Ceasul lui Cohen şi obsesia neuitării

Valentin Filip

(Foto: Amos Ben Gershom – Biroul de Presă al Guvernului Israelului)

Cine a fost Elyiahu ”Eli” Ben-Shaul Cohen1? Născut în 1924 în Alexandria, Eli Cohen s-a implicat încă din tinereţe în mişcarea sionistă din Egipt. S-a speculat chiar sprijinul său pentru operaţiuni desfăşurate de serviciul militar de informaţii israelian (Aman). Se cunoaşte că a fost în atenţia Frăţiei Musulmane şi a Mukhabaratului, poliţia secretă egipteană. Odată cu înăsprirea situaţiei evreilor din Egipt, a căror persecuţie atinge cote dramatice după Criza Suezului, Cohen a ajuns în Israel (1956) unde a fost angajat ca analist în Aman, pentru ca mai apoi să devină operativ în Mossad.

În pregătirea misiunii care l-a consacrat, a fost trimis în Argentina (1961), legendat ca om de afaceri libanez de origine siriană (alias Kamal Amin Taabet). S-a infiltrat rapid în anturajul personalului ambasadei siriene din Buenos Aires şi a fost invitat să meargă să investească în Siria. S-a mutat astfel la Damasc (1962) unde a pătruns în cele mai înalte cercuri politice şi militare. În ianuarie 1965, Cohen a fost capturat, judecat şi condamnat la moarte. Pe parcursul detenţiei sale de câteva luni, autorităţile israeliene au depus eforturi diplomatice intense pentru a-i obţine graţierea. O serie de politicieni şi diplomaţi vest-europeni, inclusiv Papa, au solicitat clemenţă, dar fără succes. Pe 18 mai, Cohen era spânzurat în Piaţa Marjeh din Damasc, sub privirile şi în uralele unui public numeros.

Cum se construieşte un erou? Execuţia lui Cohen a fost transmisă în direct de televiziunea siriană, iar trupul său neînsufleţit a fost lăsat să atârne în ştreang vreme de mai multe ore, învelit într-un pergament uriaş inscripţionat cu mesaje anti-sioniste, înainte de a fi înmormântat în secret. Israelul era în stare de şoc: a fost instituit doliul naţional, iar în Knesset, parlamentul israelian, s-a ţinut un moment de reculegere şi rugăciune. De peste jumătate de secol, israelienii au încercat repatrierea rămăşiţelor pământeşti ale lui Cohen, pe cale diplomatică, prin operaţiuni clandestine, scrisori publice şi apeluri mediatice. Toate s-au soldat cu eşec, semn că simbolurile sau, mai bine spus, refuzarea lor poate deveni o armă atunci când lupta se duce şi pe tărâm cultural. S-a reuşit, în schimb, recuperarea ceasului lui Cohen ca urmare a unei operaţiuni secrete a Mossad, lăudată atât de premierul israelian, Benjamin Netanyahu, cât şi de directorul Mossad, Yossi Cohen (doar coincidenţă de nume).

Calitatea aportului informativ al lui Cohen este dificil de calculat, având în vedere că istoria unui spion, cu atât mai mult a unuia devenit martir, se află la graniţa dintre mit şi realitate. Controverse sunt nu dacă, ci cât de preţioase au fost informaţiile furnizate de el. S-a prezumat, de exemplu, că notele sale informative despre dispozitivele militare siriene au contribuit chiar la succesul israelian în Războiul de Şase Zile, la doi ani după moartea sa, sau că, la momentul arestării, se afla în anturajul lui Amin al-Hafiz, preşedintele Siriei, şi era în cărţi pentru poziţia de ministru sirian al apărării! Indiferent de veridicitatea legendelor vehiculate în jurul său, cert este că Eli Cohen a căpătat alura unui erou-martir.

Străzi sau locuri publice din cele mai multe mari oraşe din Israel au fost redenumite în memoria sa. Personalităţi marcante din viaţa politică şi publică israeliană nu au pregetat să îşi exprime admiraţia faţă de Cohen, respectiv sprijinul pentru campania de recuperare a rămăşiţelor sale. Familia sa, cu sprijinul societăţii civile israeliene, a întreprins turnee de popularizare a vieţii sale. Din povestea lui Cohen s-au inspirat autori de cărţi, ca de exemplu ”Omul nostru din Damasc”, şi producători de filme, precum ”Spionul imposibil”, iar Netflix a anunţat în 2018 că pregăteşte un serial, ”Spionul”, bazat pe munca sa de spion. Pentru a parafraza o zicală celebră: poate că eroii se şi nasc, dar sigur, se fac!

Care este semnificaţia unui ceas? În lumina celor prezentate, recuperarea ceasului lui Cohen reprezintă încununarea eforturilor unei naţiuni, în general, şi ale unei organizaţii, în special. Nu mai vorbim despre un simplu aparat cu mecanism de măsurare a timpului ci de un artefact cu o puternică încărcătură simbolică. Nu trebuie neglijată dimensiunea relaţiilor publice. Evenimentul în sine poate fi privit şi ca un succes prin care este diminuată atenţia de la alte eşecuri şi controverse asociate Mossad-ului, inclusiv cele direct legate de cazul Cohen (de exemplu: eşecul ex-filtrării anterior capturării/execuţiei sau cel al recuperării rămăşiţelor pământeşti). De asemenea, poate fi examinat prin prisma contribuţiei pe care o are mediatizarea unui reuşite operaţionale la creşterea reputaţiei Mossad-ului şi la întărirea încrederii (sau a temerii) în capabilităţile sale.

Explicaţiile din sfera relaţiilor publice au sens atunci când luăm în considerare publicurile ţintă externe, în plan naţional sau internaţional. Lucrurile se nuanţează dacă încercăm să înţelegem lucrurile din perspectiva relaţionării cu publicul ţintă intern. În această situaţie, analiza iese din sfera exclusivă a relaţiilor publice şi capătă o tentă culturală intensă. Ceasul spionului devine simbolul eroului, iar simbolurile reprezintă una dintre cele mai eficiente modalităţi prin care cultura organizaţională se creează, se manifestă, se reproduce şi se transmite.

Serviciile de informaţii sunt de obicei reticente în a oferi publicului larg numele şi chipurile propriilor oameni, inclusiv ale celor mai buni profesionişti. Puţinele evenimente şi/sau monumente comemorative sau festive sunt fie anonime fie ferite de ochii presei, iar cele publice sunt extrem de rare. Întâlnim şi excepţii, precum Eli Cohen, ”asul spionilor” Sidney Reilly sau ”eroul sovietic” Richard Sorge, dar ele nu fac decât să confirme regula. Faptul că în Israel avem o cazuistică mai bogată şi modele elocvente ţine poate şi de specificul naţional, cu o cultură aparte a riscului, de stat şi societate ”sub asediu”. Şi mai rar se întâmplă ca recunoaşterea publică şi construcţia eroului să apară cât acesta încă mai este în viaţă, cum ar fi cazul lui Tony Mendez, care a inspirat filmul ”Argo”. Este cumva firesc, având în vedere natura preponderent secretă a acestor organizaţii.

De ce am aduce cultura în dezbaterile privind serviciile de informaţii? Într-un domeniu precum studiile de intelligence, care suferă la capitolul conceptualizare şi teoretizare inclusiv în ceea ce priveşte obiectul central de referinţă – ”intelligence”, definirea culturii organizaţionale nu poate fi catalogată decât drept pretenţioasă. Ea este însă necesară pentru că ar oferi repere, dacă nu chiar clarificări, în cadrul demersurilor academice care vizează serviciile de informaţii, clasificate drept (Marrin, 20182): descriptive (ce fac/sunt serviciile de informaţii?), explicative (de ce fac ceea ce fac?), predictive (ce vor face?), normative (ce/cum ar trebui să facă?).

În ştiinţele sociale, două mari şcoli de gândire explorează relaţia dintre cultură (politică) şi comportament (politic): cea almondiană (Gabriel Almond) care consideră cultura drept posibilă cauză a unor preferinţe, respectiv cea geertziană (Clifford Geertz) care o vede mai degrabă context pentru acestea (Welch, 20133). O translatare a celor două paradigme în studiul serviciilor de informaţii ar conduce la analizarea acestora drept culturi de intelligence/organizaţionale, nu doar ca instituţii/indivizi. Indiferent dacă am privi cultura drept context, ”sistem de concepţii moştenite” cu privire la atitudinile despre viaţă/profesie (Geertz, 19734), sau cauză, ”programare colectivă a minţii” cu privire la preferinţele pentru anumite situaţii în detrimentul altora (Hofstede, 20015), am dezvolta o nouă dimensiune a înţelegerii serviciilor de informaţii. Geertz explică elocvent contradicţia dintre cele două abordări, asemuind analiza culturală disecţiei unui organism – cauză, respectiv penetrării unui text literar – context (apud Welch, op.cit.). Ambele ar sprijini studiile de intelligence.

O altă sursă de inspiraţie o constituie literatura dedicată culturii organizaţionale, care poate fi sintetizată din multiplele definiţii existente ca set de convingeri, comportamente, supoziţii, aşteptări, artefacte, simboluri, practici şi valori care conturează atitudinile membrilor faţă de comportamentele care sunt adecvate sau nu. Ea funcţionează ca un adeziv care încheagă un sistem organizaţional şi care stimulează angajamentul şi performanţa membrilor săi (Schein, 20106). Explorarea culturii organizaţionale în intelligence poate orienta, din această perspectivă, cunoaşterea a ceea ce sunt, ce, de ce şi cum fac serviciile de informaţii.

Problemele explorării culturii serviciilor de informaţii. Dincolo de dilemele academice, cu referire la aici la controversele conceptuale cu privire la cultură din ştiinţa politică, sociologie, antropologie, studii culturale etc., examinarea culturii organizaţionale în intelligence se mai loveşte de câteva obstacole. Dintre acestea, ar fi de menţionat îndeosebi cunoaşterea deficitară a serviciilor de informaţii, datorată mai ales caracterului secret al activităţii, organizării şi membrilor acestora, dar şi, în unele cazuri, lipsei interesului pentru studierea şi înţelegerea lor. O altă piedică o constituie fragmentarea structurală şi funcţională, cumva naturală având în vedere că aceasta este considerată critică pentru păstrarea secretelor şi pentru evitarea acumulării de putere, care se manifestă atât la nivel de comunitate (servicii de informaţii/contrainformaţii, civile/militare, externe/interne, de securitate/de aplicare a legii) cât şi în interiorul organizaţiilor propriu-zise (de exemplu, analişti/operativi).

În ultima vreme, a crescut exponenţial interesul pentru studierea şi aplicarea eticii în activitatea serviciilor de informaţii. Este o preocupare care poate servi drept bază pentru dezbaterea culturii în intelligence, având în vedere focalizarea pe valori şi identităţi. Preluând din filosofia politică, abordările de acest gen pot fi încadrate ca: deontologice, de sorginte kantiană (Immanuel Kant), care sunt centrate pe reguli şi proceduri; utilitariste, de sorginte milliană (John Stuart Mill), care vizează consecinţele acţiunilor; respectiv orientate pe virtuţi, de inspiraţie aristoteliană, care se axează pe calităţile morale ale actorului (Andregg, 20107). Problema lor este că se concentrează covârşitor pe latura prescriptivă: cum ar trebui să se comporte serviciile/ofiţerii de informaţii. Mai utilă este latura educativă, formativă, cu exemple de bune practici, lecţii învăţate şi scenarii, pe care o includ aceste studii, pentru că de aici pot fi desprinse elemente ce ţin de cultura organizaţională.

În loc de concluzii. Din cele prezentate, se desprind câteva idei esenţiale. În primul rând, că dimensiunea culturală ar completa şi întregi studierea şi înţelegerea serviciilor de informaţii. Apoi, că analiza culturală în acest domeniu trebuie croită pe (cel puţin) fiecare organizaţie în parte, având în vedere fragmentarea existentă şi, implicit, diversitatea microculturilor organizaţionale. Sigur că elemente comune ori similare pot fi desprinse sau deduse, de exemplu, din cultura naţională, creuzet al tuturor culturilor organizaţionale, sau din tiparele culturale ale altor servicii, cu care împărtăşesc specificul profesiei (”tradecraft” în terminologia anglo-saxonă ), dar fără a neglija riscul generalizării sau al juxtapunerii. Numai o abordare individualizată, chiar dacă ar renunţa parţial la rigorile ştiinţifice, s-ar putea apropia de ceea ce numim în limbajul de specialitate ”descriere aprofundată şi amănunţită”: ”thick description” (Geertz, op. cit.). Nu în cele din urmă, că eforturile de educare şi formare profesională în sfera serviciilor de informaţii reprezintă o modalitate atât de cunoaştere a acestora cât şi de modelare a culturii organizaţionale.

Revenind la cazul lui Cohen, operaţiunile Mossad, căci numai două sunt cunoscute, de recuperare a corpului, respectiv a ceasului, dar neîndoielnic au mai fost şi altele, sunt deopotrivă o expresie a culturii organizaţionale şi un efort de cultivare a acesteia. Asumarea, cu obstinaţie chiar obsesivă, a misiunii de ”reîntoarcere acasă” a spionului-erou sau a oricărui artefact asociat acestuia, care simbolizează sacrificiul, patriotismul şi reuşita operaţională, apare ca o condiţie indispensabilă pentru inculcarea loialităţii, hotărârii şi încrederii pentru următorii Eli Cohen. De fapt, este dreptul şi datoria lor de a-şi scrie şi a nu-şi uita istoria.