Cernobîl - un oraş în care viitorul neluminos a venit mai devreme

Cernobîl este astăzi un spaţiu în care câteva sute de turişti pe an intră să vadă oraşul aflat încă în zona de securitate şi se întâlnesc cu cele câteva sute de locuitori, care au mai rămas din cei 14.000, câţi erau la momentul dezastrului, fac fotografii şi cred că s-au aflat pentru câteva ore într-o lume post nucleară. De care ne-a despărţit, la acel moment, şi pe noi, cei din România, doar un vânt care a bătut într-o altă direcţie.

Serialul care a redeschis o rană

Pe o hartă cu nivelurile de radiaţie înregistrate după catastrofa de la Cernobîl se pot observa zonele contaminate cu Cesium 137, izotopul cu viaţa cea mai lungă printre elementele care supravieţuiesc unui accident nuclear şi care, astfel, se poate insinua în tot ce e viu pe pământ şi în apă, în atmosferă, rămânând pentru decenii cea mai periculoasă substanţă radioactivă de după un dezastru nuclear. Zona contaminată din Belarus acoperă 25% din suprafaţa ţării (locuită însă de 35% din populaţie), în Ucraina 7%, iar în Rusia, 1,7%. Au fost îndeajuns 27 de kilograme de Cesium 137 pentru o suprafaţă de câteva zeci de mii de kilometri pătraţi.

Dar asta s-a petrecut acum 33 de ani, când Belarus, Ucraina, chiar şi măreaţa Rusie, nu erau ţări în sensul de drept internaţional al cuvântului. Între timp s-au întâmplat atâtea: revoluţii, cortine de fier date la o parte, ziduri sfărâmate, războaie mai mici sau mai mari, unificări şi dezmembrări, atacuri asupra unor Turnuri Gemene, migraţii, clima s-a mai încălzit o jumătate de grad, astfel că evenimentul, tragedia, catastrofa din aprilie 1986 a trecut undeva în penumbră, chiar şi pentru naţiunile care, conform hărţii, au avut de trăit în toată această perioadă cu consecinţele tragice ale exploziei de la Centrala Nucleară de la Cernobîl.

Evenimentele de atunci au ieşit însă spectaculos la o nouă lumină odată cu lansarea pe piaţă a serialului „Cernobîl”, o coproducţie vest-europeană şi americană, care a redeschis o discuţie despre trecut, dar care are, desigur, conotaţii pentru prezent şi pentru viitor. Dincolo de aspectele în dispută, artistice, istorice sau politice, câteva lucruri sunt de evidenţiat privind acest serial:

• deschide din nou dezbaterea despre acest eveniment, o analiză amânată şi trecută, aşa cum spuneam, în plan secund, de evoluţiile spectaculoase din Europa şi din lume din ultimele trei decenii;

• prezintă, într-un stil artistico – documentar, evenimentul şi consecinţele sale, astfel că sunt lecţii de învăţat nu numai de natură istorică, despre realitatea politică şi socială a acelor vremuri, dar şi cu conotaţii tehnice, în care coordonatele în care se produce şi este utilizată energia nucleară, pericolele ataşate, sunt clar prezentate, educaţional;

• arată cum funcţiona şi cât de falsă era mitologia realizărilor ştiinţifice nucleare paşnice sovietice, construită pe o tehnologie cu probleme care nu erau făcute publice;

• disecă birocraţiile interne, procedurile care blocau sau temporizau decizia, ale unui sistem care recunoştea cu greutate greşelile şi care, astfel, întârzia soluţiile de rezolvare a problemelor, chiar dacă acestea erau unele de viaţă şi de moarte;

• demonstrează că, în orice sistem, tragedia are o încărcătură umană, în care sunt şi momente de eroism şi clipe de laşitate, şi indiferenţă, şi implicare.

Datorită blocadei informaţionale de la acel moment şi a funcţionării uneori deficitare, oricum netransparente şi arbitrare, a sistemului de gestionare şi investigare a cauzelor, evoluţiei şi consecinţelor incidentului, nici acum nu se ştie exact numărul celor afectaţi, bolile care sunt consecinţa sa directă, nu sunt încă foarte clare consecinţele pe termen lung.

De aceea, reintroducerea problematicii în discuţia publică, într-o perioadă în care în toate cele trei ţări direct afectate, societatea civilă are totuşi alte posibilităţi de interogare a autorităţilor decât în urmă cu 33 de ani, nu poate face decât să aducă mai multă lumină într-un domeniu controversat şi sensibil. Şi nu numai în aceste trei ţări. Să nu uităm că, mai recent, la Fukushima, Japonia, s-a întâmplat un incident asemănător celui de la Cernobîl, din cauze diferite. Un documentar despre acesta din urmă, spune şi el o poveste similară despre probleme tehnologice, despre eroism uman, despre consecinţe care se vor simţi timp de decenii.

Serialul Cernobîl pune, într-adevăr, probleme şi pentru autorităţile actuale. Atât la Moscova, cât şi la Minsk, poate mai puţin la Kiev, anii 80 sunt parte a unei istorii asumate, cu bune şi cu rele, având şi o coloratură nostalgică, ceea ce face ca pentru o bună parte din cetăţenii fostului spaţiu sovietic est-european, focalizarea occidentală, chiar şi artistică, pe una din întâmplările nefericite ale acestei perioade să fie recepţionată ca insidioasă, interesată, propagandistică, nedreaptă, unilaterală. Şi lista poate continua. Aceasta în condiţiile în care există şi unele limitări evidente ale producţiei:

• se opreşte la relatarea evenimentului propriu-zis şi a perioadei imediat următoare;

• se focalizează pe efectele imediate;

• se adresează unei audienţe occidentale, cu o anumită distanţare de eveniment, nu celei locale, nu supravieţuitorilor;

• este realizat în formă de documentar, dar unele aspecte sunt ficţionale, fără corespondent în realitate, ceea ce a şi permis propagandei ruse punerea sub semnul întrebării a problemelor ridicate de realizatori.

Când totul e secret, soluţiile vin târziu, prea târziu

Filmul oferă o serie de abordări criticabile, nu numai de natură ideologică, dar şi tehnică, poate cel mai evident exemplu fiind prezentarea efectelor radierii ca fiind contagioase (şi nu sunt), ceea ce aruncă o stigmă nu numai asupra celor radiaţi, dar şi a tuturor locuitorilor din arealul extins al regiunii de graniţă dintre Ucraina, Belarus şi Rusia.

Cele care prezintă o realitate controversată, a reactoarelor de tipul celui de la Cernobîl, sunt desigur mai numeroase. Este vorba de decizii luate de-a lungul timpului în alegerea modelului de reactor, utilizarea potenţială a acestuia şi pentru obţinerea de combustibil pentru armele atomice, design-ul structurii de beton din jurul reactorului, făcut la un minim de costuri din raţiuni de economie.

Este vorba de desfăşurarea unor operaţiuni şi proceduri experimentale făcute cu încălcarea instrucţiunilor, la o oră nepotrivită, cu un schimb de lucru mai puţin performant, interesat să încheie cât mai rapid acest experiment. Într-o prezentare condensată, este vorba de un model de reactor cu probleme, manageriat de o echipă de lucru neantrenată în procedurile pe care trebuia să le experimenteze, amânate şi acestea de câteva ori.

Toate au dus, până la urmă, la această tragedie, produsă la ora 01.24 (experimentul a început la 01.23), ora locală, 26 aprilie 1986, la explozia care a evaporat instantaneu mitul realizărilor tehnologice sovietice. Şi a relevat, tot instantaneu, dar şi în săptămânile care au urmat, cât de dăunătoare a fost opacitatea sistemului în a comunica interinstituţional, dar şi cu opinia publică:

• un accident cu caracteristici relativ asemănătoare, la o scară mai mică, avusese loc la centrala atomică de la Leningrad / Sankt Petersburg, în anul 1975;

• probleme de design ale reactorului, identificate la alte centrale (Ignalinia, 1983), nu au fost aduse la cunoştinţa personalului de la Cernobîl;

• au existat probleme în adaptarea şi adoptarea măsurilor de siguranţă la tehnologia modernă;

• s-a permanentizat eroarea în comunicarea publică, ascunderea evenimentului şi consecinţelor sale, ceea ce a dus la creşterea neîncrederii în tot ce a fost comunicat ulterior de autorităţi.

Consecinţe, lecţii învăţate, amânate sau evitate

Consecinţele accidentului de la Cernobîl sunt numeroase şi pe planuri diferite. Cel mai vizibil a fost planul politic şi ideologic, evenimentul fiind interpretat masiv pe plan internaţional în cheie pacifistă, anti-război, anti-comunistă, anti-Gorbaciov. Este încă apreciat ca fiind unul din elementele care au dus la colapsul Uniunii Sovietice, alături de „războiul stelelor”, campania din Afganistan, protestele din Karabah, mişcările naţionaliste din ţările baltice şi Georgia. Dar sunt consecinţe şi lecţii învăţate şi pe alte planuri. Lecţii învăţate, dar nu întotdeauna şi urmate:

• nu există o singură cauză într-un accident de o asemenea magnitudine, este nevoie de evoluţii şi circumstanţe care implică şi tehnologia şi factorul uman;

• măsurile de securitate impuse după Cernobîl, mai ales în statele occidentale, au dus la scumpirea centralelor nucleare şi impus găsirea de soluţii alternative;

• s-a revenit masiv la centralele pe bază de petrol şi cărbune, ceea ce a crescut nivelul poluării şi a produs efecte generale negative, inclusiv victime umane, mai numeroase decât cele de la Cernobîl;

• alte surse de contaminare a mediului, evidenţiate tot în urma unor tragedii umane sau dezastre ecologice, gen Bhopal în India sau Marea Aral, în Uzbekistan / Kazahstan, continuă să existe, pentru că statele, mai ales cele care vor să cheltuie puţin şi să obţină mult, nu se pot lipsi încă de fertilizatorii chimici ai pământurilor sterpe, nici de apa necesară irigaţiilor în deşert.

Cernobîl a devenit şi un fel de marcă înregistrată pentru o serie de domenii. Filmul însuşi utilizează această perspectivă şi prezintă un subiect care, oricum, se vinde cu toate controversele sale. Este şi industria turismului. Regiunea, depopulată încă în urma dezastrului şi măsurilor de interdicţie, atrage un număr important de curioşi. Filmul a dublat numărul acestora. Un selfie cu „sarcofagul” te face celebru în cercul de prieteni. Există şi jocuri pe computer despre acest eveniment, există şi „Atomic vodca”, produsă – de oameni de ştiinţă, bineînţeles! - din apă decontaminată şi cereale din această zonă.

Iar filmul contribuie, într-o mare măsură la intensificarea dezbaterii despre această tragedie, dezbatere care este atât despre ce s-a petrecut în urmă cu 33 de ani, dar şi despre cum se raportează o parte din cei din prezent, lideri politici, media, populaţia la această tragedie.

O cronică de film şi nu prea

Filmul a fost primit aşa cum era de aşteptat să se întâmple, atât în Vest, cât şi în Est. Prin Est înţelegându-se mai ales Rusia şi componenta nostalgică a populaţiei din Ucraina şi Belarus, dar şi din alte foste republici sovietice care, dacă nu au avut parte de efectele tragediei în mod direct, au simţit-o prin contribuţiile cu oameni, militari, voluntari, prin participarea materială la momentul respectiv.

Audienţa vestică a mai avut asemenea contacte cu realitatea sovietică, prin intermediul documentarelor istorice sau artistice, astfel că recepţia a fost una moderată de calităţile producţiei, dar şi de imperfecţiunile ei. Recunoscute chiar de către media occidentale. Nu e un secret că sunt lucruri privind viaţa de dincoace de Cortina de Fier pe care occidentalii nu le înţeleg nici acum, cum însă este foarte adevărat ca marile probleme ale sistemului comunist au fost disecate cu rigoare, mai ales cele care ţin de drepturile omului, de funcţionarea economiei, de alegerea liderilor, de sensul societăţii construite.

Recepţia filmului în Est, în Rusia, în special, a fost marcată de o serie de poziţii controversate, mai ales la nivelul liderilor politici şi al media oficiale, dar şi de o primire relativ favorabilă la nivelul populaţiei, deja conectate la canalele video on-line. Este oarecum surprinzătoare postura celor care neagă sau critică realităţile prezentate de film, în condiţiile în care accidentul nuclear s-a petrecut într-o ţară care nu mai există, pe timpul unui sistem politic care a dispărut şi el.

Au fost propuse, chiar şi realizate, nişte contramăsuri la acest documentar. Anumite partide naţionaliste au cerut blocarea difuzării lui în Rusia. Un post de televiziune, NTV, a încercat realizarea unui serial propriu cu acelaşi subiect. Trailerul făcut public sugerează prezenţa unui agent CIA pe timpul tragediei, în zona Cernobîl. Nu e implicat în derularea evenimentelor, dar există, ca o umbră, sugerând că poate fi un joc diferit de ceea ce se cunoaşte. Adică un spion american, ştiţi dumneavoastră... nimic nu e întâmplător.

O explicaţie a acestei atitudini din partea autorităţilor ruse este faptul că dacă, oficial, Rusia este moştenitoarea politică a URSS, neoficial, dar asumat, este şi moştenitoarea istoriei fostului stat. A mitologiei comuniste, căreia i-a adăugat coloratură naţională rusă, credinţă pravoslavnică, spirit slav. A eroilor din vremurile trecute. A marilor sacrificii. Care nu trebuie minimalizate de propaganda occidentală. Care trebuie contracarate. În anul 2009, sub preşedintele Dmitrii Medvedev a fost chiar înfiinţată o comisie pentru corectarea încercărilor de „falsificare a istoriei în detrimentul intereselor Rusiei”. A funcţionat doar trei ani, dar arată cât de sensibilă e problema trecutului pentru Moscova.

Nefiind însă o cronică de film, analiza de faţă nu poate radiografia decât tangenţial calităţile sau defectele acestui documentar artistic.

Impactul lui nu vine doar din calităţi sau defecte proprii, numeroase mai ales primele, ci dintr-o istorie tragică relativ recentă, asupra căreia vălul de adevăruri nespuse se ridică încet, provocând încă durere celor care au trăit-o şi respingere celor care cred că Cernobîl a fost doar un accident şi nu o consecinţă a unui sistem care îşi epuizase resursele.