06 august 2019

Cât va mai aştepta China preluarea Taiwanului?

Liviu Ioniţă

Cu ceva vreme în urmă, în anii 70, liderul chinez Mao Zedong le spunea preşedintelui american Richard Nixon - cel care considera că lumea trebuie să se deschidă către China, iar China către lume - şi consilierului său, Henry Kissinger, că ţara sa poate prelua Taiwanul oricând în următoarea sută de ani.

Sursă foto: Mediafax

Anul 2020, termen pentru îndeplinirea unor curajoase obiective strategice.

Printre termenele pe care China le atribuie obiectivelor sale, există unul care apare cu frecvenţă semnificativă în documentele strategice, anul 2020, dată până la care ar urma să fie atinse o serie de obiective, mai mult sau mai puţin legate între ele. Astfel, până în 2020, China vrea să obţină o rată de urbanizare de 60%, să finalizeze staţia spaţială, să aibă primul portavion construit intern, să îşi dubleze PIB-ul şi să devină o putere a Internetului. Probabil îndeplinirea acestor obiective, reprezentând o dovadă că visul chinez este posibil şi pe cale să se realizeze, face parte din cadoul aniversar pentru cei 100 de ani de la fondarea Partidului Comunist Chinez, celebraţi în 2021.

În materie de politică externă, viziunea preşedintelui Xi este aceea de diplomaţie alternativă (Zheng Wang, directorul Centrului pentru Pace şi Studii ale Conflictelor al Seton Hall University) determinată de dorinţa de a obţine mai mult respect pe scena internaţională, un alt obiectiv care va fi evaluat în 2020.

În recentul document strategic emis de Biroul de informaţii al Consiliului de Stat al Chinei, Apărarea Naţională a Chinei în Noua Eră, 2020 este menţionat ca termen până la care va fi îndeplinit unul dintre obiectivele prioritare ale dezvoltării apărării şi armatei naţionale şi anume, creşterea semnificativă a informatizării şi sporirea capacităţii strategice.

 Mişcările Chinei în Marea Chinei de Sud poate că ar trebuie înţelese şi ele în acest sens, cu atât mai mult cu cât în documentul referitor la politica de Apărare, se aminteşte că rezolvarea problemei Taiwanului şi realizarea reunificării complete a ţării fac parte din interesele fundamentale ale naţiunii chineze.

Apărarea Naţională a Chinei în Noua Eră

Acesta este tiltlul ambiţios şi angajant al unui document strategic ce oferă o explicaţie a politicii de apărare, ori un gest de ridicare a mănuşii aruncată de SUA prin propriile sale documente de securitate naţională şi de apărare. Astfel de documente, evoluţiile pe care le anticipează au făcut din China obiectivul cheie în consolidarea forţelor militare americane şi au desemnat-o ca fiind principalul concurent strategic al Americii (Anthony H. Cordesman, Centrul pentru Studii Strategice şi Internaţionale). Există şi opinii potrivit cărora Apărarea Naţională a Chinei în Noua Eră ar trebui citită mai degrabă ca o fişă de raport privind starea reformei Armatei de Eliberare a Poporului, decât ca un document strategic (Meia Nouwens, cercetător pentru politica de Apărare a Chinei la Institutul Internaţional de Studii Strategice).

În esenţă, acest document include o evaluare a situaţiei internaţionale de securitate şi oferă o explicaţie oficială a politicii de Apărare a Chinei. El proclamă un sistem de politici militare, care, în fapt, evidenţiază controlul partidului asupra forţelor şi conducerii militare.

Punctele sale principale: cheltuielile de Apărare sunt rezonabile şi adecvate, iar politica naţională de Apărare a Chinei este pur defensivă, nu ofensivă, şi serveşte în mod activ la înfiinţarea unei comunităţi de destin uman împărtăşit.

Comunitatea unui viitor comun, comunitatea de destin comun este un concept promovat de fostul secretar general al Partidului Comunist Chinez, Hu Jintao, şi susţinut în continuare de actualul secretar general, Xi Jinping. Unii analişti îl consideră ca fiind un element esenţial apărut în politica externă a Chinei, care sugerează deplasarea de accent de la o orientare preponderant naţională la un interes pentru întreaga omenire şi vizează construirea unui cadru de relaţii internaţionale în consecinţă. Prezenţa în documentul Consiliului de Stat a comunităţii destinului uman împărtăşit ca obiectiv de Apărare ar sugera că această nouă comunitate este destinată să înlocuiască supremaţia mondială a SUA (Elizabeth Economy, directorul pentru studii asiatice al Council on Foreign Relations).

Potrivit recentului document strategic, forţele armate ale Chinei se adaptează la noul peisaj al concurenţei strategice, dominat de Statele Unite, apreciată drept sursă a instabilităţii regionale şi globale prin alianţele sale militare, prin operaţiile în desfăşurare şi prin intervenţiile externe. SUA şi-a mărit semnificativ cheltuielile de Apărare, a impulsionat realizarea unei capacităţi nucleare suplimentare, a uneia destinate spaţiului şi şi-a sporit apărarea cibernetică.

În document se apreciază că Noua Chină (Republica Populară Chineză) nu a provocat niciodată luptă sau conflict. Are, însă, o mare capacitate de a proteja suveranitatea naţională şi integritatea teritorială şi nu va permite niciunei persoane, organizaţii sau partid politic să separe orice parte a teritoriului chinez de China.

Aşadar, China este un actor defensiv, dar unul care are sensibilităţi speciale în materie de teritoriu.

Modelul socialist construit de Beijing optează pentru decizia strategică de a urma calea paşnică, dar protejând suveranitatea, securitatea şi dezvoltarea ţării prin descurajarea agresiunii, eliminarea mişcărilor separatiste de tip Tibet şi opoziţia faţă de independenţa Taiwanului.

Relaţiie SUA, Taiwan – pe fondul ambiguităţii strategice livrări masive de armament

În perioada crizei rachetelor din Strâmtoarea Taiwan din 1995-1996, oficiali militari chinezi l-au întrebat pe secretarul adjunct al Apărării de la acea vreme, Joseph Nye, autorul conceptului soft power, dacă America va interveni într-un conflict China-Taiwan. Nye a răspuns: depinde de circumstanţe, fără ca vreun oficial al SUA să ofere ulterior alte explicaţii.

Cum a interpretat Beijingul afirmaţia respectivă se vede de atunci încoace, Taiwanul - o insulă guvernată democratic, care s-a despărţit de China continentală guvernată de Partidul Comunist pe fondul războiului civil din 1949 - continuând să fie o piesă de şah, un element de negociere între SUA şi China, care îşi doreşte reunificarea completă.

În aprilie, anul acesta, SUA au aniversat 40 de ani de la încheierea Taiwan Relations Act (TRA), lege care reglementează, din 1979, relaţiile SUA-Taiwan şi care, prin autorizarea Institutului American din Taiwan, a creat mecanisme pentru susţinerea relaţiilor bilaterale economice, culturale, în momentul în care Statele Unite au decis să înceteze legăturile diplomatice cu Taiwan şi să recunoască o singură Chină: Republica Populară Chineză.

Legea privind relaţiile cu Taiwan nu garantează că SUA vor interveni militar în cazul în care Republica Populară Chineză atacă sau invadează Taiwanul. Documentul precizează, însă, că Statele Unite vor pune la dispoziţia Taiwanului articole de Apărare şi servicii de Apărare în cantitatea necesară pentru a permite Taiwanului să menţină o capacitate suficientă de autoapărare.

Politica adoptată de SUA a fost numită de ambiguitate strategică, fiind adoptată o formulă care, teoretic, să descurajeze Taiwanul de la o declaraţie unilaterală de independenţă, dar şi China de la o unire unilaterală.

Deşi TRA este mai mult o declaraţie de intenţie, o declaraţie politică ce nu garantează vânzarea de arme către Taiwan administraţii americane succesive au vândut arme Taiwanului în conformitate cu aceasta, în pofida reacţiilor negative ale Republicii Populare Chineze, pentru care TRA reprezintă o intruziune nejustificată a Statelor Unite în afacerile interne ale Chinei, de nerespectare a politicii One China şi a celor Trei comunicate.

Cele Trei comunicate sunt declaraţii formale emise (în 1972, 1978, 1982) în comun de guvernele Statelor Unite şi Republicii Populare Chineze, în conformitate cu care guvernul Republicii Populare Chineze este singurul guvern legitim al Chinei, Taiwanul face parte din China, relaţiile SUA cu Taiwan sunt neoficiale, iar unificarea este o afacere internă.

Ulterior, SUA au completat unilateral al Treilea comunicat prin adoptarea aşa-numitelor Şase Asigurări către Taiwan. Cele Şase Asigurări sunt şase principii de politică externă pur informale înainte de 2016, dată la care Camera Reprezentanţilor SUA a adoptat o rezoluţie asupra conţinutului lor, însă, nici aceasta nu are caracter obligatoriu. Potrivit celor Şase Asigurări, Statele Unite nu vor fixa o dată pentru încetarea vânzărilor de arme către Taiwan, nu vor modifica termenii TRA, nu se vor consulta cu China în prealabil înainte de a lua decizii cu privire la vânzarea de arme către Taiwan, nu vor media între Taiwan şi China, nu-şi vor modifica poziţia cu privire la suveranitatea Taiwanului şi nu vor face presiuni asupra acestuia să negocieze cu China, nu vor recunoaşte oficial suveranitatea chineză asupra Taiwanului.

Preşedintele Clinton a modificat această poziţie într-o declaraţie cunoscută sub numele de Trei Nu: Nu susţinem independenţa pentru Taiwan, sau două China, sau un Taiwan, o China. Şi nu credem că Taiwanul ar trebui să fie membru în nicio organizaţie pentru care statalitatea este o cerinţă. În cadrul Administraţiei Bush a fost adăugat un fel de corolar: Statele Unite se vor opune oricărei încercări unilaterale de schimbare de status quo. Începând din septembrie 2018, Administraţia Trump a declarat că relaţia SUA-Taiwan este ghidată de cele Şase Asigurări.

Între timp, circumstanţele de la momentul încheierii documentelor care reglementează relaţiile SUA-China-Taiwan s-au schimbat: Taiwanul a trecut printr-un proces de democratizare şi, în prezent, este un partener comercial important al SUA.

Iar în toată această relaţie complicată, vânzarea de arme a rămas punctul fierbinte. Se pare că Washingtonul ar fi vândut Taiwanului armament de mai mult de 15 miliarde de dolari din 2010 până în prezent.

Relaţia amicală dintre Washington şi Taipei este o caracteristică a mandatului Trump, cel puţin pentru moment. La începutul acestui an, senatorii democraţi Bob Menendez, Catherine Cortez Masto şi Chris Coons, alături de senatorii republicani Tom Cotton şi Ted Cruz, au elaborat Taiwan Insurance act of 2019. Printre altele, proiectul de lege prevede ca Departamentul apărarii să facă eforturi pentru includerea Taiwanului în exerciţii de instruire militară şi exprimă sprijinul Congresului pentru vânzările regulate de arme cătreTaiwan.

Va fi 2020 un an hotărâtor pentru reunificare?

În luna mai, a.c., oficiali de securitate la nivel înalt din SUA şi Taiwan s-au întâlnit pentru prima dată în aproape patru decenii, ceea ce a generat reacţii de nemulţumire majoră la Beijing. Proiectul de lege elaborat în iunie, Intelligence Authorization Act for Fiscal Year 2020, care se referă la autorizarea activităţii agenţiilor de informaţii din SUA, înainte de alocarea bugetelor, prevede ca directorul comunităţii de intelligence să elaboreze, în termen de 45 de zile de la viitoarele alegeri prezidenţiale din Taiwan, un raport privind eforturile chineze de subminare a scrutinului şi recomandă acţiuni din partea SUA pentru a perturba astfel de operaţiuni. Şi aceste alegeri vor avea loc în … 2020.

În ceea ce o priveşte, China îşi urmează politica O singură Chină / One China. Potrivit Legii anti-secesiune din 2005, în cazul în care forţele secesioniste „Independenţa Taiwanului”, ar trece la acţiune sau în cazul unor incidente majore, Beijingul poate folosi mijloace non-paşnice şi alte măsuri necesare.

Şi în Apărarea Naţională a Chinei în Noua Eră forţele separatiste „Independenţa Taiwanului” şi acţiunile lor rămân cea mai gravă ameninţare imediată la adresa păcii şi stabilităţii în Strâmtoarea Taiwanului şi cea mai mare barieră care împiedică reunificarea paşnică a ţării. Şi, deşi se precizează că relaţia militară China-SUA rămâne, în general, una stabilă, Beijingul nu face nicio promisiune de renunţare la utilizarea forţei.

Taiwanul are propriul sistem politic, propria monedă, propriul său guvern, propriile relaţii externe şi propria politică economică. După cum se pare că dispune şi de un sentiment, în continuă creştere, al propriei identităţi de popor independent şi suveran, nu de parte a Chinei. El se află în zona unora dintre cele mai importante căi maritime care leagă aprovizionarea cu petrol şi gaze din Orientul Mijlociu cu economiile din Asia de Est şi continuă să aibă semnificaţie strategică pentru Beijing şi Washington.

Replică la afirmaţia lui Mao Zedong din anii 70 ar putea fi considerată temerea exprimată de preşedintele Nixon în 1994: posibilitatea de a fi creat un Frankenstein în China.

A urmat replica lui Kissinger, un avertisment la adresa Taiwanului, ceva mai târziu, în 2007: China nu va aştepta pentru totdeauna!