MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

Când presa liberă întâlneşte securitatea naţională

Liviu Ioniţă

Dreptul la informare vs. nevoia de confidenţialitate ● O lege scut care protejează? Depinde de care parte te afli ● Şi la Casa Albă s-a strâns şurubul comunicării media ● Când totul devine securitate naţională ● ...iar principiile dreptului la informaţie rămân ...principii ● Epilog în Australia

Sursă foto: Mediafax

În luna mai, presa relata două evenimente, aparent fără legătură: în SUA, Julien Assange era acuzat de spionaj, iar în Franţa, opt jurnalişti erau convocaţi la Direcţia Generală de Securitate Internă:

  • Julian Assange a fost inculpat de către Departamentul de Justiţie pentru încălcarea legii anti-spionaj, fiind acuzat că a pus în pericol surse prin dezvăluirea unor documente militare şi diplomatice clasificate. În 2010, cetăţeanul australian care a fondat WikiLeaks a solicitat informaţii clasificate de la un avertizor american, Chelsea Manning (analist militar), şi a publicat fişiere militare sensibile, precum şi telegrame ale Departamentului de Stat;

  • Geoffrey Livolsi, Mathias Destal şi Michel Despratx jurnalişti de investigaţie ai site-ul de ştiri Disclosure, Ariane Chemin, jurnalist Le Monde, Benoît Collombat de la France Inter şi Valentine Oberti, împreună cu un cameraman şi un tehnician de sunet de la emisiunea TV Quotidien, au fost interogaţi de către Direcţia Generală de Securitate Internă.

Cei opt jurnalişti au avut în lucru poveşti sensibile: vânzări de arme către Arabia Saudită şi presupuse infracţiuni ale lui Alexandre Benalla, fostul consilier pe probleme de securitate al preşedintelui Emmanuel Macron. Ancheta jurnalistică Yemen Papers a site-ului Disclosure, citând un raport secret al Direcţiei militare de Informaţii, dezvăluie arsenalul de echipamente militare franceze utilizat de Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite împotriva rebelilor Houthi din Yemen. Jurnaliştii riscă amenzi şi condamnarea la închisoare pentru publicarea unor documente secrete.

Cele două evenimente au generat dezbateri intense, proteste din partea reprezentanţilor presei şi au readus în atenţie o dispută mai veche: protejarea securităţii naţionale versus libertatea presei şi libertatea de exprimare, servicii secrete versus mass media.

Pe marginea subiectului, se confruntă cei care susţin că securitatea poate fi prejudiciată prin dezvăluirea publică a informaţiilor cu caracter secret cu cei pentru care prevalează nevoia de informare şi accesul nerestricţionat la informaţii de interes.

Este foarte adevărat că, de ambele părţi – servicii secrete şi mass media – se ajunge, uneori, la abuzuri şi încălcări ale legilor, la supravegheri excesive ale telefoanelor sau e-mailurilor sau, de cealaltă parte, la divulgări care pun în pericol persoane, capacităţi operaţionale, interese majore de securitate.

 

Dreptul la informare vs. nevoia de confidenţialitate

Activitatea serviciilor de informaţii, cât şi a mass media, presupune culegerea şi valorificarea informaţiilor, iar relaţia pe care o au se situează, în permanenţă, pe coordonate de cooperare sau de conflict. Se întâmplă ca serviciile să culeagă o parte din informaţiile de care au nevoie pentru a-şi îndeplini mandatul din surse publice, cum ar fi articolele din presă. Sau de la persoane care au sau pot obţine acces la informaţii relevante. Şi acelaşi lucru îl fac şi jurnaliştii. Doar că, în final, beneficiarii muncii lor sunt diferiţi, pentru unii este vorba de un public restrâns, constituit din factori de decizie în stat, pentru ceilalţi, de publicul larg.

Îi mai deosebeşte un lucru esenţial: secretul. Secretul activităţii de intelligence care conduce la obţinerea informaţiilor şi secretul informaţiilor obţinute.

În condiţiile în care activitatea lor se derulează sub semnul secretizării, pentru a exista garanţia că nu sunt realizate abuzuri şi că îşi îndeplinesc responsabilităţile în conformitate cu Constituţia şi statul de drept, asupra serviciilor de informaţii acţionează mecanisme de supraveghere şi răspundere. De asemenea, de câte ori se iveşte prilejul, serviciile fac apel la ceea ce se cheamă transparenţă şi responsabilitate, ca atribute definitorii pentru activitatea pe care o desfăşoară.

Uneori, serviciile însele, în cadrul diverselor strategii, furnizează informaţii către presă. Dar, dincolo de asta, păstrarea secretului informaţiilor e sarcină fundamentală, iar divulgarea lor este ilegală.

Presa poate considera, dimpotrivă, că publicarea unor informaţii clasificate face parte din responsabilitatea pe care o are în faţa opiniei publice. Aducerea în prim plan a unor abuzuri, nedreptăţi, fapte de corupţie, acţiuni de încălcare a drepturilor omului (Dosarul Guantanamo, de pildă) sau o utilizare incorectă a banilor publici, serveşte interesului public şi poate contribui la schimbări esenţiale în viaţa politică ori în procesul de luare a deciziilor. Se consideră că nu este în interesul societăţii să aibă un singur canal (sistemul juridic) prin care să fie aduse la lumină şi normate legal abaterile de la lege sau de la cutuma publică. Sistemul juridic în sine, ca şi sistemul care furnizează informaţii, poate avea defecte, poate deveni suficient sieşi, deci ar trebuie să existe şi alte căi de identificarea şi corectarea acestor abateri, iar jurnalismul poate fi una dintre ele.

Pentru serviciile de informaţii, valoarea informaţiilor este dată, în ultimă instanţă, de deciziile luate în baza lor, pentru presă, de calitatea şi adevărul dezvăluirilor făcute. Şi unii şi ceilalţi, pentru a obţine această valoare, au nevoie să asigure protecţia surselor.

 

O lege scut care protejează? Depinde de care parte te afli

Acceptând informaţii confidenţiale, jurnaliştii oferă celui care le-a furnizat, încredere şi certitudinea că îi vor proteja identitatea. Se poate astfel ca, din nevoia păstrării confidenţialităţii, jurnaliştii să sfideze legea. Confidenţialitatea este înţeleasă nu doar în sensul protejării sursei, ci şi al protejării libertăţii de exprimare. Pentru aceasta există legi: în Franţa, Legea privind libertatea presei, în SUA, Primul Amendament.

Şi lucrurile ar trebui să fie în regulă.

Dar legea franceză privind libertatea presei din 1881, adaptată în 2010, conţine prevederi contestate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care, în ordinea juridică internă, are o valoare superioară legii franceze. Potrivit actului normativ din 1881, sursele nu pot fi divulgate decât în cazul periclitării interesului naţional, care nu este definit. Se speculează doar că domeniul serviciilor secrete este circumscris acestui interes. Jurnaliştii nu pot fi obligaţi să-şi divulge sursele decât în cazuri imperative, care, de asemenea, nu sunt definite.

În SUA, Primul Amendament prevede o presă liberă, însă această garanţie nu înseamnă nimic dacă jurnaliştii nu pot proteja avertizorii şi sursele confidenţiale sau dacă jurnaliştii trebuie să facă faţă temerii de urmărire penală sau de închisoare (declaraţie a senatorului Jamie Raskin).

De mai mulţi ani există în SUA un proiect legislativ, Legea privind fluxul liber de informaţii, care, dacă s-ar materializa, ar reprezenta la nivel federal o lege scut, ce ar proteja reprezentanţii presei de pedeapsa pentru refuzul de a-şi divulga sursele confidenţiale.

Au fost făcute încercări pentru emiterea ei, în mod repetat, fără succes, din 2007 (proiectul iniţial fiind introdus în Senatul Statelor Unite de senatorii Richard Lugar şi Chris Dodd) în mare parte ca răspuns la decizia Curţii Supreme în cazul Branzburg vs Hayes (1972), potrivit căreia reporterii nu au dreptul la o scutire specială, un privilegiu constituţional, la depunerea mărturiei în faţa juriului pentru informaţiile pe care le-au primit de la informatori confidenţiali sau privind identitatea surselor. Cazul Branzburg vs Hayes invalidează utilizarea Primului Amendament ca apărare a reporterilor chemaţi să depună mărturie. Deşi Curtea Supremă a adoptat cu acel prilej o hotărâre, practic, împotriva presei, acest caz este invocat şi în prezent în apărarea dreptului jurnalistului de a nu-şi divulga sursele, drept garantat în multe state americane, dar nu şi la nivel federal.

Ultima versiune de lege scut, care a rămas la nivel de proiect, a fost introdusă în 2017, de către republicanul Jim Jordan şi democratul Jamie Raskin. Propunerea are în vedere să împiedice entităţile federale să impună jurnaliştilor, cu excepţia cazurilor întemeiate, să furnizeze informaţii care să conducă la descoperirea surselor şi să existe asigurări că informaţiile solicitate de guvern nu vor fi excesive, nerezonabile sau opresive.

Susţinătorii legii scut consideră că presa trebuie să caute şi să transmită informaţii exacte publicului, în mod liber, fără ameninţarea dezvăluirii surselor de către guvern, iar oponenţii susţin că Primul Amendament nu permite membrilor presei privilegii speciale împotriva divulgării care să nu se aplice şi altor cetăţeni.

Fără un astfel de scut legislativ, Assange a putut fi inculpat în baza Actului de spionaj din 1917, lege adoptată de Congres la două luni după ce Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial. Legea interzice obţinerea de informaţii referitoare la apărarea naţională, ce pot fi folosite pentru prejudicierea Statelor Unite sau în avantajul unei naţiuni străine.

În baza aceleiaşi legi a fost judecat, în 1973, în cazul Pentagon Papers, Daniel Ellsberg, un fost analist al Apărării care a făcut publice, în New York Times, documente ale Departamentului Apărării referitoare la războiul din Vietnam. Însă, în cele din urmă, acuzaţiile împotriva lui şi colegului său, Anthony Russo, au fost respinse. În ultimii ani, aceeaşi lege a servit acuzării fostului analist al CIA, Edward Snowden (aflat, în prezent, în Rusia), după ce, în 2013, acesta a făcut publice documente clasificate legate de programul de supraveghere al Agenţiei de Securitate Naţională.

În cazul lui Julian Assange este pentru prima dată când guvernul american foloseşte legea spionajului pentru a urmări în justiţie un editor, ceea ce se consideră un precedent periculos. Orice utilizare guvernamentală a legii spionajului pentru a incrimina primirea şi publicarea informaţiilor clasificate reprezintă o ameninţare gravă pentru jurnaliştii care doresc să publice aceste informaţii în interes public (Bruce Brown, director executiv al Comitetului Jurnaliştilor pentru Libertatea Presei). Deşi cei care au aplicat Actul de spionaj consideră că Assange nu este jurnalist (John Demers, şeful diviziei de securitate naţională a Departamentului de Justiţie), incriminarea lui este privită ca o declaraţie de război, nu la adresa WikiLeaks, ci a jurnalismului în general.

 

Şi la Casa Albă s-a strâns şurubul comunicării media

Întreaga dispută se poartă într-un context care a devenit din ce în ce mai complicat odată cu schimbarea naturii ameninţărilor la adresa securităţii, creşterea disponibilităţii şi mobilităţii datelor, evoluţia rapidă a tehnologiei, toate generând noi provocări atât pentru structurile de intelligence, cât şi pentru presă.

Informaţia a devenit din ce în ce mai importantă şi orice informaţie poate avea potenţial strategic, deci poate fi supusă clasificării.

Aşa se face că, în pofida libertăţii de care se bucură mass-media americană, protejată de Constituţie, de legi federale şi de stat şi de o tradiţie juridică puternică, înăsprirea legilor cu privire la securitate, în special după 11 septembrie (Patriot Act, de pildă, care, modificat şi extins în timp, a dat guvernului competenţe sporite în protejarea securităţii naţionale), a generat noi provocări pentru jurnalişti, iar protecţia juridică ce le este acordată, a slăbit.

Se pare, însă, că nu doar evenimentele de la 11 septembrie au condus la schimbări, ci şi eforturile depuse de succesivele Administraţii pentru controlarea şi influenţarea mass media. Jurnaliştii susţin că oficialii Casei Albe împiedică divulgarea de informaţii şi îşi propun dezvoltarea propriilor mijloace de informare în masă pentru a evita imixtiunile presei. Acuzarea agresivă a celor care dezvăluie informaţii clasificate şi programele de supraveghere electronică descurajează sursele guvernamentale să vorbească cu jurnaliştii.

Administraţia Bush a determinat emiterea de instrucţiuni stricte pentru interpretarea Legii federale privind libertatea de informare (1966), a dus la creşterea cantităţii de informaţii supuse clasificării şi a intensificat încercările de influenţare a ştirilor. La rândul ei, Administraţia Obama a urmărit agresiv agenţii de avertizare în numele securităţii naţionale şi a dezvoltat programul Threat Insider care solicită ca toţi angajaţii federali să contribuie la prevenirea dezvăluirii neautorizate a informaţiilor prin monitorizarea comportamentului colegilor lor.

Începând cu atacurile din 11 septembrie, rolul guvernului în securitatea naţională a crescut foarte mult generând extinderea gigantică a sistemului de secretizare (profesor Jack Goldsmith, din cadrul Harvard School of Law).

În cazul Assange, secretizarea excesivă este vizibilă în faptul că în telegramele Departamentului de Stat dezvăluite de Chelsea Manning au fost incluse nenumărate articole de ziar publicate anterior, dar clasificate în corespondenţa diplomatică.

Iar clasificarea secvenţei video din 2007, arătând uciderea civililor irakieni, dată publicităţii de Assange, a ridicat întrebarea dacă nu cumva oficialii armatei au utilizat în mod abuziv sistemul de clasificare pentru a ascunde un comportament ilegal.

Astfel s-a ajuns la dezbateri privind ipocrizia şi aplicarea selectivă a legilor federale, a regulamentelor şi a ordinelor executive în materie de securitate, câtă vreme nu sunt formulate acuzaţii şi împotriva oficialilor Pentagonului sau ai CIA, care au utilizat în mod deliberat sistemul de clasificare pentru a ascunde acte de tortură sau alte crime de război în Irak, Afganistan sau în altă parte (Patrick G. Eddington, fost analist CIA).

Departamentul de Justiţie îl incriminează pe Assange pentru publicarea telegramelor Departamentului de Stat care conţineau numele surselor umane. O parte a opiniei publice vede, însă, altfel lucrurile: documentele respective au dezvăluit că armata americană ucide civili neînarmaţi.

De asemenea, dat fiind că informaţiile respective sunt clasificate în continuare, de ce nu sunt incriminaţi şi alţii, inclusiv cei care le-au publicat deja? WikiLeaks a funcţionat ca ... broker de informaţii, dezvăluirile fiind făcute în parteneriat cu New York Times, The Guardian, Der Spiegel, Le Monde, El Pais. Administraţia Obama a fost mereu reticentă să-l acuze pe Assange din cauza a ceea ce numea problema New York Times, nefiind identificată nicio modalitate pentru a califica drept criminală acţiunea lui Assange, fără a incrimina şi acţiunile publicaţiilor în care au apărut documentele.

 

Când totul devine securitate naţională

În SUA, Legea spionajului defineşte, vag, drept clasificate, informaţiile care sunt, din motive de securitate naţională, desemnate în mod specific de către o agenţie guvernamentală a Statelor Unite pentru difuzarea sau distribuirea limitată sau restrânsă. J. William Leonard, directorul Information Security Oversight Office, entitate responsabilă cu supravegherea sistemului guvernamental de clasificare, ar fi estimat la un moment dat în faţa Congresului că aproximativ jumătate din toate informaţiile clasificate sunt supra-clasificate.

Ceea ce aduce un plus de temere jurnaliştilor este că Departamentul de Justiţie a incriminat în cazul Assange şi transferul digital al informaţiilor guvernamentale către terţe părţi, considerând că a fost încălcată Legea privind frauda şi abuzul prin intermediul calculatorului. Assange (prin Manning) a căutat să acceseze cu bună ştiinţă un computer pentru a obţine informaţii protejate împotriva dezvăluirii neautorizate.

În fapt, procurorii susţin că întregul lanţ de schimburi digitale dintre Wikileaks şi Manning a fost ilegal şi că utilizarea unui mecanism de stocare în cloud a fost o caracteristică-cheie a infracţiunii. Însă, o multitudine de organizaţii de ştiri utilizează sisteme criptate (de exemplu, SecureDrop al fundaţiei Freedom of the Press) pentru primirea documentelor sensibile, inclusiv clasificate, din surse care încearcă să expună activităţi guvernamentale ilegale sau discutabile.

Se creează, astfel, posibilitatea ca orice organizaţie de ştiri din lume care utilizează un sistem de criptare similar să fie pasibilă de urmărire penală.

Nu există nicio posibilitate de reconciliere? Cine ar putea decide când nevoia de acces public la anumite scurgeri de informaţii de securitate depăşeşte prejudiciul potenţial pe care diseminarea îl provoacă? Cum s-ar putea coopera în scopul furnizării de cunoaştere substanţială, fără să se prejudicieze interese de securitate sau capabilităţi operaţionale?

Cel puţin... se încearcă... o soluţie de compromis.

 

...iar principiile dreptului la informaţie rămân ...principii

Cu şase ani în urmă, au fost adoptate Principiile globale cu privire la securitatea naţională şi dreptul la informaţie. Ele au fost elaborate pe parcursul a doi ani, în baza unei analize a legislaţiei internaţionale şi a celor naţionale, proces care a implicat consultarea a mai mult de 500 de experţi din peste 70 de ţări.

Principiile abordează echilibrul dintre secret şi dreptul publicului de a cunoaşte într-o lume transformată de eforturile globale de combatere a terorismului şi sporirea noilor tehnologii digitale. Aşa numitele Principii Tshwane, după localitatea din Africa de Sud unde au fost adoptate, conţin aspecte legate de informaţiile secrete, de clasificarea şi declasificarea lor, şi stabilesc standarde pentru tratarea avertizorilor care acţionează în interesul public.

Potrivit acestora, informaţiile ar trebui păstrate cu caracter secret numai dacă divulgarea lor reprezintă un risc real şi identificabil de prejudiciere semnificativă a interesului legitim de securitate naţională. Informaţiile privind încălcările grave ale drepturilor internaţionale ale omului sau ale dreptului umanitar trebuie să fie întotdeauna dezvăluite. Publicul ar trebui să aibă acces la informaţii privind programele de supraveghere. Nici o entitate guvernamentală nu ar trebui să fie scutită categoric de cerinţele de divulgare. Funcţionarii publici care acţionează în interes public pentru a expune abuzurile guvernamentale ar trebui să fie protejaţi de represalii.

Obiectivul principal este de asigurare a transparenţei procedurilor de secretizare a informaţiilor, iar cei care le-au redactat se aşteaptă ca ele să influenţeze reformarea legilor şi politicilor în toate statele care intenţionează să fie privite ca state ce se supun dreptului internaţional. Deşi reprezintă o contribuţie majoră la dreptul de acces la informaţii şi la dreptul la adevăr şi toate statele ar trebui să reflecte aceste principii în interpretările legii securităţii naţionale (Frank La Rue, raportor special al Naţiunilor Unite), deocamdată sunt doar... principii.

Din 2015, în Marea Britanie există Defence and Security Media Advisory Committee, cu rol de supraveghere a relaţiei dintre departamentele guvernamentale responsabile cu securitatea naţională şi mass-media. Sarcina sa este de a împiedica divulgarea către public a informaţiilor care ar compromite operaţiunile şi metodele militare şi de intelligence britanice, siguranţa persoanelor implicate în astfel de operaţiuni. Comitetul consultativ se află sub coordonarea Ministerului Apărării şi are ca membri atât oficiali guvernamentali, cât şi reprezentanţi media.

Este vorba de un sistem prin care statul britanic consiliază mass-media, printr-o notificare (D-notice) despre ce nu ar trebui să publice, iar presa se conformează în mod voluntar. O D-notice sau aviz de avertizare în domeniul apărării şi securităţii este o solicitare oficială pentru editorii de ştiri să nu publice anumite detalii din motive de securitate naţională.

Dar temerile jurnaliştilor rămân.

 

Epilog în Australia

La mai puţin de două luni de la arestarea jurnalistului Julian Assange şi la două săptămâni după rechizitoriul său în temeiul Legii spionajului, poliţia din Sydney a percheziţionat birourile Australian Broadcasting Corporation copiind mii de dosare legate de o emisiune ABC din 2017 care s-a referit la acuzaţiile de crime de război la adresa forţelor speciale australiene din Afganistan. Conform ABC, poliţia a solicitat acces la e-mailurile jurnaliştilor, David Anderson, directorul ABC, declarând că este extrem de neobişnuit ca reţeaua naţională de televiziune să fie percepută în acest fel, ceea ce ridică îngrijorări legitime cu privire la libertatea presei şi controlul public adecvat al securităţii naţionale şi al problemelor apărării.

Se pare, astfel, că relaţia dintre serviciile de informaţii şi mass media se îndreaptă mai degrabă către o epocă a conflictului, o gâlceavă a intelligence-ului cu presa, decât către una a cooperării care ar fi crucială pentru securitatea naţională şi ar permite reacţia rapidă şi eficientă la noile ameninţări.