Chiar avem nevoie de un Consiliu de Securitate al UE? În contextul tensiunilor dintre SUA şi Europa, reapar discuţiile despre un consiliu pentru probleme de apărare. Ce variante sunt avansate în spaţiul public

Ce ar presupune acest Consiliu?

Potrivit articolului semnat de Ionela Ciolan[1], ideea unui consiliu de securitate al UE nu este tocmai nouă, nici pentru acest think-tank, nici pentru Europa, în general. Se pare că preşedintele Emmanuel Macron şi fostul cancelar al Germaniei, Angela Merkel, au înaintat şi ei această idee, prin 2019 (Macron, pentru prima dată, în 2017, în campanie electorală, deşi prima referire la posibilitatea înfiinţării unui astfel de consiliu ar veni de prin 1980[2]). Martens Centre for European Studies merge însă mai departe şi explică felul în care ar funcţiona acest consiliu şi care i-ar fi obiectivele (conform viziunii lor).

 „Un Consiliu European de Securitate ar trebui să fie un organism interguvernamental în cadrul Consiliului European/Consiliului UE, oferind o platformă pentru discuţii politice la nivel înalt şi decizii privind securitatea şi apărarea la nivelul şefilor de stat şi de guvern şi — atunci când accentul se pune pe coordonarea tehnică şi implementarea — la nivelul miniştrilor apărării. Preşedintele Consiliului European ar prezida organismul pentru a asigura autoritatea politică şi continuitatea instituţională.

Scopul CES este simplu: să ofere Uniunii Europene un forum structurat şi permanent pentru deliberări şi luarea deciziilor privind securitatea şi apărarea strategică. În prezent, Europa se bazează pe un mozaic de grupuri de contact, coaliţii ad-hoc şi mecanisme instituţionale cu evoluţie lentă.

Funcţia principală a Consiliului ar fi de a facilita dialogul privind interesele comune, promovând astfel coordonarea şi alinierea poziţiilor privind capabilităţile de apărare, pregătirea pentru apărare, piaţa comună a apărării, sprijinul european pentru Ucraina şi răspunsurile europene la diverse crize. Prezidat de preşedintele Consiliului European, acest organism ar evalua sistematic evoluţiile internaţionale şi ar formula strategii colective. De asemenea, ar coordona politicile relevante în întreaga Uniune şi ar conduce răspunsurile la nivel european la provocările de securitate globale şi regionale. Consiliul European de Securitate ar putea acoperi mai rapid interesele naţionale divergente şi ar putea construi majorităţi calificate care ar putea accelera procesul de decizie în cadrul deliberărilor Consiliului European”.

Potrivit aceluiaşi articol, înfiinţarea acestui consiliu (care are şi o bază legală[3]) nu ar necesita iniţial participarea tuturor statelor membre, ci un minim de 15 state membre ale UE care să ratifice formatul.

„Preşedintele Comisiei Europene (sau comisarul pentru apărare), preşedintele Parlamentului European şi Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe ar deţine locuri fără drept de vot în Consiliul European de Securitate. Acest lucru ar facilita o mai bună coordonare instituţională şi ar reduce nivelul de muncă făcut independent şi în izolare. Dacă Consiliul European de Securitate s-ar reuni la nivel de miniştri ai apărării, preşedintele Comitetului pentru securitate şi apărare din Parlamentul European, directorul executiv al Agenţiei Europene de Apărare (AEA), preşedintele Comitetului politic şi de securitate (COPS) şi şefii Comitetului militar al UE şi ai Statului Major militar al UE ar fi invitaţi să se alăture ca membri fără drept de vot”, se mai arată în articolul Ionelei Ciolan. Este propusă, de asemenea, şi invitaţia unor ţări care nu sunt membre ale UE, dar care sunt parteneri strategici ai organismului.

Ideea acestui consiliu a fost subliniată, recent, şi de comisarul Andrius Kubilius, care spune că UE are nevoie de un organism prin care să ia decizii mai rapide în domeniile apărării şi securităţii. Aşa cum notează, însă, şi Luigi Scazzieri[4], piedicile în implementarea acestuia au fost lipsa de claritate cu privire la cum ar funcţiona un astfel de consiliu. Propunerea anterior menţionată, a Ionelei Ciolan, este doar una dintre cele avansate în spaţiul public. Scazzieri aminteşte care sunt celelalte variante apărute până acum:

1. Liderii UE se întrunesc într-un format dedicat securităţii — creând, practic, un CES prin intermediul Consiliului European;

2. Un al doilea model pentru un CES ar fi un Consiliu de Securitate formal al UE, ca un nou organism al UE cu membri şi competenţe definite. În teorie, acesta ar putea include atât membri permanenţi, cât şi nepermanenţi;

3. Un al treilea model pentru CES ar fi ca acesta să fie o structură formală care să funcţioneze alături de UE. Aceasta ar putea semăna cu o „Uniune Europeană Occidentală 2.0”: o organizaţie europeană de securitate concepută pentru a reuni actori europeni cheie într-un cadru structurat şi regulat. Acesta este, în esenţă, modelul propus de Kubilius;

4. Al patrulea model pentru CES ar fi ca acesta să fie un organism informal în afara instituţiilor UE. În practică, acesta există deja în formate precum E3, E3+UE, E5 şi E5+UE. Gruparea E3+UE formată din Franţa, Germania, Regatul Unit şi UE a jucat mult timp un rol de lider în diplomaţia europeană faţă de Iran.

Pe lângă Andrius Kubilius, o altă voce importantă în politica europeană a propus, de asemenea, crearea unui Consiliu de Securitate European. Este vorba despre Sergey Logodinsky, un membru german al Parlamentului European. Cu toate acestea, el propunea ca acest consiliu să includă doar Germania, Franţa, Italia, Spania, Polonia şi Marea Britanie (deşi M. Britanie nu e membră a UE), plus încă două locuri prin rotaţie: unul pentru statele „mai mici” şi unul pentru preşedintele Parlamentului European.

Limitări

În ciuda reapariţiei acestei idei, care pare să reiese în spaţiul public ori de câte ori Europa se confruntă cu vreo criză de securitate sau când diverşi lideri se află în campanie electorală, problema înfiinţării consiliului ţine de consens politic. În materie de apărare şi securitate, liderii UE adesea nu cad de acord prea uşor. Mai mult decât atât, probleme (chiar şi istorice pentru unele state membre) din interiorul UE ar putea să transforme acest Consiliu dintr-un organism care să fie folosit practic în luarea de decizii în securitate pentru Europa, într-o platformă de discuţii care nu se concretizează ulterior.