane de mai mulţi ani.

Acordul include referiri la construirea de către China în Iran a infrastructurii pentru o reţea de telecomunicaţii 5G, furnizarea sistemului chinez de poziţionare globală, Beidou, şi susţinerea autorităţilor iraniene în controlul asupra spaţiului cibernetic.

Modelul chinez de supraveghere în masă şi mari proiecte economice

Conform OilPrice.com, care citează surse apropiate guvernului iranian, o fază importantă din acord este reprezentată de „lansarea pe scară largă a capabilităţilor electronice de spionaj şi război concentrate în jurul portului Chabahar” şi iniţierea concomitentă a „supravegherii în masă şi a monitorizării populaţiei iraniene, în conformitate cu procedura de operare standard din China”.

Ambele elemente fac parte din „viziunea strategică a Beijingului pentru Iran ca stat client al Chinei”, Iranul devenind „un fundament geografic şi geopolitic de neînlocuit în proiectul One Belt, One Road” (Belt and Road Initiative, BRI) şi oferind „un bazin semnificativ de forţă de muncă tânără, bine educată, relativ ieftină pentru industria chineză”.

Sistemele de supraveghere, monitorizare şi control în masă al populaţiei iraniene urmează să fie desfăşurate, începând cu luna noiembrie, după stabilirea elementelor finale de către membri ai serviciilor de informaţii iraniene şi chineze.

Sursele iraniene citate susţin că planul include amplasarea a aproximativ 10 milioane de camere CCTV în principalele 7 oraşe ale Iranului şi a altor 5 milioane de camere de supraveghere pinhole în alte 21 oraşe, testarea în Iran a versiunii de Internet puternic cenzurată prin intermediul Marelui Firewall din China, introducerea chinezei ca limbă străină principală în şcoli, iniţial alături de engleză, apoi în locul englezei.

Măsurile au în vedere utilizarea forţei de muncă a Iranului de către China, Beijingul intenţionând să construiască fabrici şi centre de afaceri care să funcţioneze ca extinderi ale afacerilor din China, produsele rezultate urmând să fie distribuite pe pieţele occidentale prin intermediul unui alt element al parteneriatului, şi anume, o nouă infrastructură de transport care va fi finanţată şi implementată de companiile chineze din Iran.

La finalul anului trecut, Iranul a semnat un contract cu China pentru a pune în aplicare un proiect de electrificare a principalei căi ferate de 900 de kilometri care leagă Teheranul de oraşul nord-estic Mashhad. De asemenea, există şi planuri pentru o linie de tren de mare viteză Teheran-Qom-Isfahan şi de extindere a acestei reţele modernizate.

Strategia de apărare integrată

În paralel cu măsurile de supraveghere sporită a populaţiei, China va începe pregătirile rapide pentru consolidarea prezenţei sale militare în Iran, ca parte a „strategiei de apărare integrată China-Iran” din acordul de 25 de ani.

Facilităţi cu dublă utilizare, civilă şi militară, vor fi construite lângă aeroporturile din Hamedan, Bandar Abbas, Chabahar şi Abadan, iar navele militare chineze şi ruse vor putea utiliza instalaţiile recent create de companii chineze în porturile cheie ale Iranului, la Chabahar, Bandar-e-Bushehr şi Bandar Abbas.

Personalului militar actual i se vor adauga 5.000 de militari chinezi, piloţi ai forţelor aeriene, ofiţeri de pe nave de război şi submarine, ofiţeri ai forţelor speciale şi ofiţeri de informaţii, care vor constitui „personalul de securitate în teren” destinat protejării proiectelor chineze. Acest număr va fi mărit la aproape 50.000 de militari (chinezi şi ruşi) în următoarele 14 luni.

Ca urmare, o prioritate importantă va fi asigurarea că personalul, tehnologiile, echipamentele şi sistemele provenite atât din China, cât şi din Rusia, capacităţile de culegere a informaţiilor, sistemele defensive (A2/AD), sistemul rus de apărare antirachetă S-400 şi sistemele Krasukha (electronic warfare system) 2 şi 4, ce vor fi desfăşurate în Iran începând cu a doua săptămână a lunii noiembrie, nu vor fi  vulnerabile la potenţiale atacuri.

Despre centrul de intelligence de la Chabahar, sursele iraniene ale OilPrice.com susţin că va fi „unul dintre cele mai mari din lume” şi va include „aproape 1.000 de experţi chinezi de vârf în informaţii şi comunicaţii, la care se adugă câţiva experţi ruşi de sprijin pentru echipamentele şi tehnologia în domeniu, precum şi un număr foarte mic de iranieni, membri ai Corpului Gardienilor Revoluţiei”.

Facilitatea de la Chabahar „va oferi Beijingului posibilitatea să-şi extindă aria de monitorizare şi perturbare a comunicaţiilor inamicilor săi într-o zonă care variază de la Austria în Occident (inclusiv toate fostele state iugoslave, Grecia şi Turcia), până în Egipt, Sudan, Etiopia, Somalia şi Kenya şi, spre est, în Afganistan, India, Pakistan şi Thailanda”.

Raza de acţiune de aproape 5.000 de kilometri „va permite interceptarea,  monitorizarea şi neutralizarea sistemele C4ISR (comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii, supraveghere şi recunoaştere) utilizate de membrii NATO şi partenerii săi, inclusiv prietenii SUA din regiune, în special Arabia Saudită, EAU şi Israel”.

Câte ceva despre Portul Chabahar („patru primăveri”) ...

Facilităţile portuare iraniene propuse în acordul pe 25 de ani le poate oferi chinezilor un atu strategic asupra apelor prin care tranzitează o mare parte din petrolul mondial.

China a construit, deja, o serie de porturi de-a lungul litoralului Oceanului Indian, creând un colier de staţii de realimentare şi aprovizionare din Marea Chinei de Sud până la Canalul Suez, aparent de natură comercială, dar aceste porturi pot avea şi valoare militară, permiţând marinei chineze, care se dezvoltă rapid, să-şi extindă aria acoperită.

Deşi Oceanul Indian se încadrează în sfera „naturală” de influenţă a Indiei, rolul acesteia a fost în mare parte umbrit de şiragul de perle al Chinei.

Strategia colierului de perle (termen folosit pentru prima dată în 2005, într-un raport intern al Departamentul de Stat american) este dezvoltată de Republica Populară Chineză pentru a asigura securitatea rutelor maritime de aprovizionare spre Orientul Mijlociu, precum şi libertatea de acţiune comercială şi militară.

China urmăreşte, prin colierul de perle, să izoleze India (rivalul economic) la nivel regional, prin crearea de alianţe cu ţările vecine, fiind deja prezentă în porturile Gwadar din Pakistan, Hambantota din Sri Lanka, Chittagong din Bangladesh, Kyauk Phyu din Birmania (Statul Arrakan), considerate puncte de sprijin pentru o potenţială prezenţă militară. Astfel că acţiunile din ultima perioadă ale Teheranului creează nelinişti Indiei, dată fiind apropierea crescândă dintre Iran şi China.

Relaţiile Iranului cu China sunt vitale pentru economia iraniană, investiţiile chineze şi schimburile comerciale fiind esenţiale într-un moment în care Teheranul caută soluţii pentru a-şi stabiliza economia, ocolind sancţiunile SUA.

Este clar că Teheranul doreşte să extindă cooperarea comercială cu alte puteri precum China, în faţa sancţiunilor dure din partea Statelor Unite, iar acest lucru complică şi mai mult relaţiile Indiei cu Iranul.

Relaţia bilaterală dintre India şi Iran a evoluat într-un parteneriat divers, alimentat de o lungă istorie a conexiunilor culturale, dar priorităţile economice şi geopolitice ale Indiei cu Iranul sunt complicate de aceleaşi sancţiuni. Angajamentul Indiei în Iran a coincis cu consolidarea cooperării dintre New Delhi, Statele Unite şi aliaţii săi din regiune.

În ultimii ani, proiectul de dezvoltare a portului Chabahar a reprezentat unul dintre cele mai importante aspecte ale relaţiilor India-Iran.

În 2016, Iranul, India şi Afganistanul au semnat un acord de tranzit trilateral care a permis transferul de mărfuri indiene în Afganistan prin portul Chabahar, punând capăt dependenţei de porturile Pakistanului. Ulterior, în februarie 2019, a fost inaugurat, oficial, coridorul comercial Afganistan-Iran-India pentru comerţul dintre cele două ţări prin portul Chabahar.

New Delhi şi Teheran au discutat, de asemenea, despre construirea unei linii de cale ferată de 628 km de la oraşul port Chabahar la Zahedan din sud-estul Iranului.

La sfârşitul anului 2018, SUA au aprobat, în temeiul Iran Freedom and Counter-Proliferation Act din 2012, o derogare de la sancţiuni pentru Chabahar şi construirea liniei de cale ferată. Cu toate acestea, băncile au fost reticente în acordarea de împrumuturi pentru cumpărarea echipamentelor necesare din cauza sancţiunilor SUA, iar Indiei i-a fost dificil să găsească parteneri şi furnizori de astfel de echipamente, îngrijoraţi că ar putea fi vizaţi de SUA.

Nu numai că nu au fost făcute progrese, dar, recent, Iranul a anunţat că renunţă la India în proiectul estimat la aproximativ 1,6 miliarde de dolari. Momentul este şi unul al tensiunilor sporite între India şi China, ca urmare a unei serii de ciocniri de mică anvergură între forţele armate ale celor două ţări la regiunea de frontieră din Kashmir.

Portul Chabahar, cât şi un alt port iranian din apropiere, Bandar Abbas, este cuprins în Coridorul internaţional de transport nord-sud (International North–South Transport Corridor, INSTC), înţelegere încheiată de India cu Iran şi Rusia, care prevede transportul a milioane de tone de marfă anual, feroviar şi maritim, din India către Rusia şi Europa, prin Iran, Caucaz şi Asia Centrală.

Chabahar oferă o oportunitate strategică Indiei, datorită locaţiei sale pe Coasta Makran din Marea Arabiei şi dincolo de Strâmtoarea Hormuz. Într-un scenariu în care Strâmtoarea Hormuz ar fi închisă, activităţile comerciale prin Chabahar ar rămâne neafectate.

Dezvoltarea portului Chabahar ar permite Iranului să îşi intensifice comerţul cu India şi Afganistan, care ar beneficia prin diminuarea dependenţei de Pakistan.

Totodată, dezvoltarea portului Chabahar reprezintă un interes strategic atât pentru India, cât şi pentru SUA: ar permite creşterea contribuţiei la dezvoltarea economică şi stabilitatea politică în Afganistan, crucială pentru ambele state. În plus, securizarea portului ar contribui la monitorizarea prezenţei crescânde a Chinei în Oceanul Indian.

Unii analişti din Iran prevăd o divizare regională, cu triumviratul Iran-Pakistan-China acţionând în detrimentul geostrategic al Indiei, însă, în Iran nu există un consens cu privire la acest aspect, o parte dintre oficialii iranieni optând pentru relaţia cu India, date fiind afinităţile istorice şi culturale dintre cele două ţări, şi considerând că menţinerea unor legături sănătoase cu India, pe fondul interdependenţei crescânde Iran-China, protejează Iranul de  transformarea într-un satelit chinez.

Sudheendra Kulkarni, asistent al fostului prim-ministru indian Atal Bihari Vajpayee şi fondatorul „Forumului pentru o nouă Asia de Sud”, consideră că vestea unui parteneriat strategic între Teheran şi Beijing i-a făcut pe unii observatori indieni să speculeze că Iranul va deveni o „colonie” a Chinei.

India a respins BRI, în principal din cauza Coridorului Economic China-Pakistan (CPEC), un proiect-pilot în cadrul BRI, care leagă Kashgar din vestul Chinei de portul Gwadar, aflat nu la mare distanţă de Chabahar, şi care trece prin Gilgit-Baltistan, regiune asupra căreia India pretinde suveranitatea.

Politicienii indieni anti-BRI au promovat Chabahar drept „inovaţie în politica externă a Indiei” pentru a ocoli atât Pakistanul, cât şi China.

Când Chabahar va intra în sfera BRI, India va rămâne cu doar „două opţiuni de neinvidiat”: fie să-şi integreze propriile planuri de a ajunge în Afganistan în arhitectura BRI Iran-China, fie să abandoneze toate speranţele de conectivitate cu Kabul.

Soluţia, în opinia lui Kulkarni, ar fi ca India şi China ”să facă yoga în mod corect”, ceea ce ar aduce, „cu siguranţă, pace şi armonie într-o lume tulburată şi va atenua nenumăratele sale tragedii”.

Ceea ce, tradus, ar însemna: atât India, cât şi China, să „adere la principiul egalităţii, parteneriatului egal, responsabilităţii egale şi învăţării reciproce pentru a obţine beneficii pentru ele şi beneficii pentru lume”, rămânând „fidele înţelepciunii marilor lor civilizaţii”.

India s-ar putea gândi chiar să acţioneze ca mediator între Teheran şi Washington, „pe urmele prim-ministrului japonez Shinzo Abe, mai ales dacă Donald Trump este reales”, fără un „act de echilibru”, fiind garantată „evaporarea intereselor Indiei în Iran în favoarea Chinei” (Kaveh Afrasiabi).

E necesar, astfel, un „act de echilibru” din partea guvernului indian, „zguduit de ultima manevră a Iranului”, prin reiterarea şi consolidarea angajamentelor sale de la Chabahar.

Un act de echilibru, urmând principii yoghine sau orice alte principii, va fi, fără îndoială necesar, în următoarea perioadă, nu numai la Chabahar, ci în întreaga regiune a Oceanului Indian.