14 august 2020

Câtă dreptate are Rusia când invocă Actul Fondator şi ameninţă România

Florin Jipa

MAE rus, prin purtătorul de cuvânt, Maria Zaharova, a avertizat, vineri, România, afirmând că mai mulţi militari americani în ţara noastră încalcă Actul fondator NATO-Rusia şi a ameninţat cu un răspuns din partea Federaţiei Rusiei: „Să se gândească serios la consecinţe”.

Sursă foto: Mediafax

Actul fondator asupra relaţiilor mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă a fost semnat la Paris la 27 mai 1997, ca un angajament de durata cu scopul obţinerii unei păci cuprinzătoare şi durabile în zona Euro-Atlantică pentru stabilirea unei relaţii mai strânse.

Concret, prin acest act, care este o înţelegere politică, nu un tratat, ambele tabere se angajau să nu militarizeze zonele de graniţă, iar ţările NATO să nu trasfere armament nuclear în ţările din est care se vor alătura Alianţei Nord-Atlantice.

Acest act a funcţionat, iar în cadrul Consiliului permanent reunit NATO-Rusia, au fost discutate principalele dispute, în special cele legate de crizele din Balcani, dar şi extinderea NATO.

Doar că după ce Rusia a anexat ilegal Crimeea şi a declanşat războiul civil din estul Ucrainei, ţările NATO au trecut la contramăsuri.

Rusia a continuat pe linia ameninţării Europei, a înarmat excesiv Crimeea şi Kaliningrad şi a modernizat flotele de la Marea Neagră şi Marea Baltică. În aceste condiţii, ţările din est au fost îngrijorate pentru securitatea lor şi au cerut, în cadrul Summiturilor NATO, suplimentarea forţelor internaţionale de pe teritoriul lor.

Cel mai probabil, Pentagonul va disloca o brigadă cu transportoare Stryker la Marea Neagră, conform Glen E. Howard, preşedintele Fundaţiei Jamestown.

Glen E. Howard spune că ar fi un lucru corect, deoarece, acest lucru ar echilibea balanţa între partea de nord a flancului estic al NATO, unde sunt dislocate grupuri de luptă în Ţările Baltice, cu mii de militari aliaţi, în comparaţie cu structurile militare NATO foarte subţiri din zona Mării Negre.

De altfel, politicienii români au susţinut, fără prea mare succes, tratarea unitară a flancului de est, care în acest moment este împărţit în zona de nord, Enhanced Forward Presence (EFP), unde sunt dislocate grupuri de luptă în fiecare stat baltic, dar şi o prezenţă militară străină consistentă în Polonia, şi zona de sud, Tailored Forward Presence (TFP), unde sunt unităţi mici aliate, cu un rol mai degrabă simbolic, fără o putere de foc reală.