Cel mai trist lucru este că trădarea nu vine niciodată de la duşmani...

A fost Ziua Armatei României. Vreme de peste 35 de ani a fost prilej să ne felicităm şi să ne dorim să avem cu ce ne mândri la exerciţiile, tragerile de luptă şi paradele militare. De data aceasta, pentru mulţi rezervişti telefoanele au sunat pentru sincronizarea deplasării spre acţiunile de protest. Nu a contat unde s-au desfăşurat sau că unii au plecat de la Botoşani, Severin sau Bistriţa cu trenul, autocarul sau autoturismul. Niciunul care a jurat să-şi apere Patria chiar cu preţul vieţii nu a făcut acest gest de prea mult bine. Toţi au protestat din disperare. Disperarea generată de problemele sociale cu care se confruntă şi, mai ales, de inechităţile existente în acest moment în sistemul de pensii militare. Deunăzi, un colonel, fost comandant de brigadă, pensionat acum doi ani, îmi relata cu amărăciune faptul că pensia subofiţerului de comandă pe care l-a avut în subordine, proaspăt pensionat, este mai mare ca a sa. Omul nu a contestat cuantumul, ci doar a spus trist: „este bine că s-au mărit veniturile militarilor, dar măcar solda de grad să ţină pasul cu cei din activitate că gradul este până la moarte”. Această prevedere nu este o invenţie, ci este ceea ce chiar se întâmplă în armatele NATO. Inechităţile sunt recunoscute de militarii activi, însă le acceptă pentru că trebuie să confirme că sunt „potriviţi” în ciuda faptului că deţin funcţii de unde pot influenţa procesul de eliminare a acestora. Atitudinea lor cu privire la inechităţi se rezumă la simple afirmaţii de genul „ştii şi tu cum este“.

Faptul că rezerviştii au ieşit la protest nu a fost trădare. Ei nu „au muşcat mâna care i-a hrănit”. Există 29 de definiţii ale trădării pe site-ul dexonline. În niciuna dintre ele nu se regăsesc cei care au protestat.

Este campanie electorală. Cât contează pensionarii militari în ecuaţia votului? Foarte puţin. De aceea, măsurile promise de politicieni a fi adoptate de „urgenţă” încă nu sunt transpuse în legislaţie. În plus, procesele intentate de rezervişti sunt amânate aşteptând verdictul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României. Astfel, prezenţa în stradă a devenit singura soluţie.

În foarte multe din cele 29 de definiţii ale trădării se regăsesc, din nefericire, acţiunile unora care sunt gata să renunţe la ani de camaraderie pentru câteva clipe în lumina reflectoarelor. Adică aceia care se arată deranjaţi de cei care prezintă adevărul din Sistemul de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională (SAOPSN). Cât şi cei care se fac că nu văd adevăratele probleme, cântă sloganuri false şi sunt seduşi de importanţa funcţiilor efemere pe care le ocupă, fără a înţelege responsabilitatea şi demnitatea cu care sunt învestiţi.

Principala observaţie după ce s-a întâmplat în Piaţa Victoriei, care acum a fost plină atât pe alveolele laterale cât şi pe trotuare, aspect ignorat de mass-media, este că majoritatea participanţilor au fost persoane vârstnice.

Ca o concluzie, militarii nu au cultura protestului. Nu ştiu sau se tem să îşi exprime nemulţumirile sau furia. De ce? Pentru că toată viaţa au învăţat să rezolve orice situaţie şi să nu se plângă. Şi mai ales, au fost instruiţi că nu au acest drept. În plus, foarte mulţi nu se implică. De ce? Pentru că cele 55 de organizaţii de rezervişti nu au credibilitate, nu mai vorbim de forţă, ele având doar circa 20.000 de membri.

Până ieri, militarii erau campioni la dezbateri pe grupurile de socializare. Acest protest susţinut şi de rezerviştii din alte structuri, dar şi de sindicatele poliţistilor a demonstrat că dacă se organizează, pot reprezenta o forţă. Lucru care nu este dorit de clasa politică, care încearcă menţinerea actualei stări de dezbinare. Dar poate că se va schimba ceva. Greu, mai ales că mass-media care şi ea este în campanie electorală nu poate refuza publicitatea pentru a prezenta lucruri negative despre cei care îi alimentează conturile.

De ce nu se afiliază rezerviştii? În principal, din scârbă faţă de mita oferită de clasa politică sub formă de sedii sau alte beneficii. Cel mai mult este urâtă celebra „chemare la dialog“, cunoscută ca „băgare în seamă a conducerii”, unde reprezentanţii structurilor obediente sunt primiţi de un oficial care li se adresează cu „dl. general” sau „dl. colonel”, le oferă o apă şi o cafea sau diplome şi grade în rezervă. Sau, poate că, pentru moment, veniturile celor proaspăt ieşiţi din sistem încă sunt confortabile şi nu „le-a ajuns cuţitul la os“, adică încă nu simt acut presiunea facturilor, reţetelor sau tratamentelor medicale.

Dacă nu ştiam că speranţa de viaţă în SAOPSN este de 62,5 ani, m-ar fi mirat discuţiile dintre proaspăt coborâţii dintr-un autocar despre colegii care nu mai sunt. Şi nu mai sunt parte dintre ei pentru că mulţi nu îşi permit un trai decent, fapt care complică şi mai mult problemele de sănătate dobândite pe timpul executării serviciului militar.

Este relevant că diferenţele de retribuire persistă de ceva vreme, astfel încât, pentru unii lupta pentru acest drept s-a finalizat în resemnare: „aşa a fost şi aşa va fi în continuare. Crezi că dacă scrii tu, vei schimba ceva?“. Poate că azi nu, dar dacă rezerviştii vor găsi puterea să continue alături de colegii din sindicatele Ministerului Afacerilor Interne, sigur vor ajunge să conteze pentru clasa politică. Ca şi alte lucruri, deprinderea de a-ţi solicita drepturile se educă.

Cel mai grav este faptul că inechităţile sus-amintite au generat dezbinarea categoriilor de militari sau poate că tocmai asta s-a urmărit. Există „noi“, cei care din diverse motive au rămas în sistem şi „voi“, rezerviştii care „oricum staţi acasă”. După măririle recente „noi“ nu mai discutăm cu „voi“, în special pe subiecte financiare. Doar dacă trebuie să participaţi la un pseudo-exerciţiu de mobilizare.

Pe fondul veritabilului exod al militarilor care au părăsit sistemul, problemele rezerviştilor se confruntă cu ipocrizia unora dintre activi. Parte dintre aceştia, cotaţi de rezultatele profesionale ca mediocri, au ajuns să ocupe funcţii la care nici nu gândeau că vor accede vreodată. De acolo, emit idei, termene şi soluţii care nu doar că nu sunt recomandate, ci chiar sunt contraindicate. Toate acestea pentru că sunt dispuşi să facă orice pentru a fi pe plac şefului şi să fie menţinuţi în funcţiile pe care sunt conştienţi că nu merită să le ocupe. Ei sunt cei care au învăţat că „cinci lei la umbră sunt mai buni decât zece lei la soare”, au căutat funcţii mai călduţe şi, mai ales, au făcut „vechime”. Aceştia sunt cei care susţin diverse discursuri în care vorbesc despre principii şi sunt în stare să îţi explice în jumătate de oră de ce nu trebuie să facă ceva ce ar putea face în cinci minute, dar este posibil „să se supere Şefu’“.

Pentru că tot a fost zi de ceremonii publice, militarilor activi pe care nu îi mai cuprinde uniforma de atletici ce sunt, nu mai ajung cu mâna la chipiu să salute regulamentar de teamă să nu le sară nasturii vestonului, le fac o recomandare: ar trebui să nu se mai încordeze! Şi, bineînţeles, să nu mai apară în poze în primul rând la festivităţi! Că transmit un semnal fals, acela că armata e îndestulată! Şi nu e deloc aşa!

Chiar dacă anul trecut MApN a returnat la bugetul de stat, ca de obicei, o sumă considerabilă care puteau fi cheltuită pe diverse cum ar fi înzestrarea.

Deşi unii încearcă să mascheze sau să dilueze amploarea protestelor şi a nemulţumirilor militarilor în rezervă şi retragere, ele există, sunt reale şi profunde. În haine învechite, de mărimi nepotrivite vârstei actuale şi cu vizibile probleme de sănătate, seniorii prezenţi şi-au păstrat decenţa şi bunul simţ şi au refuzat să profereze înjurături sau în tradiţionalul stil balcanic „să le dea cu huo“. După cum au fost obişnuiţi, au petrecut ore întregi pe drum şi alte ore în picioare. Au fost în piaţă pentru că nu mai au ce pierde. Şi să nu uităm că omul care nu are nimic de pierdut este cel mai periculos. De aceea, indignarea la adresa decidenţilor politico-militari nu se va stinge nicicum! Chiar dacă aparent a fost menţionat un nou termen, impresiile sunt că acesta este doar un tertip şi se va găsi o modalitate prin  care să se „îngroape“ propunerea legislativă necesară rezerviştilor.

Vremelnicii potenţaţi ai MApN să nu uite că va veni şi momentul în care din „noi“ vor deveni „voi“ şi vor ajunge să îngroaşe rândurile pensionarilor. Şi chiar dacă acum se mândresc cu apelativul de trădător pe care l-au transformat în supranume, după ce vor atârna vestonul în cui, nu va mai fi nimeni obligat să se poarte politicos cu ei.

Poate că doar atunci când vor trebui să renunţe la ochelarii de cal, li se va risipi „ceaţa” de pe ochi şi vor constata că sunt, ca şi acum de altfel, simpli muritori.

Doar atunci vor înţelege îndârjirea celor mai vârstnici, a militarilor în retragere, de a fi în piaţă şi de a protesta.

Şi, după cum spuneam în titlu, cel mai trist lucru este că trădarea nu vine niciodată de la duşmani!