BULETIN CU EVENIMENTELE POLITICO-MILITARE RELEVANTE (30.07 – 05.08.2018)

1. SUA - Congresul propune noi sancţiuni împotriva Rusiei şi condiţionează ieşirea SUA din NATO
2. REPUBLICA MOLDOVA (RM) – Vlad Plahotniuc îşi pregăteşte, folosind pârghii legale – amnistia fiscală, o victorie electorală ilegală, sfidând UE şi SUA
3. UE – mişcări politice la nivel european având ca scop evitarea unor crize la nivel naţional
4. TURCIA - deteriorarea relaţiilor cu SUA

I. SUA - Congresul propune noi sancţiuni împotriva Rusiei, în timp ce situaţia preşedintelui Donald Trump se complică.

Un important grup de parlamentari americani, din ambele partide, au introdus (02.08) un pachet de legi, „Defending American Security from Kremlin Aggression Act of 2018”, care include un ansamblu de măsuri care vor amplifica presiunea economică, politică şi diplomatică asupra Rusiei, ca răspuns la acţiunile ostile ale acesteia. Acesta are ca scop „apărarea securităţii SUA de agresiunea Kremlinului”, incluzând noi sancţiuni financiare împotriva Rusiei, dar şi reafirmarea unui sprijin puternic pentru NATO. Rusia ar urma să fie pedepsită pentru implicarea în alegerile din SUA, agresiunea din Ucraina şi implicarea militară în Siria, precum şi pentru alte activităţi ostile. Senatorul republican, Lindsey Graham, a motivat pachetul de legi (al patrulea care prevede sancţiuni împotriva Rusiei) prin faptul că regimul actual de sancţiuni nu a determinat Rusia să nu se mai implice în alegerile parlamentare din 2018, scopul acestora fiind acela de a „schimba status quo-ul, impunând sancţiuni drastice, precum şi alte măsuri împotriva Rusiei conduse de Vladimir Putin, până când acesta încetează să se mai amestece în procesul electoral american, opreşte atacurile cibernetice asupra infrastructurii americane, se retrage din Ucraina şi încetează eforturile de a crea haos în Siria”.

Noile sancţiuni urmează să lovească în „liderii politici, oligarhi, familiile acestora şi alte persoane care execută activităţi ilegale, directe sau indirecte, la comanda lui Vladimir Putin”. În acest sens, ar urma să fie întocmit un raport cu proprietăţile lui V. Putin şi ale apropiaţilor săi. Iniţiatorii pachetului de legi şi-au exprimat intenţia (24.07) fără echivoc: „aşa cum V. Putin şi-a exprimat clar intenţia de a contesta puterea, influenţa şi interesele de securitate americane, SUA trebuie să arate în mod clar că ne vom apăra şi nu vom ezita în a respinge eforturile acestuia de a eroda democraţia occidentală - un imperativ strategic pentru Rusia”. În acelaşi timp, se regretă faptul că Administraţia Trump nu s-a conformat în totalitate prevederile legilor anterioare care cereau sancţiuni împotriva Rusiei.

Legislaţia conţine, de asemenea, şi o declaraţie puternică de sprijin pentru NATO, introducându-se obligativitatea unui vot majoritar absolut (două treimi din Senatul SUA) pentru ca SUA să se retragă din NATO. Implicarea Rusiei în alegerile americane a fost confirmată (02.08) de directorul naţional pentru informaţii, Dan Coats: „semnalele de avertizare privind implicarea Rusiei în alegerile americane din 2018 au devenit din nou roşii”.

Deşi încă nu se ştie cum va arăta forma finală, legea anunţă înăsprirea sancţiunilor împotriva Rusiei, respectiv a puterii de la Kremlin şi a oligarhilor apropiaţi ei, contrar încercării preşedintelui Trump de a relansa relaţiile cu acest stat. Faptul că se propune o asemenea escaladare arată că parlamentarii americani din ambele partide au o imagine clară şi fundamentată asupra ameninţării ruse. Pentru preşedintele Trump, este o nouă înfrângere, mai ales faptul că republicani importanţi sunt printre cei care promovează legea, tendinţa care se conturase la un moment dat, „trumpizarea” Partidului Republican, nematerializându-se.

Cel mai îngrijorător pentru noi este faptul că parlamentarii americani simt nevoia să voteze proceduri legislative care să facă o ieşire a SUA din NATO cât mai greu de obţinut. Întrebarea care rezultă de aici este şocantă: de ce aceştia cred că e nevoie de o asemenea procedură? A devenit posibilă o asemenea evoluţie, de neconceput pentru noi? Cea mai probabilă explicaţie este că aceştia au semnale clare despre reticenţa preşedintelui D.Trump faţă de NATO şi au decis să ia măsuri suplimentare pentru a bloca din faşă o asemenea ipoteză care ar arunca în aer securitatea transatlantică. Astfel, legislativul american îşi asumă într-o măsură mai mare politica externă a SUA, pe linia tradiţională a acesteia, în speranţa reducerii tendinţelor negative iniţiate, incoerent, de către preşedintele D.Trump. O dovadă a faptului că acesta este obligat să facă paşi înapoi în politică sa faţă de Rusia  (obligat, mai ales, de reacţia legislativului) este anunţarea de către acesta că „nu se pune acum problema reducerii sancţiunilor împotriva Rusiei”.

În acest timp, problemele economice şi sociale din Rusia se amplifică, iar popularitatea lui V.Putin scade. Se pare că lipsa pâinii nu poate fi substituită de spectacolul unei autointitulate superputeri globale care iniţiază agresiuni militare, dar situaţia nu periclitează stabilitatea regimului Putin: tradiţional, ruşii au preferat libertăţii siguranţa unei dictaturi care să le redea demnitate prin arogarea pentru Rusia a statutului de mare putere. Situaţia economică va afecta înzestrarea forţelor armate: recentul anunţ al preşedintelui V.Putin, privind înzestrarea forţelor navale cu 26 de nave noi, dublată de cea a comandantului Flotei Mării Negre, privind 6 noi nave în această flotă, nu face decât să ascundă această stagnare. Da, aceste nave sunt foarte importante, mai ales în Marea Neagră, unde, practic, nu li se opune nimic, dar ele reprezintă doar o continuare, cu probleme, a programelor anterioare (în cazul fregatelor din clasa „Amiral Grigorevici”, ruperea colaborării militare cu Ucraina a creat probleme privind motoarele, iar submarinele au nevoie de complicitatea Turciei care trebuie să se facă că nu le vede când tranzitează prin Bosfor, încălcând Convenţia de la Montreux).

Strategic, V.Putin a făcut aceeaşi greşeală ca şi liderii chinezi, deducând, în mod greşit, din comportamentul prudent al Administraţiei Obama şi cel confuz al Administraţiei Trump, că SUA „sunt pe ducă”. Autocraţii uită cu uşurinţă o regulă istorică încă valabilă: democraţiile se regenerează, dictaturile pică. Unde Obama a fost slab, Trump atacă în forţă - războiul comercial cu China este în plină desfăşurare, taxele vamale urmând a fi extinse, dar şi invers - unitatea occidentală şi fundamentele acesteia au fost subminate de Trump. Totuşi, prohodul Occidentului, cântat de atâţia admiratori ai dictaturii, nu îşi are obiectul. 

Începerea procesul Manafort (31.07), primul din seria declanşată de ancheta condusă de Robert Mueller privind o posibilă cooperare între Rusia şi echipa electorală a lui D.Trump, face şi mai complicată situaţia preşedintelui D.Trump, deşi nu s-a ajuns, încă, în faza critică. Dar nu suntem departe: ieşirea preşedintelui, cerând procurorului general să înceteze ancheta condusă de R.Mueller, a fost explicată de către Casa Albă, ca fiind doar o opinie a preşedintelui, nu un ordin prezidenţial (probabil, pentru a se evita acuzaţia de obstrucţionare a justiţiei). Să mai adăugăm că avocatului lui D.Trump a afirmat că o cooperare între echipa acestuia şi Rusia nu este o infracţiune! Fără, încă, să îl afecteze direct pe D.Trump, ancheta va crea o atmosferă de criză permanentă la Washington, incoerenţelor care au caracterizat administraţia actuală adăugându-se reacţiile conjuncturale ale acesteia. Să ne consolăm cu una din puţinele acţiuni în care puterea americană este unită: votarea de către legislativ a bugetului apărării propus de Casa Albă.   

II. REPUBLICA MOLDOVA (RM) – Vlad Plahotniuc îşi pregăteşte, folosind pârghii legale – amnistia fiscală, o victorie electorală ilegală, sfidând UE şi SUA.

Puterea de la Chişinău, ignorând reacţia negativă a Vestului, a iniţiat o serie de măsuri menite să îi asigure victoria la viitoarele alegeri parlamentare. Luate fiecare în parte, acestea au un aspect legal, dar, în ansamblu lor şi puse în perspectiva existenţei unui stat capturat de o persoană dubioasă, acestea creează premisele unei victorii ilegale a partidului acestuia, lovind în opoziţia democratică, dar neafectând pe cea aservită Rusiei (socialiştii lui Igor Dodon). Parlamentul de la Chişinău a votat (26.07), rapid şi aproape pe neobservate, o lege de amnistiei fiscală. Partidul lui Vlad Plahotniuc, PDM, a dat această amnistiere pentru a-şi mulţumi clasa socială complice (piramida de stat şi de partid care îşi însuşeşte ilegal puţinele resurse şi venituri pe care le mai are acest stat, deja falimentar), dar şi o parte din baza electorală (oamenii de afaceri care, având protecţia puterii, nu îşi îndeplinesc obligaţiile financiare, precum şi majoritatea sărăcită chiar de puterile corupte care s-au succedat la Chişinău: persoanele cu venituri lunare sub 95$ vor fi scutite de taxe). Opoziţia acuză, nu fără temei, că, astfel, se permite legalizarea banilor furaţi, inclusiv a celebrului miliard, toată RM bănuind unde duc firele - chiar spre omul forte de la Chişinău, V.Plahotniuc. Acesta trebuie, totuşi, să răspundă la o întrebare: cum va supravieţui financiar „statul său”, în condiţiile în care aproape că nu mai există o politică de colectare a impozitelor, taxele vamale şi TVA-ul nu prea se colectează, iar politica de „cerşit internaţional” nu mai funcţionează (UE şi SUA şi-au pierdut răbdarea cu puterea actuală). Mai periculos pentru V.Plahotniuc, până şi Bucureştiul va răspunde, într-o zi, la întrebarea: unde se duc banii noştri (dar şi prin eforturi diplomatice, şi de altă natură), către un stat falimentat de o „elită” şi o clasă socială care trăieşte din furt (ca să nu mai vorbim de faptul că, mai ales prin „valori”, aceasta este antiromânească, respectiv antioccidentală) sau către populaţia sărăcită (chiar de această „elită”), ajutorarea acesteia reprezentând, de fapt, obiectivul principal al României. 

O altă măsura luată la fel de rapid (27.07) a fost amânarea alegerilor parlamentare, din noiembrie 2018 în februarie 2019[i]. Aceste măsuri au fost interpretate de analiştii independenţi de la Chişinău[ii] ca o „temporizare” necesară PDM pentru ca amnistierea să-şi facă efectul, dar şi pentru ca puterea să poată începe jocul de şantaj al UE la nivel geopolitic, având o marjă de manevră mai mare între Uniune şi Rusia. De asemenea, „revizuirea datei alegerilor este corelată cu preluarea preşedinţiei europene de către România la începutul lui 2019, respectiv cu ajutorul guvernului de la Bucureşti, în şlefuirea unei imagini pozitive pentru guvernarea de la Chişinău”.

UE şi SUA, dar şi FMI, au protestat faţă de luarea acestor măsuri, UE amintind de existenţa Acordului de Asociere (pe care guvernul simulează că îl implementează, deşi RM se îndepărtează tot mai mult de Uniune). Liderul opoziţiei, Andrei Năstase, a cerut UE şi SUA, într-o scrisoare adresată (30.07) ambasadelor acestora din capitala R. Moldova, să ceară puterii de la Chişinău stoparea implementării acestor măsuri, caracterizându-le ca fiind „o legalizare a fraudei”. Andrei Năstase a afirmat că are dovezi privind implicarea lui Vlad Plahotniuc în furtul miliardului, dovezi pe care le va pune la dispoziţia organelor legale din RM, dacă acestea o vor cere. Din păcate, mai probabilă decât continuarea anchetei în cazul furtului miliardului este construirea unui dosar penal pentru Andrei Năstase, fie şi pe baza acestei afirmaţii, de către organele legale din RM, care acţionează ilegal în slujba lui V.Plahotniuc.

Opoziţia parlamentară, PLDM, a replicat prin introducerea (30.07) unui proiect de lege privind aplicarea în RM a „legii Magnitsky” promovată de SUA, care are ca obiectiv împiedicarea spălării, prin sistemul bancar occidental, a banilor obţinuţi ilegal de elita rusă, folosind intermediari (RM are un rol fruntaş, prin acest stat fiind spălate câteva zeci de miliarde de dolari). Promovarea proiectului are rolul de „turnesol”, pentru a demonstra complicitatea puterii de la Chişinău în spălarea banilor ruseşti, fiind foarte probabilă respingerea proiectului de către partidul lui V.Plahotniuc. Deja, finul acestuia şi preşedinte al Parlamentului (în această ordine de importanţă a funcţiilor), Andrian Candu, a afirmat (01.08) despre legea Magnitsky că nu e necesară, deoarece RM ar fi „parte a unor sancţiuni impuse pe dimensiunea UE ori ONU”, iar jumătate din aceasta ar fi deja implementată în RM. Aşa o fi, dar „legea Magnitsky” este promovată de SUA, stat unde V.Plahotniuc a încercat, printr-un lobby serios, să se prezinte ca singura opţiune politică pentru ca RM să reziste în faţa Rusiei. Ori, tocmai această lege Magnitsky loveşte cel mai puternic în puterea financiară a elitei corupte ruseşti. De unde concluzia: deşi va continua să îşi folosească „idioţii utili” pentru a manipula UE şi va continua să caute protecţia geopolitică a SUA, V.Plahotniuc nu închide uşa unei orientări politice de substanţă către Rusia deoarece numai cu RM cât mai aproape de Rusia (care, încă, nu vrea să audă de el, dacă ne luăm după ce este vizibil), V.Plahotniuc are garanţia că nu va da socoteală în faţa justiţiei pentru faptele sale.

V.Plahotniuc face greşeala să creadă că ceea ce merge cu Ucraina va merge şi în RM. Ucraina, deşi a făcut paşi formali mari spre combaterea corupţiei (preşedintele Petro Poroşenko a semnat legea de înfiinţare a parchetului anticorupţie), nu a luat, încă, nici o măsură concretă pentru combaterea acesteia. Rezultatul este vizibil: Ucraina, deşi ajutată (firma Boeing s-a implicat în salvarea companiei Antonov, sectorul nuclear ucrainean funcţionează cu combustibil nuclear american, Germania se implică în problema aprovizionării cu gaz) rămâne o „gaură neagră”, fiind dependentă de ajutorul financiar occidental (împrumuturile FMI, dar şi alte ajutoare occidentale). Însă, spre deosebire de RM, elita ucraineană luptă pentru consolidarea statului, fie şi numai acolo unde nu îi sunt afectate interesele financiare (legale sau ilegale): lupta pentru formarea unei bisericii ortodoxe ucrainene autocefale este în plină desfăşurare (cea ţinând de Patriarhia Moscovei fiind doar un instrument al Kremlinului[iii]), iar armata ucraineană este capabilă să facă faţă separatiştilor şi forţelor armate ruse, pregătindu-se pentru următoare rundă a agresiunii ruse (Marea Azov, Donbass). În RM, nici nu se pune problema unei biserici autocefale independente de Patriarhia Moscovei, iar, în domeniul apărării, se flutură strategii frumoase, în căutare de sponsori. Este edificator faptul că, deşi solicită permanent sprijinul Vestului în faţa prezenţei ilegale a militarilor ruşi pe teritoriul său, guvernul RM nu a fost reprezentat la nivel politic corespunzător la summit-ul NATO.

În concluzie, logica de la Chişinău nu merge: dacă Ucraina e prea mare ca să fie lăsată de Vest în faliment sau victimă a agresiunii ruse, RM e destul de mică pentru a se constata falimentul rezultat din jefuirea sistematică de către elita sa, dar şi pentru a fi obiectul unor compromisuri politice cu Rusia (acceptarea unui nou plan Kozak nu ar fi o surpriză. Să vedem ce face responsabila de dosar, Germania, şi de unde va lua expertiza: de la docilul Bucureşti sau de la interesata Budapesta). Sau, poate, de fapt, asta se vrea la Chişinău, pentru că falimentul RM nu înseamnă şi cel al elitei care a ruinat acest stat. Din contră, pentru ea ar putea începe o nouă etapă plină de profit („ajutaţi Moldavia reunificată”).

III) UE – mişcări politice la nivel european având ca scop evitarea unor crize la nivel naţional.

            În această săptămână, liderii unor ţări din UE au încercat să rezolve crizele cu care se confruntă acasă, ridicându-le la nivelul Uniunii sau transatlantic. Astfel, primul ministru italian, Giuseppe Conte, a obţinut sprijinul SUA pentru gestionarea situaţiei din Mediterana, în scopul rezolvării crizei refugiaţilor, primul ministru britanic, Teresa May, a avut o întâlnire cu preşedintele Franţei, cu scopul de a-şi impune, în negocierile cu UE, planul său privind Brexit-ul, iar primul ministru maghiar, Victor Orban a început campania europeană, considerând că cea mai bună apărare în faţa Bruxelles-ului este atacul.

            Vizita primului ministru italian în SUA (30.07) a fost un succes, cei doi lideri fiind în deplin acord în toate problemele în discuţie. Giuseppe Conte şi Donald Trump s-au gratulat reciproc, prezentând toate întâlnirile, de la cea de la Washington la  cele anterioare (summit-urile G7 şi NATO) ca tot atâtea ocazii de deplin acord. Nu este nici o surpriză, deoarece baza ideologică, populismul şi antiimigraţia, sunt comune celor două guverne. Italia a fost declarată „interlocutorul european privilegiat”, G.Conte anunţând că va fi cel care va transmite mesajele lui D.Trump către omologii săi europeni, inclusiv cel privind cheltuielile pentru apărare în cadrul NATO şi cel privind deficitul comercial („Uniunea Europeană a profitat de SUA”). Tema principală a fost imigraţia ilegală, D.Trump declarând că acest subiect l-a adus pe G.Conte la Washington. D.Trump a promis sprijinul SUA pentru gestionarea de către Italia a situaţiei din Mediterana centrală, respectiv a luptei împotriva migraţiei şi soluţionarea situaţiei politice din Libia, în scopul responsabilizării acestui stat în problema migraţiei ilegale. Nu întâmplător, în aceeaşi perioadă, o nava italiană care salvase, de pe mare, imigranţi, i-a debarcat în Libia.

În ansamblu, dincolo de toate îngrijorările, întâlnirea este de bun augur, apărând un guvern important european care comunică bine cu Administraţia Trump. În problemele economice, Italia, a treia economie din UE după plecarea Marii Britanii, va rămâne în concertul european, deoarece are nevoie de ajutorul greilor europeni pentru a depăşi serioasele probleme pe care le are (datoria publică şi deficitul bugetar), iar în problema migraţiei, o abordare mai realistă merită încercată (mai ales că abordarea soft, cea spaniolă, a dus la creşterea imediată a numărului de migranţi). Dar limitele trebuie păstrate, pericolul exceselor apărând imediat: numărul de atacuri rasiste din Italia a crescut simţitor, iar soarta imigranţilor debarcaţi în Libia nu este clară. În problema Libiei, Italia, îndreptăţită de faptul că este victima instabilităţii politice din această ţară, are dreptul să se implice. Întrebarea este dacă va avea capacitatea de a rezolva ceva acolo unde Franţa a eşuat, după ce tot ea a creat problema.

Premierului britanic, Teresa May, s-a întâlnit cu preşedintele francez, Emmanuel Macron, (04.08), încercând să obţină un Brexit avantajos prin transferul negocierilor din plan tehnic în plan politic.

Teresa May, confruntată cu probleme serioase politice acasă (sprijinul politic din ce în ce mai redus pentru guvernul său, în condiţiile promovării unui „Brexit pe jumătate” care a trezit reacţii negative chiar în rândurile propriului partid), avea nevoie urgentă să obţină acceptul preşedintelui francez, perceput ca fiind mai intransigent decât cancelarul  german, în promovarea planului său de Brexit. De vreme ce acesta prevede cedări europene serioase (Marea Britanie vrea libera circulaţie a mărfurilor, nu şi a serviciilor cu UE, în condiţiile în care libertatea de mişcare a cetăţenilor va fi limitată selectiv), Teresa May are nevoie de o abordare politică: liderii europeni să decidă în favoarea Marii Britanii, pentru că o abordare tehnică este clară: nu pieţei unice în lipsa libertăţii de mişcare a persoanelor. Teresa May a invocat problemele politice interne (dar acestea sunt ale Marii Britanii, nu ale UE), respectiv spectrul unui Brexit dur, fără acorduri, care ar afecta ambele părţi (dar acesta ar afecta mult mai mult Marea Britanie decât UE).

Promisiunile politice făcute cu diplomaţie cu această ocazie nu au şansa să se substituie discuţiilor tehnice, deoarece UE nu îşi poate trage singură un glonţ în picior: de ce ar face favoruri Marii Britanii, care ar aduce pierderi economice şi de altă natură UE, răsplătind o atitudine britanică constant şi gratuit antieuropeană. În plus, o asemenea atitudine ar încuraja şi alte guverne populiste care şantajează Bruxelles-ul cu o eventuală părăsire a UE, respectiv a zonei euro. Probabil, britanicii vor apela la toată gama de mijloace (conexiunea cu securitatea europeană, oferindu-se să ajute în acest domeniu, în schimbul unor concesii economice), dar şi la tehnici de divizare a europenilor (o lipsă de unanimitate politică în UE ar submina fermitatea negociatorilor tehnici). Dar şansele sunt reduse, pentru simplu motiv că nu se poate „şi cu varza grasă, şi cu slănina în pod”, iar britanicii o ştiu foarte bine, dar încearcă. Pe de altă parte, un eşec în negocieri (şi ceasul ticăie), ar duce la o puternică reacţie politică, afectând serios relaţiile UE cu Marea Britanie, cu efect şi în cadrul NATO.      

UNGARIA. Aflat în România, primul ministru maghiar, Victor Orban, şi-a lansat campania europeană (28.07) sau, mai precis, campania anti-europeană.

Anunţat de interviurile acordate anterior, discursul premierului maghiar a fost în nota obişnuită: antiliberalism, apărarea identităţii creştine a Europei de către iliberali (a se înţelege autocraţii antidemocratici), naţionalism maghiar şi o viziune condescendentă faţă de România. Noutatea a constat în anunţul făcut că îşi va concentra întreaga putere pentru alegerile europene din 2019, „importante şi decisive”. Narativul, ca să nu spunem povestea lui Victor Orban, este că Europa este condusă de „liberalii de la 1968” (sugerându-se degenerarea acestora, deşi mişcările din 1968 nu au fost liberale, ci radicale – la Sorbona era glorificat Mao, nu  Popper, mentorul atât de hulitului Soros!): „în mai 2019, vom spune la revedere nu numai democraţiei liberale, dar şi întregii elite de la 1968” (această „elita de la 1968” ar promova valori liberale depăşite: apărarea drepturilor omului, domnia legii, societăţile deschise). V. Orban a avut şi câteva contribuţii ideologice: „creştin democraţia[iv] nu este liberală, ci iliberală”. El este încurajat de debarcarea în Europa a lui Stephen K. Bannon, care intenţionează să sprijine mişcările naţionalist-populiste în întreaga Europă, dar şi de victoria populiştilor în Italia (deşi diavolul stă în amănunte – italienii nu sunt încântaţi că Ungaria este prima care se opune unei redistribuiri a migranţilor), precum şi de nerezolvarea, încă, a problemei migraţiei (deşi Ungaria nu se mai confruntă cu migraţia, şi datorită acordului făcut de Germania liberală a Angelei Merkel cu Turcia). Chiar şi cu S. Bannon şi Donald Trump, V.Orban nu are prea multe în comun, el fiind un adept al UE (cine oare finanţează dezvoltarea Ungariei dacă nu banii Bruxelles-ului şi investiţiile germane), pe când cei doi vor disoluţia UE.

Marele atu al lui V.Orban este chiar protecţia germană, mai ales la nivel politic şi economic: deşi a fost identificat ca o problemă la nivel european de mult timp, V.Orban se bucură, în continuare, de sprijinul puternicii grupări de partide creştin-democrate europene, argumentul, pueril, fiind dat de Manfred Weber: „mai bine să îl ţinem în PPE, astfel încât să comunicăm direct”, precizând că „ascultă întotdeauna până la un anumit punct, o ia din loc şi trebuie să i se spună să se oprească şi, de obicei, o face”. Cu tot respectul pentru un politician ca Manfred Weber, prin definiţie echilibrat şi corect, de la noi, şi aici vorbim de toată Europa Centrală, nu se vede aşa: V.Orban nu se opreşte, încurajat fiind chiar de această atitudine.

În acelaşi discurs, V.Orban a caracterizat atitudinea UE faţă de Rusia ca fiind „primitivă, UE spunând că Rusia reprezintă un pericol”. Cea mai bună caracterizare a pericolului ideilor lui V.Orban vine dintr-o analiză poloneză: V.Orban nu numai că acceptă, dar caută şi justificări pentru agresiunea Rusiei asupra Ucrainei şi a statelor din prima liniei NATO şi sugerează modificarea frontierelor în Europa. Concluzia analizei este de rău augur pentru Ungaria: dacă pune în discuţie securitatea europeană, ce mai rămâne din relaţiile dintre cele două ţări, oricât de multe lucruri ar avea în comun (să ne amintim că V.Orban caracteriza relaţiile maghiaro-polone ca fiind atât de bune încât ar putea merge împreună la furat de cai. Ai cui cai ? Pentru Ungaria ştim: azi Ucraina, unde Ungaria sprijină planul rus de federalizare a acestui stat, de fapt pierderea controlului Kievului asupra unor regiuni, mâine Slovacia, dacă nu noi. În realitate, Polonia şi balticii, dar mai ales Ucraina, trebuie să se apere de alţi „hoţi de cai”, fără prea multe scrupule şi cu o armată puternică).

În concluzie, ca să scape de pericolul de a fi sancţionat de Bruxelles, V.Orban vrea să cucerească Bruxelles-ul şi, cu un Parlament european controlat de populişti, să promoveze valorile iliberale (ca şi Angela Merkel, nu înţelegem ce este o democraţie iliberală) pentru a putea domina liniştit la…Budapesta. Este trist că pentru un aliat european trebuie să repetăm avertizarea din paragraful precedent: democraţiile se regenerează, dictaturile pică. La Budapesta, mai devreme sau mai târziu, le vom avea pe amândouă odată.   

IV) TURCIA - deteriorarea relaţiilor cu SUA.

(01.08) SUA au impus sancţiuni asupra a doi miniştrii ai guvernului turc, cel de justiţie, respectiv cel de interne, ca răspuns la ţinerea, în continuare, în detenţie (la domiciliu), a pastorului american Andrew Brunson. Sancţionarea unui aliat NATO de către SUA este un eveniment excepţional, deşi nu surprinde dacă urmărim evoluţia descendentă a relaţiilor dintre cele două ţări. Aceasta este cea mai mare criză în relaţiile bilaterale, de la războiul din Cipru din 1974, cu deosebirea că, dacă atunci au fost necesari cinci ani pentru revenirea la normal, acum avem doar începutul unei îndepărtări între cele două state, de fapt între Turcia şi Vest.

Andrew Brunson, acuzat de sprijinirea unor persoane implicate în lovitura de stat, respectiv legate de Fethullah Gulen, nu este decât un pion în această ecuaţie, fiind, foarte probabil, folosit de preşedintele Recep Erdogan ca monedă de schimb pentru obţinerea duşmanului său major, fost aliat în islamizarea Turciei, Fethullah Gulen, a cărui extrădare din SUA o solicită în mod insistent. Se pare că Recep Erdogan nu a onorat un târg încheiat între cele două guverne, cu implicarea unui al treilea: pastorul american urma să fie eliberat şi transferat în SUA în schimbul unei femei turce aflată în detenţie în Israel, sub acuzaţia de colaborare cu organizaţia teroristă Hamas. Simpla existenţă a unui asemenea târg între doi aliaţi NATO ridică întrebarea dacă mai avem de-a face cu aliaţi având valori comune sau doar aliaţi de circumstanţă.

SUA li se poate reproşa doar reacţia la nivel tactic, respectiv introducerea de sancţiuni fără să se mai încerce o negociere cu Recep Erdogan. Sensibil la baza sa electorală, din care fac parte evanghelicii, preşedintele american, D.Trump, a reacţionat dur, poate prea dur. Acuzaţia lui Recep Erdogan că avem de-a face cu evanghelism şi sionism politic este nefondată.

 De fapt, între cele două ţări, problemele majore s-au tot acumulat, până când au devenit surmontabile: comportamentul neloial al Turciei faţă de SUA la capitolul cooperare politică şi militară; diferenţe majore în problema siriană (SUA sprijinind miliţiile siriene kurde, PYD, cele mai eficiente în lupta împotriva ISIS, în timp ce Turcia le-a desemnat organizaţie teroristă, invocând legăturile pe care acestea le au cu organizaţia teroristă a kurzilor din Turcia, PKK); cooperarea Turciei cu Rusia în detrimentul cooperării cu SUA; neaderarea Turciei la sancţiunile SUA împotriva Iranului, iar justiţia americană a condamnat oameni de afaceri turci, având legături cu guvernul turc, pentru sabotarea sancţiunilor aplicate anterior Iranului; politici diferite în Orientul Mijlociu, de la Egipt la Qatar, dar mai ales în problemele de securitate ale Israelului (unde au existat acuze că Turcia sprijină organizaţiile teroriste Hezbollah şi Hamas); intenţia Turciei de a achiziţiona sisteme de apărare antiaeriene ruse de tip S 400; intenţia Congresului SUA de a stopa participarea Turciei la programul F 35 şi nepermiterea plecării către Turcia a avioanelor F 35 deja transferate către acest stat, dar rămase pe teritoriul american.

Şi şirul ar putea continua, deşi esenţa problemei este la nivel politic: construind un sistem politic autoritar islamic, Turcia lui Recep Erdogan a încetat să mai fie o continuare a statului secular şi prooccidental al lui Ataturk. După preluarea întregii puteri, prin investirea ca preşedinte cu puteri lărgite, Recep Erdogan a luat măsuri care au desăvârşit construcţia regimului său autoritar islamic: a numit la conducerea armatei un general fidel (comandantul suprem fiind Recep Erdogan), şi-a numit ginerele, potenţial moştenitor, ca ministru de finanţe, dar a abrogat starea de urgenţă (aceasta nu mai era necesară, deoarece puterea obţinuse tot ceea ce dorea). Un asemenea regim nu mai are o bază comună de valori, în fond, mai nimic comun (mai puţin interesele conjuncturale, de moment) cu Vestul, în primul rând cu nucleul acesteia reprezentat de SUA, indiferent de viziunea Administraţiei Trump.  În plus, situaţia complicată din Orientul Mijlociu, Turcia fiind direct afectată de războiul din Siria, a dus la abordări şi soluţii diferite. Dar mai ales a dispărut încrederea. Turcia cochetează cu Rusia, China şi Iranul, iar preşedintele Recep Erdogan se îmbrăţişează cu preşedintele Venezuelei.

Foarte probabil, situaţia va evolua într-o direcţie negativă, chiar dacă cei doi miniştri de externe s-au întâlnit la Singapore şi au convenit să găsească o soluţie amiabilă la problemele în dispută. De fapt, Recep Erdogan are o problemă mult mai mare decât relaţiile cu SUA, acel disident pe care nu îl poate oprima nici dictatura, nici o democraţie nefuncţională: economia.

Pentru noi, toate acestea înseamnă numai lucruri negative, obişnuiţi cu o Turcie „aşa cum o ştiam noi”, un aliat şi un prieten.