Cât de iminent este un nou conflict în Fâşia Gaza?

La mijlocul lunii august, a.c., pe timpul unei întâlniri cu ziariştii locali din Fâşia Gaza, noul lider politic şi militar al Hamas, Yahya Sinwar, afirma că blocada impusă de Israel acestui teritoriu palestinian va fi ridicată la mijlocul lunii octombrie. Data anunţată avea o dublă semnificaţie:

a. impunea un orizont de aşteptare, un termen limită care, în viziunea Hamas, chiar depăşit, etapiza ceea ce ar trebui să facă Israelul, dar şi Egiptul, pentru a calma situaţia explozivă din enclavă;

b. definea principalul obiectiv al noii conduceri a Hamas, cel de ridicare a blocadei economice impuse în 2007, cu efecte devastatoare asupra vieţii palestinienilor care locuiesc în Fâşia Gaza.

Termenul a trecut chiar zilele acestea.

Între timp, Yahya Sinwar a repetat pentru presa internaţională că gruparea  Hamas nu este interesată de un conflict cu Israelul. Liderul Hamas a precizat însă că „o explozie este inevitabilă, în situaţia actuală ”. Şi, ca să menţină presiunea, au continuat marşurile palestiniene către gardul de securitate dintre fâşie şi Israel, s-au diversificat metodele, procedurile, tacticile prin care protestanţii palestinieni încearcă să echilibreze raportul de forţe cu partea israeliană.

Desigur că preţul plătit e mare, la palestinieni, cu zeci de vieţi tinere, la israelieni, cu degradarea imaginii internaţionale, dar la război, ca la război!

Cele două părţi sunt deja în conflict, desigur nu în forma sa violent – militară, desfăşoară operaţiuni, folosesc tactici, propun armistiţii, ameninţă cu răspunsuri „nimicitoare”.

Ceea ce se întâmplă în această perioadă la graniţa dintre Fâşia Gaza şi Israel evidenţiază câteva acumulări faţă de confruntările trecute:
- un conflict militar de amploare pare a nu fi dorit de niciuna dintre părţi, în ciuda retoricii. Iar deznodământul nu e dat doar de puterea militară. În planul imaginii internaţionale, doi soldaţi israelieni capturaţi de Hamas, pot echilibra uciderea a sute de combatanţi palestinieni.

Partea palestiniană, pe de altă parte, are nevoie şi de o altă filosofie politică decât cea a sacrificiului;
- aşa cum s-a demonstrat anterior, nicio victorie israeliană nu este deplină, oricât de „chirurgicale” ar fi loviturile aeriene, oricâte tuneluri ar fi descoperite şi distruse, oricâţi „operativi” ar fi neutralizaţi, în condiţiile în care armata israeliană nu îşi propune reocuparea Fâşiei Gaza. Iar victoriile militare, în general, au început să fie irelevante dacă nu sunt însoţite de acorduri politice cuprinzătoare, de o adecvată recepţie în media internaţionale;
- noua generaţie de lideri palestinieni pare a conştientiza faptul că, înainte de împlini „visul reîntoarcerii” / Haq Al-Awda, sunt lucruri mai concrete, care ţin de supravieţuirea cotidiană, care trebuie sprijinite, pentru care trebuie făcute compromisuri.

Suntem în luna octombrie 2018, ultimatumul Hamas pentru ridicarea blocadei israeliene asupra Fâşiei Gaza a trecut de câteva zile, ministrul israelian al apărării, Avigdor Lieberman, născut în 1958, la Chişinău, Moldova, vorbitor de limba română, ameninţă cu represalii, preşedintele palestinian, Mahmoud Abbas, continuă boicotul Hamas, fiind oricum singura carte care i-a mai rămas, iar premierul Benjamin Netanyahu ştie că nici pacea cu Hamas, nici războiul cu gruparea palestiniană, nu-i vor aduce beneficii electorale. Iar alegerile parlamentare sunt după colţ. Să nu uit Egiptul, mediator în convorbirile dintre Israel şi Hamas, care începe să îşi piardă răbdarea, presat la rândul său, de exportul de radicalism dinspre fâşie care inflamează nordul Peninsulei Sinai, blocând dezvoltarea economică şi turismul în zonă.

Conflictele din ultimul deceniu dintre Israel şi Hamas au avut o anumită ciclicitate, 2008-2009 / Operation Cast Lead, 2012 / Operation Pillar of Defense, 2014 / Operation Protective Edge, la fiecare doi – trei ani. De această dată, au trecut deja patru ani şi niciuna din părţi nu pare a fi interesată într-un conflict militar, deşi retorica e la fel de vehementă ca întotdeauna. Iar, dincolo de retorică, chiar mai îngrijorătoare e statistica.

Conform unui raport al Băncii Mondiale, publicat pe 27 septembrie , situaţia din fâşie se apropie de colaps:
- 70% din tinerii palestinieni din Gaza nu au loc de muncă;
- în primul trimestru al anului 2018, economia zonei s-a contractat cu 6%;
- tăierile de fonduri care veneau anual din partea SUA şi a UNRWA / United Nations Relief and Works Agency (care echilibrau, relativ, pierderile produse din cauza blocadei israeliene) au agravat situaţia.

Atât liderii palestinieni, cât şi conducerea Israelului, ştiu că situaţia poate ieşi extrem de uşor de sub control. Conform lui Ahmed Bahar, deputat Hamas în Consiliul Legislativ Palestinian / Parlamentul, „actuala blocadă va avea ca efect explozia Gazei în faţa Israelului”. Ridicarea acesteia ar permite însă, conform părţii israeliene, accesul Iranului în fâşie, perspectivă de neacceptat la Ierusalim. Şi totuşi, se caută soluţii. Mesajele între cele două părţi se transmit prin lovituri cu rachete artizanale şi contralovituri de aviaţie. Uneori mesajul este adresat mediatorului egiptean, pentru a grăbi negocierile.

Aşa cum s-a întâmplat în această săptămână, când pe timpul vizitei directorului general al serviciului egiptean de informaţii, generalul Abbas Kamel, din Fâşia Gaza au fost lansate în direcţia Israelului două rachete artizanale destul de performante, fiecare având o destinaţie precisă.

Atacul nu a fost asumat de cele două grupări importante din Fâşia Gaza, Hamas şi Jihadul Islamic, dar executarea precisă a acestuia şi simultaneitatea cu vizita demnitarului egiptean, lasă puţine semne de întrebare , devoalând că:
- Hamas vrea o implicare mai mare a Egiptului, mai ales în a-l convinge pe Mahmoud Abbas să ridice propria blocadă asupra Fâşiei Gaza (vizita egipteană a continuat cu întâlniri în Israel şi Cisiordania);
- Hamas transmite că poate lovi obiectivele civile şi oraşele israeliene din apropierea graniţei;
- Hamas ameninţă că are capabilităţi de a lovi şi în adâncimea teritoriului Israelului (cealaltă rachetă a aterizat în mare, în dreptul zonei centrale a ţării).

Răspunsul israelian nu s-a lăsat aşteptat, fiind atacate mai mult de 20 de obiective Hamas, tuneluri, infrastructură militară subterană, ateliere de producţie militară. Ca determinarea israeliană să devină şi mai vizibilă, la graniţa cu Fâşia Gaza au fost dislocate, în plină zi, zeci de tancuri şi transportoare blindate, peste 60 fiind înregistrate de un fotograf al agenţiei Reuters , cel mai mare număr în perioada de după conflictul din 2014.

Şi totuşi retorica răspunsului de forţă, mai ales din partea ministrului israelian al apărării, Avigdor Lieberman, chiar şi dislocarea unui număr semnificativ de echipamente militare, nu a fost urmată de decizia de atac, potenţial pe agenda Cabinetului de război, întrunit imediat după schimbul de lovituri.

De asemenea, răspunsul militar israelian a fost sub intensitatea celui din iulie a.c., la un atac similar al Hamas. Ca lucrurile să fie şi mai clare privind reţinerea manifestată de cele două părţi, după anunţarea de către surse palestiniene a încheierii unui armistiţiu, cu medierea egipteană, pe data de 18 octombrie, autorităţile israeliene au anunţat, la rândul lor, că au fost eliminate restricţiile de securitate impuse în localităţile din apropierea graniţei cu Fâşia Gaza, iar viaţa în aceste comunităţi a revenit la normal.

„Diplomaţia rachetelor artizanale”, lansate şi neasumate, a funcţionat, de această dată, pentru Hamas. S-a obţinut o instalare superioară, prioritară, pe agenda negocierilor, a punctului privind ridicarea blocadei Fâşiei Gaza. Pentru liderii palestinieni este o problemă de supravieţuire, pentru cei israelieni este o perspectivă care ar deschide o Cutie a Pandorei, cu consecinţe incalculabile asupra securităţii ţării. Soluţiile militare nu şi-au demonstrat însă eficienţa, cele politice se lasă încă aşteptate.

Conform lui Jason Greenblatt, negociator al Administraţiei Trump pentru procesul de pace dintre israelieni şi palestinieni, responsabilitatea cea mai mare aparţine Hamas care, „prin ameninţări şi comportament violent, previne comunitatea internaţională să îmbunătăţească situaţia umanitară din Fâşia Gaza”.

Urmare a deciziilor politice şi diplomatice regionale luate în ultima perioadă, Administraţia SUA este, însă, cu greu, în ochii palestinienilor, un mediator între cele două părţi. Comunitatea internaţională are, pe de altă parte, şi alte crize de rezolvat. Astfel că evoluţiile din Fâşia Gaza depind, în ultima perioadă, exclusiv de liderii politici israelieni şi palestinieni.

La nivel declarativ, cu excepţia unor accente politice, Israelul şi Hamas par a fi ajuns la concluzia că un nou conflict nu ar rezolva problema Fâşiei Gaza, poate doar ar asigura „alţi cinci ani de linişte”, conform declaraţiei ministrului israelian al apărării. Dacă pentru Israel, status quo - ul situaţiei este o variantă de acceptat, pentru Hamas, e prea puţin. După un bilanţ de două sute de morţi, mii de răniţi, în 30 de săptămâni de proteste, liderii Hamas nu se pot întoarce în comunitatea pe care o conduc doar cu redeschiderea punctului de frontieră Erez pentru cele câteva cisterne cu combustibil achiziţionat cu donaţii din Qatar. E prea puţin.

De aceea, demonstraţiile vor continua la graniţa dintre Fâşia Gaza şi Israel. Poate nu la nivelul celor 20.000 de protestanţi care se înregistrează în momentele de vârf. Poate măsurile luate de autorităţile militare israeliene, pentru a extinde zona de separaţie de-a lungul frontierei, vor contribui şi ele la o anumită calmare a situaţiei.

În fiecare zi de vineri (următoarea este a 31-a de la începerea protestelor), între palestinieni şi israelieni, poziţionaţi de-a lungul celor 50 de kilometri de frontieră de sârmă ghimpată, senzori, camere video, se înalţă norii de fum negru ai cauciucurilor arse, iar briza mediteraneană poartă zmeiele cu încărcături inflamabile către livezile de măslini din fermele israeliene. Uneori se încearcă, utilizând şi încărcături explozive, dar şi forţa fizică a zeci de manifestanţi concentraţi într-un singur punct, distrugerea gardului şi pătrunderea în masă pe teritoriul Israelului. Conform constructorului acestui gard, sunt necesare doar 30 de secunde pentru o mulţime organizată ca să producă o breşă.

Hamas nu va pune capăt acestor proteste, pentru că miza sa este să obţină cu ajutorul lor ceea ce nu va putea niciodată obţine printr-un conflict. Le va dirija. Se va asigura că au efectul mediatic scontat.

Dar 20.000 de protestanţi sunt greu de controlat. Excesele nu pot fi evitate. Iar un conflict, cultivat ani la rând de tensiunile dintre cele două comunităţi aşteaptă doar o scânteie. Care va fi greu, dacă nu imposibil de stins în perioadele de emulaţie politică, precum campaniile electorale. Care, în Israel, urmează să înceapă.

Situaţia este stabilă, există reţinere de ambele părţi, dar fiecare zi de vineri poate să aducă un nou conflict, al patrulea, între Hamas şi Israel. Următoarea vineri, este a 31-a de la începutul protestelor.