Cazul Skripal - o nouă etapă în relaţiile Rusiei cu Vestul

În cadrul summit-ului european (22.03), primul ministru britanic, Teresa May, a obţinut sprijinul statelor membre ale UE în desemnarea conducerii politice a Rusiei ca fiind vinovată pentru otrăvirea fostului spion, Sergei Skripal, a fiicei acestuia, precum şi a unor cetăţeni britanici, victime colaterale ale tentativei de asasinat. Ca primă măsură, UE şi-a retras ambasadorul de la Moscova, iar majoritatea statelor membre au anunţat că vor expulza diplomaţi ruşi suspectaţi că aparţin serviciilor secrete ruse. Se pare că dovezile prezentate de britanici au fost convingătoare, învingând reticenţa unor state europene faţă de tensionarea relaţiilor cu Rusia. Marea Britanie obţinuse deja sprijinul Franţei şi Germaniei, care semnaseră o declaraţie în acest sens alături de SUA.

Foarte probabil, britanicii au prezentat, alături de aceste probe, informaţii secrete care au eliminat orice îndoială în privinţa autorilor. Foarte probabil decizia s-a luat pe o asemenea bază, care elucidează cazul, nu pe baza unor deducţii, aşa cum este lăsat să apară în spaţiul public. Şi asta deoarece, având în vedere consecinţele, la un asemenea nivel, nici un om politic, fie el şi excentricul Boris Johnson, nu acţionează pe bază de deducţii, ci în urma unui proces coerent de analiză a informaţiilor şi luare de decizii asumate. 

Decizia UE urmează unei activităţi diplomatice susţinute a Marii Britanii care a prezentat actul de otrăvire a lui Sergei Skripal ca fiind „primul atac chimic postbelic pe teritoriul britanic, respectiv european” şi a acuzat Rusia, inclusiv în cadrul CS al ONU, de încălcare a Convenţiei Internaţionale de Interzicere a Armelor Chimice[1]. Marea Britanie, însă, a luat doar măsuri limitate de pedepsire a Rusiei expulzând 23 de diplomaţi ruşi şi a deschis perspectiva luării unor măsuri mult mai dure, mai ales cele privind investigarea mijloacelor financiare ale oligarhilor ruşi rezidenţi britanici. De asemenea, Marea Britanie a invitat experţii Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) să facă propriile analize ale gazului.

Ancheta privind tentativa de asasinat a lui Skripal şi a fiicei acestuia a stabilit până în prezent că a fost folosit gazul „Novichok”. Acesta a fost dezvoltat în laboratoarele sovietice, numai Rusia fiind capabilă să producă şi să depoziteze acest gaz binar. Oficial, s-a dedus că, exceptând situaţia în care Rusia nu mai are controlul asupra acestui gaz, atentatul a fost executat la ordinele Moscovei, personal al lui V. Putin. La ultimatumul dat de Marea Britanie, de a răspunde la întrebarea privind situaţia acestui gaz, Rusia a răspuns prin propriile acuze şi ameninţări, dar care au un grad redus de veridicitate. În final, Rusia a trecut la jigniri şi la argumentul forţei: „nu se discută aşa cu o superputere nucleară”. De altfel, de ambele părţi, retorica a atins cote periculoase, fără precedent în relaţiile Rusiei cu Vestul. Boris Johnson l-a comparat pe V. Putin cu Hitler, un sacrilegiu din perspectiva ideologiei şi istoriografiei oficiale ruse.

Dacă Rusia este vinovată de acest act, ordinul a venit de la cel mai înalt nivel. Şi asta ne conduce la ideea că, s-a intenţionat pedepsirea exemplară a unui trădător şi a mizat pe faptul că gazul nu va putea fi identificat sau că nu se va putea face legătura dintre acest gaz şi Rusia. Momentul executării atacului a fost determinat, probabil, de către oportunitatea oferită de vizita la Londra a fiicei ex-spionului, fapt care a permis atentatorilor să îl găsească pe acesta.

Marea Britanie a deschis o nouă etapă a relaţiilor Vestului cu Rusia condusă de V. Putin, prin prezentarea acestui stat ca ordonând, de la cel mai înalt nivel, asasinate folosind atacuri cu arme chimice împotriva unor cetăţeni paşnici pe teritoriul său. Astfel, Rusia este pusă alături de Coreea de Nord şi alte state de acest gen.

Sprijinul acordat de către UE britanicilor reprezintă un moment important atât în ceea ce priveşte relaţiile acesteia cu Rusia, dar şi în abordarea unitară a acestei probleme de către statele europene. Pe de altă parte, abordarea unitară se opreşte în acest punct, o primă dovadă fiind chiar expulzarea diplomaţilor, peste 20 de state urmând să expulzeze un număr diferit de diplomaţi, în timp ce ţări ca Austria nu vor expulza nici unul.

Conducerea politică a Rusiei a fost surprinsă atât de identificarea ei ca fiind la originea atentatului, cât şi de amploarea reacţiei Marii Britanii şi unitatea arătată de Occident. Obişnuită să scape nepedepsită pentru uciderea opozanţilor interni (crime executate, de obicei, de către „prietenii ceceni”) şi de crimele de război executate în agresiunile armate externe prezentate ca „luptă împotriva terorismului” (în Siria, aviaţia rusă a ucis nediscriminat populaţia civilă, rebeli - jihadişti sau nu, şi numai uneori…şi luptători ISIS) sau neasumate (în Ucraina, atrocităţile au atins un nivel deosebit într-un război în care armata rusă, în frunte cu mulţi „voluntari”, şi serviciile secrete ruse sunt implicate dincolo de orice îndoială, dar Rusia… nu este prezentă ca parte în conflict, ci ca parte la negocieri, ca mediator !) Conducerea rusă se va arăta fermă (retorică, expulzări), dar va căuta să limiteze criza, evitând tensionarea în profunzime a relaţiilor cu Vestul. Probabil, va căuta abordarea bilaterală cu fiecare din statele implicate privind limitarea măsurilor reciproce.

Criza va atinge momentul culminant după ce UE va expulza diplomaţii ruşi şi Rusia va răspunde. România va fi pusă în situaţia în care să demonstreze solidaritatea europeană, dar cu o atenţie deosebită acordată viitorului relaţiilor ei cu Rusia, şi aşa departe de a fi bune. Rusia, personal V. Putin, va suferi, cel puţin pe termen scurt, de o izolare internaţională accentuată, dar va prevala necesitatea comunicării cu acest stat, chiar şi în condiţiile în care caracterul agresiv al conducerii ruse a fost dezvăluit. Aspectele pragmatice vor obliga cercurile politice şi economice occidentale să revină la un dialog cu acest stat. Cu Rusia trebuie să se discute şi V. Putin ştie acest lucru. Un exemplu îl reprezintă mesajele de felicitare adresate acestuia pentru realegerea ca preşedinte, care „s-au zbătut” între necesitatea menţinerii comunicării cu V. Putin şi imperativul delimitării de acesta şi de faptele sale.

La prima vedere, impactul politic este disproporţionat de mare în raport cu probele avute – în final, avem în spaţiul public mai multe deducţii, plecând de la câteva probe, iar aceste deducţii nu au calitatea că ar fi „dincolo de orice îndoială”. Dar, în spatelor uşilor închise, în cancelariile occidentale se află un clar „destul e destul” în faţa politicii „hibride” a Moscovei, care în final se traduce prin nerespectarea de către Rusia a oricărei norme de drept internaţional. 

Poziţia SUA va fi decisivă, atât pentru evoluţia crizei, în ansamblu, cât şi pentru atitudinea pe care o vor lua multe state europene. Deşi reticent să atace Rusia şi pe preşedintele Putin, preşedintele Trump a acţionat, limitat, în direcţia cerută de Marea Britanie, mergând până la expulzarea a 60 de diplomaţi ruşi. Decisiv în luarea acestei decizii este nivelul strâns de cooperare în domeniul serviciilor secrete a anglo-saxonilor (Echelon). Iar dacă Rusia a trecut o limită (uciderea unui spion, după ce acesta a fost dat la schimb pentru un spion al Rusiei), trebuie răspuns solidar.

Alte piste nu încetează să apară. Skripal ar fi regretat că a trădat şi ar fi dorit să se întoarcă în Rusia. Fiica acestuia, deşi lucra pentru ambasada SUA din Moscova, era prietenă cu un agent al serviciilor secrete ruse, relaţie pe care aceasta o ţinea în umbră. Apar declaraţii conform cărora Skripal ar fi fost ucis de mafia rusă. Dar toate ridică un mare semn de întrebare: ele nu se potrivesc situaţiei, iar unele sprijină de fapt pista care duce spre puterea rusă (dacă urmăreai să ajungi la Skripal, fiica acestuia este cel mai bun „ghid”, iar un „Romeo” plasat în proximitatea acesteia era necesar pentru a aduna informaţii despre victimă!). Mobilul şi mijloacele folosite conduc către vârful puterii ruse. Aceasta nu a putut prezenta nici o explicaţie legată de existenţa, controlul şi manipularea gazului, în timp ce experţii ruşi care l-au produs, refugiaţi în Vest, au dezvăluit existenţa programului de producere şi stocare a gazului toxic de către autorităţile ruse. În plus, alţi ex-spioni apar să fie într-o situaţie asemănătoare. Boris Karpichov, fost spion rus, a declarat, cu câteva săptămâni înainte de atentat că a fost avertizat că el şi Skripal ar urma să fie ucişi de către serviciile secrete. Cazul Litvinenko, ex-spionul rus otrăvit cu poloniu, a fost o avanpremieră, în care asasinii au fost identificaţii, doar pentru a fi protejaţi de către puterea rusă, mergând până la alegerea unuia ca deputat. Marea Britanie nu poate tolera un al doilea act de asemenea natură.

Şi pare că ajungem de unde am plecat – după reacţii de acuzare şi respingere, Occidentul trebuie să se întoarcă la relaţii normale cu Rusia.  Din această perspectivă, întreaga reacţie pare „o furtună într-un pahar cu apă”. Nu este şi asta fie şi pentru că V. Putin a trecut de la situaţia în care era partener de discuţie la a fi comparat cu Hitler. Atentatul a avut efectul de turnesol, acela de a releva profunzimea derivei Rusiei spre un stat nedemocratic, deţinător de arme nucleare şi gaze toxice de luptă.

Spre ce ne îndreptăm? Mai întâi, spre o anchetă complicată: de la maşina lui Skripal în al cărei sistem de ventilaţie s-a găsit gazul, la martori şi camere de luat vederi care vor indica persoanele care au executat atentatul şi identificarea lor…deşi probabil că au plecat deja din UK. Apoi spre luarea de măsuri reciproce, de ambele părţi demonstrându-se fermitate şi …dorinţa de evitare a escaladării. Şi apoi reluarea dialogului, cu reticenţa învinsă doar de realism. Şi apoi ?

Apoi o lume dominată de suspiciune, în faţa unui puteri care se comportă conform propriilor reguli, care urmăreşte să atingă obiective şi să implementeze strategii în cel mai calculat şi raţional mod posibil.