Ce poate învăţa România din războiul de la graniţa noastră: militarii se bazează pe mijloacele portabile, în timp ce sistemele strategice au fost distruse în primele ore ale conflictului

Când militarii din prima linie rămân fără sprijin aerian şi de artilerie, pot lupta în continuare dacă au mijloace portabile antitanc şi antiaeriene, cu muniţie suficientă. Acest lucru se întâmplă acum în Ucraina.

Această situaţie ar trebui să trezească îngrijorare la Bucureşti, unde s-au cheltuit cinci miliarde de euro pe sisteme de rachete, dar militarii luptă cu arma de asalt AK-47 (47 vine de la anul când a fost realizat primul model), iar arma antitanc a grupei este AG-7 (în producţie din 1958), fără o mare precizie, mai ales asupra ţintelor în mişcare, şi cu o eficienţă redusă asupra actualelor blindaje ale tancurilor.

Mijloacele de luptă portabile nu reprezintă contracte foarte grase şi nici nu dau la fel de bine în poza politicienilor care le semnează, dar dau o şansă în plus soldaţilor şi caporalilor care le folosesc.

Pe viitor, orice contract de înzestrare ar trebui realizat cu gândul la războiul care ar putea să vină şi la militarii care luptă cu respectiva tehnică şi nu la avantajele celui care-l semnează.

Şi am mai observat ceva la războiul pe care-l privim îngroziţi la televizor. Ucraina are nevoie disperată de muniţie, ieri Polonia i-a şi trimis un prim convoi. Degeaba ai mijloace de luptă care au costat multe miliarde de euro, dacă nu ai fabrici de muniţie în ţară.

Nici la acest capitol politicienii noştri nu au fost prevăzători. Au semnat contracte fără offset, plătim câteva miliarde anual unor companii străine, care nu au fost obligate să investească aici o parte din bani, în timp ce industria naţională merge pe pierdere.