25 iulie 2018 - Rapoarte speciale - LEVANT: Orientul Mijlociu si Africa de Nord

Buletin LEVANT: Evoluţii politice şi militare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord - Iulie 2018

Laurenţiu Sfinteş

english version of this article

Între conflictul intern din Libia şi războiul civil din Siria, ambele provenind din începuturile ”primăverii arabe”, sunt mai multe deosebiri decât similarităţi. Cum evoluează situaţia post electorală din Egipt, din Iordania, Liban sau Irak? În conflictul din Yemen se înregistrează o perioadă critică. Ce se mai întâmplă cu protestele palestiniene din Gaza? Netanyahu a fost la Moscova. Abbas l-a urmat. Ce lege importantă s-a legiferat recent în Knesset? Va fi guvern nou în Irak? Ce se întâmplă cu ”acordul secolului” între israelieni şi palestinieni? Care sunt schimbările în structurile de securitate ale Turciei după trecerea la noul regim prezidenţial ? Cine e noul ministru turc al apărării?

Sursă foto: Mediafax

AFRICA DE NORD

Prima femeie aleasă primar al capitalei Tunis, Souad Abderrahim, şi-a luat postul în primire. Deşi a candidat din partea partidului islamist Ennahda, ea s-a declarat de formaţie modernă şi seculară. Primele măsuri pe care doreşte să le ia ca primar: curăţirea oraşului, plantarea de arbori, ambele domenii fiind în suferinţă de la debutul ”primăverii arabe”, în anul 2011. Şi, desigur, va milita în continuare pentru drepturile femeilor tunisiene.

Conflictul din Libia continuă atât în plan economic cât şi militar. Deşi, în teren, generalul Haftar a reuşit să obţină o serie de succese prin preluarea controlului asupra oraşelor de coastă care se mai aflau sub dominaţia Al Qaida / ISIS, exemplu: Derna, situaţia rămâne tensionată şi ţara fracturată între structurile de putere de la Tripoli, recunoscute internaţional, şi cele de la Benghazi, recunoscute doar de o parte a comunităţii internaţionale, în special de unele state arabe. Disputa principală este pe câmpurile petrolifere şi terminalurile portuare, petrolul fiind singura valută care menţine Libia deasupra liniei de plutire.

Ambiţiile politice ale generalului Haftar, nu foarte clar conturate dar evidente, au nevoie de susţinere financiară, deci de resurse de petrol pe care să le poată exporta. Compania Naţională de Petrol / National Oil Corp. (NOC) are însă sediul în Tripoli, este recunoscută internaţional ca funcţionând sub autoritatea guvernului local, astfel că Benghazi nu beneficiază de serviciile unui exportator oficial. În aceste condiţii, Haftar a încercat ”altoirea” NOC pe o firmă situată în estul Libiei. Mişcarea imprudentă a fost denunţată imediat de Ambasada SUA, în acord cu misiunile diplomatice ale Marii Britanii, Italiei şi Franţei, care, deşi se afirmă că sprijină acţiunile generalului (acesta a locuit 20 de ani, în exil, în SUA), nu sunt de acord cu perturbarea pieţei petroliere locale, prin apariţia unei firme fantomă care să pună în pericol contractele existente.

Harta Libiei, cu zonele aflate sub controlul diferitelor facţiuni, nu mai arată atât de fragmentat ca în perioada anterioară, Armata Naţională Libiană / ANL / Libyan National Army (LNA), continuând să avanseze către Vest şi Sud. Bătălia principală se va da, însă, atât pentru preluarea controlului câmpurilor petrolifere, a infrastructurii de transport, a capacităţilor portuare de export, cât şi pentru legitimizarea canalelor oficiale de export, domeniu în care statele importatoare preferă încă vechile puncte de contact, compania naţională de la Tripoli.

Generalul Haftar, sprijinit militar de Egipt şi Rusia, de o serie de state arabe, încurajat şi de state occidentale pentru acţiunile sale împotriva terorismului, nu şi-a dezvoltat încă şi un simţ al oportunităţilor politico - economice, riscând astfel să risipească avantajele oferite de superioritatea militară.

Candidatura ”Maghreb 2030” începe să devină, conform unor surse guvernamentale algeriene, o serioasă opţiune comună pentru Algeria, Maroc, Tunisia de a propune organizarea Campionatului Mondial de Fotbal din anul 2030 în locaţi din cele trei ţări. Declaraţia a fost făcută, recent, 03 iulie, a.c., de ministrul algerian al sporturilor, Mohamed Hattab, şi urmează unei lungi serii de candidaturi depuse anterior de Maroc. Un asemenea proiect ar putea, conform unei prime analize, contribui atât la reducerea costurilor de organizare, cât şi la scăderea tensiunilor existente între cele trei state, la dezvoltarea infrastructurii, la revigorarea turismului.

EGIPT

Ofiţerii de rang înalt vor avea imunitate, conform unei legi aprobate de parlamentul egiptean, pe data de 03 iulie 2018. Prevederile legii se referă la militarii care au fost implicaţi decizional în perioada post – iulie 2013, după preluarea puterii de către actualul preşedinte, Abdel Fattah el-Sisi. Numele militarilor care vor beneficia de prevederile acestei legi vor fi selectate de către preşedintele Sisi, dar se afirmă că toţi cei care au fost implicaţi în operaţiile anti-opoziţie, desigur, din rândul generalilor, precum şi în operaţiile anti-teroriste din Peninsula Sinai, ar putea să se afle printre beneficiari. O altă prevedere interesantă este cea care obligă viitorii candidaţi la alegerile prezidenţiale proveniţi din rândul foştilor comandanţi militari să obţină, în prealabil, acordul Consiliului Suprem al Forţelor Armate. Altfel, se poate întâmpla, ca în cazul generalului Sami Anan, fost şef al Statului Major al Armatei egiptene, fost candidat la prezidenţialele din 2018, care a aflat, în arestul poliţiei, că are incomplet dosarul de candidat.

Începând cu data de 14 iulie, starea de urgenţă a fost extinsă cu încă trei luni. Decizia a fost luată de preşedintele Sisi şi aprobată, în aceeaşi zi, de parlamentul egiptean. Aceasta este a cincea extindere a stării de urgenţă şi ea a fost motivată de preşedintele ţării ca datorându-se situaţiei critice, riscului acţiunilor teroriste, pentru protecţia vieţii cetăţenilor egipteni. Care pot fi şi închişi, conform prevederilor Legii Stării de urgenţă nr. 162, promulgată în anul 1958, dacă acţionează împotriva deciziilor prezidenţiale.

Marile proiecte de infrastructură economică se vor extinde cu un complex petrochimic, cel mai mare din Orientul Mijlociu. Ministerul egiptean al Petrolului şi Autoritatea Canalului Suez au semnat contractul pentru construirea acestui complex în zona economică Ain Sukhna, inclusă în zonele preferenţiale aferente Canalului Suez. Valoarea investiţiei va fi de aproximativ 11 miliarde dolari SUA, combustibilul prelucrat urmând a fi importat din Irak şi Arabia Saudită.

Dependenţa de importuri, precum şi subsidiile acordate pentru menţinerea unor preţuri scăzute pentru consumatorii interni, reprezintă frâne economice puternice pentru economia egipteană. De aceea, se speră că realizarea acestor mega proiecte, precum şi identificarea de noi resurse interne, ar putea permite o mai mare independenţă energetică a ţării, cu consecinţe şi în relaţiile bilaterale regionale.

STATELE ARABE DIN GOLF

Credincioşii musulmani din Qatar vor putea merge în pelerinaj la Mecca, urmare a deciziei regelui Salman bin Abdulaziz Al Saud, custode al celor două locuri sfinte islamice de pe teritoriul Arabiei Saudite. Autorităţile saudite utilizează, uneori, pârghia acceptării pelerinilor din statele cu care are diferende politice, ca mijloc de negociere, de aceea, semnalul transmis către Qatar este unul de reconciliere, după conflictul politic şi diplomatic dintre Ryadh şi Doha. Este posibil ca, în luarea deciziei, să fi cântărit şi faptul că pelerinii qatarezi sunt muuuult mai largi la pungă decât cei din alte ţări musulmane. Pelerinajul de Haji, din acest an, va avea loc între 8 şi 13 ale lunii islamice Dhul-Hijjah, 19-24 august, perioadă în care aprox. 2,5 milioane de pelerini sunt aşteptaţi la Mecca.

Intervenţia din Yemen continuă fără rezultate, deşi statele-lider ale coaliţei anti – Houthi, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite / EAU, se situează, conform unui raport realizat de publicaţia Haaretz[i], pe locurile 9 şi 10 în lume din punctul de vedere al forţei militare. Publicaţia iraeliană citează, la rându-i raportul anual U.S. News & World Report “Power Rankings”.

Principalele handicapuri identificate în cazul forţelor saudite sunt: lipsa de experienţă, dependenţa logistică de SUA, resursa umană. O altă problemă a armatei saudite este structura ultracentralizată de comandă, specifică regimurilor autoritare, lipsa de empatie între structura de comandă, alcătuită din membri ai Casei Regale, şi luptători, saudiţi sau mercenari, în special din Sudan.

Aceleaşi probleme se regăsesc şi în structurile militare din EAU, cu diferenţa că acestea din urmă au o mai bună experienţă în domeniul forţelor speciale, al trupelor terestre. Ceea ce a şi dus la o diviziune a sarcinilor în campania de preluare a controlului portului Hodeidah, de la miliţiile Houthi, forţele saudite asigurând sprijinul aerian, în timp ce EAU s-a implicat în campania terrestră. Chiar şi în aceste condiţii, operaţiile se desfăşoară cu greutate, într-un teren minat şi cu un adversar, miliţiile Houthi, inferior înarmat, dar cu o experienţă de decenii în războiul de gherilă.

Aflat sub blocadă economică şi terestră, Qatar va cheltui 4 miliarde dolari SUA pentru achiziţionarea de aeronave Eurofighter. Conform unei ştiri, difuzate recent de Middle East Monitor[ii], achiziţia face parte din eforturile micului dar potentului emirat de a câştiga sprijin în competiţia cu puternicul său vecin, Arabia Saudită. Printre cei care ar putea finanţa această achiziţie, se află creditori din Franţa, Italia, Marea Britanie. Qatar şi-a anunţat, de asemenea, disponibilitatea de a contribui cu forţe în Afganistan, iar la summit-ul recent al NATO s-a confirmat oficial că, împreună cu Emiratele Arabe Unite, va contribui la Misiunea ”Resolute Support”.

Probabil, în Afganistan, Qatar va disloca o parte din cele 24 avioane Typhoon, tocmai achiziţionate, în decembrie 2017, pentru suma de 6,6 miliarde dolari SUA. În căutarea de sprijin extern, pe un alt meridian, nu foarte depărtat, Doha a tatonat, recent, terenul şi privind achiziţionarea sistemelor ruseşti S-400, opţiune devenită deja o normă pentru statele care vor să demonstreze că se poate să fii prietenos, în acelaşi timp, cu două puncte cardinale diferite.

S-a intrat în linie dreaptă pentru decizia privind Canalul ”Salwa", pe care Arabia Saudită intenţionează să-l construiască la graniţa sa cu Qatar. Începând cu data de 25 iunie, a debutat perioada de analiză a ofertelor celor cinci companii internaţionale care speră să primească răspuns pozitiv la acest proiect de 746 milioane dolari SUA. Canalul va fi integral pe teritoriul saudit, va avea o lungime de 60 de kilometri, va fi lat de 200 metri şi cu o adâncime 15 – 20 metri.

Proiectul va face din Qatar un stat insular, prin tăierea legăturii sale terestre, dar, conform părţii saudite, nu doar acest aspect contează în decizia realizării proiectului. Ryadhul intenţionează construirea unui număr de staţiuni pe malurile canalului, nu se pune problema nisipului pe plaje, la Salwa, Sakak, Khor al-Adeed şi Ras Abu Qamees. Le-am enumerat pentru eventuale viitoare destinaţii turistice. Vor fi construite două porturi, Salwa şi Aqlat al-Zawayed. Ultimele pe listă, o bază militară şi un depozit de deşeuri nucleare. Arabia Saudită are proiecte şi în acest domeniu. Ce poţi să îţi mai doreşti la graniţa cu un vecin cu care ai o dispută?

[i] Why Saudi Arabia and ‘Little Sparta’ Still Can’t Defeat Iran in Yemen, 17 iulie 2018 https://www.haaretz.com/middle-east-news/.premium-why-saudi-arabia-and-little-sparta-still-can-t-defeat-iran-in-yemen-1.6273832

[ii] https://www.middleeastmonitor.com/20180711-qatar-to-seek-4bn-loan-for-typhoon-fighter-jets/

IORDANIA

Noul guvern iordanian a solicitat şi obţinut[i] din partea Parlamentului / Camera Deputaţilor, votul de încredere. După ce a trecut şocul protestelor, iar Arabia Saudită a cauţionat din nou financiar Ammanul, cu un împrumut de 2,5 miliarde dolari SUA, nu a mai fost nici o grabă. Deputaţii au discutat detaliat, timp de o săptămână, iar votul a avut loc, fără surprize, la sfârşitul celor şapte zile. Din cei 124 deputaţi prezenţi, 79 au votat pentru. Ceilalţi împotrivă sau s-au abţinut. Trebuia să existe şi o opoziţie.

Noul prim ministru, Omar Razzaz, fost ministru al educaţiei, cu un trecut recent şi la Banca Mondială, pare a fi omul ideal pentru a promite fiecăruia ce îşi doreşte. Noul guvern va reduce taxele, preţurile, adaosurile, va crea locuri de muncă, va îmbunătăţi activitatea administrativă, va lupta cu corupţia, va rezolva şi alte probleme. În general, prim-miniştrii care şi-au asumat reforme şi au încercat să le aplice, ceea ce, în condiţiile iordaniene, înseamnă dureroase ajustări economice, au avut mandate scurte şi foarte scurte, incomplete. A fost şi cazul predecesorului lui Razzaz, fostul prim-ministru Hani Mulki. Cum arată la acest moment lucrurile, Omar Razzaz se pregăteşte pentru mandat lung.

[i] http://jordantimes.com/news/local/parliaments-extraordinary-session-prorogued

IRAK

ISIS rămâne o ameninţare pentru centrul şi vestul Irakului, iar operaţiile militare continuă în aceste zone. Deşi teritoriul Irakului este oficial eliberat de gruparea teroristă ISIL, celule ale acesteia continuă să acţioneze în special în provinciile Salahuddin, Kirkuk şi Diyala. ISIL atacă în special populaţia civilă, pentru a avea un impact sporit asupra comunităţilor locale. Operaţiunile de patrulare ale forţelor irakiene sunt executate în special de către membri ai Unităţilor Populare de Mobilizare, grupării shia, ceea ce creează, însă, tensiuni suplimentare cu populaţia locală sunnită.

Deşi rezultatele alegerilor întârzie, negocierile sunt în plină desfăşurare între partidele şi grupările politice irakiene. Situaţia de provizorat, voturile continuând a fi numărate într-un număr de circuscripţii, a determinat ca şi anunţarea oficială a alianţelor post - electorale să fie amânată, deşi declaraţii publice privind înţelegerile unor potenţiale coaliţii nu au lipsit. În principiu, gruparea cîştigătoare Sairoon, condusă de clericul Muqtada al-Sadr, a anunţat deja un acord cu formaţiunea al-Nasr, condusă de actualul prim ministru, Haider al-Abadi, precum şi Alianţa Fatah, lider Hadi al-Amiri. În acelaşi timp, Sadr a adresat apelul la reţinere privind angajamentele şi discuţiile politice, inclusiv cu exteriorul, atât timp cât nu e oficializat rezultatul alegerilor.

Important în aceste negocieri este şi factorul kurd, întrucât sistemul constituţional irakian impune prezenţa kurdă în toate structurile politice statale, la preşedinţie şi guvern. În aceste condiţii, partidele kurde, care, în general, s-au prezentat unite la negocieri, au o pârghie importantă de presiune pe care o utilizează pentru rezolvarea unor probleme regionale.

În prezent, prioritară pentru kurzi este rezolvarea statutului oraşului Kirkuk şi regiunii înconjurătoare, care, potrivit constituţiei, ar trebui rezolvat printr-un referendum. Grăbiţi să organizeze referendumul pentru independenţă, în ciuda avertismentelor de la Bagdad, dar şi de la comunitatea internaţională, kurzii au trebuit să suporte şocul măsurilor de răspuns ale guvernului central, care a decis ocuparea militară a regiunii. Astfel, deşi sunt majoritar în teren, kurzii nu mai sunt administratori ai Kirkuk, zonă extrem de bogată în zăcăminte petroliere. Situaţia post electorală le oferă din nou ocazia să negocieze. Cum din coaliţia care se prefigurează a avea majoritatea în parlament face parte şi gruparea actualului prim ministru, Abadi, cel care a ordonat ocuparea oraşului Kirkuk, conjunctura nu pare a fi foarte favorabilă, nici pentru kurzi, nici pentru această grupare de formaţiuni politice shia. Iar pentru ca lucrurile complicate să devină şi mai complicate, între grupările politice kurde s-a deschis o nouă rivalitate, privind persoana care va fi propusă pentru preşedinţia Irakului. Tradiţional, propunerea a venit din partea Uniunii Patriotice din Kurdistan (UPK), al doilea partid reprezentativ al kurzilor irakieni, ca urmare a unei diviziuni de responsabilităţi între principalul partid kurd, Partidul Democrat Kurd (PDK), care a avut atât preşedinţia regiunii, cât şi pe cea a guvernului local, şi UPK, administrator al părţii de est a regiunii, dar reprezentat şi la Bagdad, prin alegerea preşedintelui irakian din rândurile sale. Funcţia de preşedinte al Irakului are atribuţii mai mult simbolice, dar, pentru kurzi, simbolismul statal este foarte important, astfel că au apărut semnale că PDK şi-ar dori această funcţie. Alte negocieri, pe lângă negocieri, pe lângă alte...

De remarcat că, la fel ca şi în cazul Libanului, unde există un aranjament constituţional similar, care permite o reprezentare statală a tuturor comunităţilor importante şi grupărilor politice aferente, clasa politică irakiană nu dă semne de nervozitate că s-a depăşit termenul constituţional de funcţionare a parlamentului - a expirat pe 1 iulie, că legile aprobate după această dată pot fi declarate neconstituţionale.

Deocamdată, voturile încă se numără, negocierile încă se poartă.

Între timp, protestele se extind, din Basra, oraşele din sudul Irakului, zona cea mai bogată în petrol a ţării, către alte oraşe irakiene, Amrah, Nasiriyah, Samawa, chiar şi în oraşele sfinte shia Najaf şi Karbala, chiar şi la Bagdad. Protestele sunt cauzate în primul rând de situaţia economică precară a acestor localităţi, de serviciile proste oferite de administraţie. Întreruperile de energie electrică, şomajul figurează şi ele printre motivele pentru populaţia se află în stradă.

Incertitudinea politică nu aduce nimic pozitiv celor care protestează şi este de rău augur pentru actualul prim ministru, Haider al-Abadi, acesta neputând, pe de o parte să ia măsuri importante de rezolvare a situaţiei, datorită interimatului în care se află, primind însă întreg blamul protestatarilor pentru guvernarea care s-a bazat pe veniturile de petrol, obţinute în proporţie de 80% din sudul Irakului, dar care nu a adus îmbunătăţiri semnificative vieţii cotidiene a locuitorilor din această regiune.

După ce au apărut şi primele victime, în urma confruntărilor cu poliţia irakiană, situaţia tinde să iasă de sub controlul autorităţilor.

IRAN

Teheranul a chemat SUA la judecata Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Într-un comunicat / 2018/34, emis de această instituţie pe data de 17 iulie[i], a.c., sunt prezentate condiţiile disputei juridice pe care Iranul o iniţiază împotriva SUA şi care se referă, în principal, la încălcarea de către Washington a tratatului bilateral dintre cele două state, semnat în anul 1955, prin impunerea de sancţiuni economice după retragerea din Acordul nuclear. Mutarea juridică a Teheranului este interesantă pentru că obligă partea americană la o prezentare în faţa recunoscutului for de jurisprudenţă internaţională, pe teren european, acolo unde, se speră, va fi multă înţelegere pentru argumentele iraniene. Un alt motiv, de natură mai practică, este într-o potenţială decizie a curţii, anterioară celei finale, prin care sancţiunile să fie ridicate până se judecă pe fond acest dosar.

Într-un dosar asemănător, o altă ”încălcare” de către SUA a aceluiaşi tratat din 1955, dosar înaintat, tot de Iran, în anul 2016, partea americană a argumentat că problematica iese din jurisdicţia Curţii. Este de remarcat efortul pe care îl face Iranul pentru a apela la canalele juridice interrnaţionale, dar situaţia economică de la Teheran este presantă şi nu poate aştepta rezolvări de această natură, care pot veni abia peste câţiva ani şi, mai mult ca sigur, fără a putea impune o linie de conduită în relaţiile bilaterale.

Diferendele dintre SUA şi Iran sunt pe mai multe paliere, sancţiunile adresându-se doar unora dintre acestea. Opt din cele 12 condiţii puse de secretarul de stat american, Mike Pompeo, pentru reluarea acordului nuclear, se referă la implicarea Iranului în Orientul Mijlociu. Conform SUA, Iranul are o influenţă negativă în regiune, în special în Siria, Iraq, Liban, Yemen şi Teritoriile Palestiniene, a devenit o ameninţare pentru aliaţii locali ai Washingtonului. Pentru Teheran, ieşirea din acordul nuclear şi impunerea sancţiunilor sunt văzute ca măsuri punitive luate de SUA după ”insuccesul” din Siria.

Un proverb arab spune că ”Timpul este făcut din aur”. Aceasta ar fi varianta economică a disputei bilaterale. Un alt proverb, tot arab, spune că ”Timpul este ca o sabie”. Varianta confruntaţională. Între Teheran şi Ierusalim, între Teheran şi Washington, cei care ar risipi aur ca să nu aibă parte de sabie sunt statele arabe din regiune, prinse în logica luptei pentru influenţă regională. Iar Haga este un pod prea îndepărtat.

[i] http://www.icj-cij.org/files/case-related/175/175-20180717-PRE-01-00-EN.pdf

ISRAEL

Limba ebraică devine singura limbă oficială de stat în Israel, ca urmare a aprobării legii care asigură primatul legii ebraice în faţa limbii arabe şi a celorlalte limbi vorbite de minorităţile din ţară. În dimineaţa zilei de 19 iulie a.c., după o dezbatere extrem de aprinsă a Knesset-ului, parlamentul israelian, propunerea legislativă, cunoscută şi sub numele de Legea Naţionalităţii, sau Legea Statului Naţiune, avându-l ca autor pe Avi Dichter, preşedintele Comitetului pentru Afaceri Externe şi Apărare al Knesset-ului, dar şi fost şef al Shin Bet, a întrunit 62 de voturi pentru, 55 împotrivă, cu 2 abţineri, din totalul de 120 parlamentari.

În cele mai puţin de 500 de cuvinte ale legii sunt făcute precizările care dau acestui document semnificaţii dincolo de identificarea limbii ebraice drept singura limbă oficială a statului:

statul Israel este ”pământul natal”, ”căminul / casa istorică” a poporului evreu;
doar evreii au dreptul la autodeterminare în statul Israel;
Ierusalimul este capitala Israelului, limba ebraică este limba oficială;
coloniile / implantările israeliene sunt de ”valoare naţională” şi statul asigură promovarea acestora

Legea acordă un ”statut special” limbii arabe, vorbită de cel puţin 20% din populaţia ţării (comunitatea arabilor israelieni şi aproximativ 9% din evrei), fără a preciza ce înseamnă acest termen.

Propunerea legislativă a avut anterior un conţinut şi mai apăsat în favoarea limbii ebraice şi în linie cu drepturile poporului evreu asupra teritoriilor pe care se află astăzi statul Israel, dar, urmare a unei serii de proteste, nu numai ale comunităţii arabilor israelieni, s-a renunţat la unele din prevederi. De asemenea, potenţialele critici din partea partenerilor europeni au produs reţineri în aprobarea unui text radical, în sensul întăririi caracterului evreu al statului.

Chiar şi în aceste condiţii, legea rămâne una extrem de controversată, care adânceşte falia dintre comunităţile din Israel, creează probleme în relaţia dintre Israel şi Uniunea Europeană, unde drepturile minorităţilor, inclusiv cele lingvistice, sunt pozitiv promovate.

Primul ministru a pierdut dreptul de a declara război fără consultarea cabinetului de miniştri, conform unei legi aprobate pe data de 17 iulie de Knesset. Prevederile anterioare, aprobate la începtul lunii mai, a.c., creau posibilitatea ca primul ministru, după consultarea doar a ministrului apărării, să poată emite declaraţia de război. În condiţiile în care ar fi deţinut şi portofoliul apărării, primul ministru israelian avea dreptul, formal fără nicio consultare, să angajeze ţara într-un conflict extern. Urmare a criticilor la adresa prevederilor acestei legi, s-a decis revenirea la forma care prevedea consultarea şi aprobarea din partea Cabinetului de Securitate / Comitetul Ministerial pentru Securitate Naţională, compus din deţinătorii celor mai importante portofolii ministeriale, cadru creat încă din perioda războiului de Yom Kippur.

LIBAN

Creşte presiunea internă pentru repatrierea refugiaţilor sirieni, urmare a creerii unor condiţii favorabile create în Siria, prin extinderea controlului regimului de la Damasc asupra regiunilor de graniţă cu Libanul. Unul din suporterii plecării refugiaţilor sirieni de pe teritoriul libanez este chiar liderul Hezbollah, Hassan Nasrallah, care, în timpul unei cuvântări televizate, transmise pe data 13 iulie, a promis ”ajutor” pentru transferul acestora înapoi în Siria. Deja se înregistrează un proces de repatreiere voluntară, pentru care s-au înregistrat deja 3.000 de persoane, dar autorităţile şi liderii politici libanezi sunt interesaţi în accelerarea acestuia.

Găzduirea a peste 1 milion de refugiaţi sirieni aflaţi pe teritoriul libanez, majoritar sunniţi, nu a fost văzută decât ca o soluţie provizorie, atât de comunitatea shia libaneză, cât şi de către cea creştină (liderul creştin al Mişcării Patriotice Libere, Gebran Bassil, a creat chiar o structură în cadrul formaţiunii sale politice pentru repatrierea refugiaţilor, afirmând că aceştia reprezintă o ameninţare pentru identitatea şi economia Libanului), ca urmare a potenţialului impact asupra balanţei etnice interne. În aceste condiţii, sunt de înţeles măsurile organizatorice luate de insituţiile de forţă libaneze pentru a crea cât mai rapid condiţii pentru reîntoarcerea refugiaţilor în Siria.

Formarea noului guvern libanez se amână din cauza vacanţei, primul ministru desemnat, Saad Hariri, întrând de joi, 19 iulie, în concediu, iar ministrul de externe, Gebran Bassil, desemnat premier interimar în această perioadă, pregătindu-se pentru a deplasare în SUA. În aceste condiţii, cabinetul libanez în funcţie va continua să funcţioneze cu atribuţii limitate, în limitele oferite de constituţie, chiar dacă de la alegerile legislative (6 mai, a.c.) au trecut deja mai mult de două luni.

SIRIA

Ofensiva forţelor regimului de la Damasc, în sudul Siriei, se apropie de final, printr-un acord de transfer al rebelilor sirieni din provincia Quneitra, aflată la graniţa cu Înălţimile Golan, în nordul ţării, ocupat încă de opoziţia armată siriană. Acordul este o continuare a înţelegerilor similare, realizate şi cu sprijinul forţelor militare ruse, care şi-au asumat monitorizarea lor prin intermediul poliţiei militare, ceea ce a permis ca 90% din teritoriul controlat anterior în provincia Daraa, să revină sub controlul Damascului. Desigur, înainte de a se ajunge la tratative, regimul a utilizat întregul arsenal militar de lovire avut la dispoziţie, precum şi sprijinul aerian al Rusiei, pentru a transmite rebelilor că nu au alternativă.

Înţelegerile din sud, din săptămâna 15-20 iulie, au permis şi un acord pentru evacuarea locuitorilor şi militarilor sirieni asediaţi de trei ani, din două oraşe din provincia Idlib, Fuaa şi Kafraya. Cele două localităţi, locuite de populaţie shia, au fost permanent în ultima perioadă subiect al negocierilor dintre rebeli şi guvern, consumând în ambele părţi resurse umane şi militare importante.

Acordul din Quneitra nu include şi gruparea islamistă salafistă Hayat Tahrir al-Sham (Organizaţia pentru Eliberarea Levantului), nici Jaysh Khalid ibn al-Waleed (Armata Khalid ibn al-Waleed), tot o grupare salafistă, loială ISIL, care ocupă un teritoriu de câteva sute de kilometri pătraţi la graniţa Siriei cu Israelul şi Iordania.

Kurzii se întorc cu faţa către Damasc, conform unor evoluţii recente şi declaraţii, unele neconfirmate, ale liderilor Forţelor Democratice Siriene, grupare majoritar kurdă din nordul Siriei. Aflaţi între incertitudinea sprijinului SUA şi perspectiva unei intervenţii a forţelor turce, kurzii sirieni încearcă să-şi promoveze cartea autonomiei câştigate prin luptă şi în negocierile cu Damascul. Anunţurile privind deschiderea unor birouri de legătură ale SDF la Damasc şi în alte oraşe mari aflate sub controlul regimului sirian, precum şi cooperarea pentru exploatarea în comun a barajului Tishrin şi a hidrocentralei de la Tabqa, aflate sub controlul SDF, nu au fost, însă, confirmate. Este însă confirmată întâlnirea, în oraşul Alep, a 55 de reprezentanţi ai triburilor arabe şi kurde din nordul ţării care şi-au declarat opoziţia faţă de acţiunile Turciei în regiune, dar şi sprijinul pentru armata siriană.

Adunarea este o încercare a regimului de a strânge rândurile comunităţilor tribale şi a obţine sprijinul acestora, în perspectiva viitoarei ofensive militare din nord-vestul ţării. Contribuţia kurdă va fi vitală în reluarea sub control a provinciei Idlib, dar mai ales, a cantonului Afrin şi regiunii Manbij, locuite majoritar de kurzi.

TERITORIILE PALESTINIENE

Egiptul se implică în calmarea situaţiei din Fâşia Gaza, ajunsă la un punct exploziv datorită confruntărilor din ultimele luni între forţele israeliene şi protestatarii palestinieni. Protestele declanşate o dată cu Marele Marş al Reîntoarcerii, pe 30 martie, s-au amplificat după Ziua Pământului, Nakba, pe 15 mai, la o zi după inaugurarea ambasadei SUA la Ierusalim, au evoluat negativ atât pentru Israel, ai cărui militari au produs zeci de victime în rândul protestatarilor, cât şi pentru Hamas, care a trebuit să facă faţă unei situaţii extrem de dificile în asigurarea bunurilor de subzistenţă pentru populaţia palestiniană, dar şi să justifice numărul mare de militanţi / ”operativi” – în accepţia israeliană, aflaţi printre cei aflaţi în primele rânduri ale provocatorilor la adresa forţelor israeliene.

La începutul lunii iulie, Israelul a întărit blocada economică, iar Hamas a luat decizia intesificării atacurilor cu zmeie incendiare, mijloc asimetric dar eficient. În acest moment. Egiptul a intervenit, convingând conducerea Hamas să ordone unităţii Al-Zouari, responsabilă de lansarea zmeielor şi baloanelor incediare, încetarea atacurilor peste graniţa cu Israelul şi să iniţieze, împreună cu celelalte facţiuni palestiniene, crearea unui guvern de uniune naţională pe baza acordului de reconciliere din anul 2017. Presiunea egipteană, precum şi iminenţa unui atac israelian (care a avut loc[i], în noaptea de 19/20 iulie, a.c.) au creat condiţii pentru o reevaluare a protestelor şi efectelor acestora. Evoluţiile sunt, însă, departe de a se calma, iar o explozie socială în Fâşia Gaza, cu consecinţe dramatice pentru ambele părţi, rămâne întotdeauna o ipoteză de lucru.

Abbas îl urmează pe Netanyahu, la Moscova, în încercarea de a preveni rătăcirea problematicii palestiniene în agenda atât de încărcată a preşedintelui Putin în prima jumătate a lunii iulie. Kremlinul pare a rămâne ultima speranţă a palestinienilor, după ce SUA au decis că ”the Deal of the Century” / ”Acordul Secolului” va avea drept câştigător Israelul.

Partea palestiniană se aşteaptă ca recunoasterea de către Washington a Ierusalimului drept capitală nu este decât primul pas, următorii fiind o ofertă de graniţe provizorii pentru un stat palestinian demilitarizat, pe doar 11% din teritoriul Palestinei istorice, 50% din ceea ce s-a promis ulterior palestinienilor, controlul graniţelor şi al spaţiului aerian urmând a fi tot în responsabilitatea Israelului. ”Astăzi regiunea noastră, şi Palestina, trec printr-un moment dificil” i-a transmis[ii], pe 14 iulie, a.c., Mahmoud Abbas preşedintelui rus. Iar Putin i-a răspuns, conform anecdoticii regionale: ”Şi dumneavoastră aveţi dreptate”.

[i] https://www.telegraph.co.uk/news/picturegalleries/worldnews/10961451/Israel-bombs-Gaza-as-crisis-escalates-with-more-Hamas-rocket-attacks-In-pictures.html

[ii] http://en.kremlin.ru/catalog/persons/94/events/57994

TURCIA

Starea de urgenţă s-a ridicat, măsurile de urgenţă devin permanente, datorită unui pachet legislativ propus aproape concomitent de către Partidul Justiţiei şi Dezvoltării, al preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. Astfel, s-a încheiat perioada celor doi ani, pe data 19 iulie a.c., în care autorităţile turce, sub acoperirea ”stării de urgenţă”, au arestat zeci de mii de oameni, au eliberat din funcţii guvernamentale mii de funcţionari, de educatori, au trecut în rezervă mii de militari, în special cu grade superioare, au comis chiar, conform unui raport al ONU din această primăvară[i], ”profunde violări ale drepturilor omului”. După votul parlamentului turc, care urmează a fi consultat în perioada următoare, o serie de măsuri de pe timpul stării de urgenţă rămân în vigoare, altele se adaugă. Astfel, timp de trei ani va dura perioada în care vor putea fi aplicate măsurile prin care membri ai structurilor de forţă au fost daţi afară din slujbele lor pentru presupuse legături cu structuri teroriste. Guvernatorii de provincii vor putea interzice accesul, pe motive de securitate, pe teritoriile administrative pe care le conduc, persoanele suspectate de terorism pot fi arestate şi întemniţate timp de 12 zile fără a putea lua la cunştinţă acuzaţiile aduse. Măsurile luate sunt prezentate de autorităţile turce ca încadrându-se în reglemetările europene similare (este invocat ”modelul francez”).

Conform ministrului turc al justiţiei, Abdulhamit Gul, ”încheierea stării de urgenţă nu înseamnă că se încheie şi lupta împotriva terorismului”. Una din facilităţile oferite de starea de urgenţă, posibilitatea de a conduce prin decrete prezidenţiale, devenise oricum fără obiect datorită puterilor extinse pe care le are acum preşedintele turc. Rămâne de văzut ce efecte vor avea aceste măsuri restrictive, în cazul în care vor fi aprobate (are cineva vreo îndoială?), asupra economiei, fiind cunoscut faptul starea de urgenţă a fost o frână pentru investitorii străini, a provocat pierderi economice, a dus la creşterea inflaţiei. Drepturile economice sunt din aceeaşi categorie cu drepturile civile, iar Turcia pare a avea nevoie de ambele.

Garantul statului secular turc este acum preşedintele islamist Erdogan, conform Decretului 703, emis în aceeaşi zi, 9 iulie, a.c., cu ceremonia de inaugurare. Prin acest document, armata turcă pierde principalele pârghii pe care le avea ca instituţie care putea influenţa deciziile la vârf, inclusiv politice, ceea ce i-a şi atras, în deceniile anterioare, definirea drept ”garant al secularităţii statului turc”. Principalele măsuri prevăzute în decret sunt:

se anulează legislaţia anterioară care prevedea responsabilităţile şi domeniul de autoritate al şefului Statului Major General al armatei turce. Astfel, şeful SMG se va subordona de acum înainte ministrului apărării, nu primului ministru, cum era înainte de încercarea de lovitură de stat din 2016, sau preşedintelui, cum a fost pe perioada stării de urgenţă;
este abolit Consiliul Militar Suprem, organ înfiinţat în anul 1972, şi care avea responsabilitatea selecţionării ofiţerilor pentru promovarea la gradul de general. Preşedintele va avea de acum încolo ultimul cuvânt;
dispar, de asemenea, Consiliul Naţional de Securitate şi Secretariatul Naţional de Securitate, structuri înfiinţate după lovitura de stat din anul 1960 şi care au fost considerate instrumente prin care militarii turci au influenţat deciziile politice. Responsabilităţile lor vor fi preluate de una din structurile de tip consiliu consultativ, create în subordinea preşedinţiei;
s-a eliminat prevederea care presupunea condiţionarea de un anumit stagiu pentru a fi promovat general, precum şi durata unui mandat într-o anumită funcţie militară. Preşedintele poate decide în această privinţă, cum poate decide, de asemenea, ca acordarea gradelor de general să nu se facă numai în luna august, ca până acum, o tradiţie care se menţinea din perioada lui Mustafa Kemal Atatürk (acesta a devenit comandant al forţelor armate turce pe 5 august 1921).

Prin acest decret, ministrul apărării devine principalul centru al deciziilor de securitate. Ministerul apărării preia toate responabilităţile privind politica de apărare, educaţia militară, finanţarea şi bugetul armatei turce. Tot ministerul apărării va decide în probleme de recrutare, logistice şi de echipare, inclusiv cu armament. Va decide, deci, şi viitoarele achiziţii ale forţelor armate turce. Comandanţii categoriilor de forţe se vor subordona direct ministrului apărării. În caz de urgenţe, preşedintele va putea emite ordine directe acestor comandanţi, fără nicio interferenţă ierarhică, evitându-se situaţiile de pe timpul încercării de lovitură de stat din iulie 2016.

În aceste condiţii, ocupantul funcţiei de ministru al apărării devine, la rândul său, o persoană extrem de importantă în noul executiv. Fostul şef al SMG turc din perioada loviturii de stat, dar şi ulterioare, a stării de urgenţă, generalul Hulusi Akar, cunoaşte astfel o ascensiune greu de prevăzut în vara anului 2016. Mâna forte cu care a acţionat împotriva PKK şi a formaţiunilor kurde de pe teritoriul Siriei a câştigat încrederea preşedintelui Erdogan.

Noul ministru, care va rămâne şi general cu patru stele, are cel puţin şapte ani în plus în acest grad decât oricare alt comandant de categorie de forţe din armata turcă. Autoritatea sa nu va avea probleme. Singurele necunoscute sunt ataşamentul său pentru valorile occidentale (fiind cunoscut anterior ca un general cu vederi pro-NATO, pro-Vest), în condiţiile în care Turcia pare a juca şi o carte estică, şi opţiunile de politică externă, în care urmează a avea un cuvânt important de spus.

[i] https://www.ohchr.org/EN/NewsEvents/Pages/DisplayNews.aspx?NewsID=22853

YEMEN

Cea mai periculoasă profesie în Yemen rămâne jurnalismul, deşi luptătorii din cele două tabere ar putea contesta, la rândul lor, această afirmaţie. Într-un conflict în care combatanţii de toate orientările nu au reţineri în a ataca populaţia civilă, cu rachete, în cazul miliţiilor Houthi, cu lovituri de aviaţie, în cazul coaliţiei conduse de Arabia Saudită, ziariştii s-au aflat, de multe ori, între cele două linii de front şi au plătit.

27 jurnalişti au fost ucişi în acest conflict, început în anul 2014, 12 sunt ostateci ai miliţiilor Houthi, unul este deţinut de gruparea locală afiliată Al – Qaida. În prima jumătate a anului 2018 au fost înregistrate în jur de 100 de cazuri de încălcări ale libertăţii presei, inclusiv răpiri de jurnalişti, arestări, turtură, blocarea site-urilor de ştiri, neplata salariilor. Dintre acestea, 47 au fost atribuite autorităţilor guvernamentale yemenite (sprijinite de coaliţia saudită), 39 grupărilor Houthi, opt unor alte grupări.

Jurnaliştii au devenit inamicii ambelor tabere pentru că războiul din Yemen este unul fără reguli, fără linii de front, uneori fără combatanţi în uniformă. Iar adevărul jurnalistic este supărător pentru fiecare tabără.