Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre
Buletin cu evenimentele politico-militare relevante [27.08 – 02.09.2018]
Monitorul Apărării şi Securităţii
I. UCRAINA. Asasinarea unui lider separatist ar putea duce la escaladarea conflictului.
II. RUSIA. Dificultăţi economice interne, dar aceeaşi politică externă agresivă.
III. SIRIA. Idlib se anunţă ca o viitoare tragedie, dar şi ca o nouă confruntare între Rusia şi Occident.
IV. UNIUNEA EUROPEANĂ. O axă a extremei drepte propune un program european fără şanse de succes.
V. R.MOLDOVA. Intervenţie brutală împotriva participanţilor din România la Marşul Centenarului de la Chişinău.
I. UCRAINA. Asasinarea unui lider separatist ar putea duce la escaladarea conflictului.
Cel mai important lider separatist din Donbas, preşedinte şi prim ministru al republicii separatiste Doneţk (DNR), Alexander Zaharchenko, a fost ucis (31.08) într-un atentat cu bombă la o cafenea din Doneţk[i]. Autorităţile DNR au anunţat că au fost arestaţi cei care au executat atentatul şi au acuzat Serviciul de Securitate al Ucrainei (SBU) de organizarea asasinatului[ii]. SBU a negat implicarea, avansând ipoteza că atentatul a fost executat de rivalii lui A.Zaharchenko sau de serviciile secrete ruse, pentru a elimina un personaj incomod. Asasinarea acestuia a mărit pericolul de escaladare a conflictului din Donbas: purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că moartea lui A. Zaharcenko a fost o provocare care va avea consecinţe foarte negative asupra situaţiei din regiune şi va conduce la creşterea tensiunilor, ceea ce nu va mai permite implementarea Acordurilor de la Minsk II. Foarte probabil, cei care au organizat atentatul au fost interesaţi în eliminarea acestuia şi/sau în tensionarea situaţiei din regiune. Ucraina şi Rusia s-au acuzat reciproc de executarea asasinatului, încercând să îl folosească în implementarea obiectivelor proprii. Posibilii organizatori ai asasinatului împotriva lui A.Zaharcenko sunt: Ucraina, Rusia sau rivalii săi din Donbas cu care acesta era în competiţie pentru acapararea întreprinderilor şi a proprietăţilor din regiunea separatistă[iii].
Ucraina era interesată deoarece A.Zaharcenko era un lider politic şi militar periculos, dar şi pentru faptul că acesta a fost extrem de brutal cu militarii ucraineni luaţi prizonieri. Dar Ucraina nu este interesată în escaladarea conflictului, mai ales acum, când situaţia din Marea Azov a devenit critică, negocierile în formatul normand nu au adus încetarea focului/dezangajarea militară, iar armata ucraineană caută să îşi reducă vulnerabilităţile: forţele navale şi cele aeriene/ apărare antiaeriană fac eforturi disperate să operaţionalizeze nave şi aeronave pentru a găsi un răspuns la supremaţia navală şi aeriană rusă. De altfel, reprezentantul SUA pentru soluţionarea conflictului, Kurt Volker, a anunţat (01.09) că SUA vor accelera livrarea de armament către Ucraina şi au apărut informaţii privind viitorul transfer al unor nave de patrulare ale Gărzii de Coastă a SUA către forţele navale ucrainene[iv]. DNR a acuzat Ucraina că şi-ar fi mobilizat forţele, urmând să atace pe 14.09. O asemenea ofensivă nu poate avea loc, alarmarea trupelor ucrainene fiind o măsură strict necesară, având în vedere gravitatea atentatului şi reacţia Kremlinului, precum şi dislocarea de blindate ruse observată în această perioadă. Este greu de crezut că Ucraina ar pregăti o ofensivă (de ce ar face-o ? Doar ca să dea prilejul Rusiei să anihileze forţele sale armate, aşa cum ameninţa Vladimir Putin că va face în ajunul semnării Acordurilor de la Minsk II[v]?). De fapt, preşedintele Petro Poroşenko a profitat de vizita neoficială la Washington din această săptămână pentru a obţine sprijinul american privind implementarea Acordurilor de la Minsk II (fireşte, partea militară – dezangajarea).
Rusia putea fi interesată, şi ea, în eliminarea lui A.Zaharcenko, atât pentru a elimina un liber independent, care ştia prea multe şi devenise incomod[vi], cât şi pentru a folosi situaţia tensionată care a apărut: amânarea începerii procesului de dezangajare militară/introducere a forţelor de menţinere a păcii, cerut insistent de Germania şi Franţa, dar şi implementarea unui referendum în regiunea separatistă obţinut de Vladimir Putin de la Donald Trump la Helsinki, dar asta după ce vor fi fost depăşite tensiunile apărute, din nou, în relaţiile Rusiei cu SUA. Astfel, Serghei Lavrov a anunţat (01.09) că asasinarea lui A.Zaharcenko impune stoparea procesului de negocieri în format normand. Totuşi, în situaţia complicată în care se află, datorită presiunilor exercitate de sancţiuni, de ce ar fi recurs Rusia la o asemenea acţiune când poate escalada uşor folosind situaţia din Marea Azov[vii]?. De altfel, SUA au trimis (30.08) un avertisment Rusiei privind blocarea traficului naval ucrainean în Marea Azov prin hărţuirea navelor acestui stat. De asemenea, V.Putin, care evitase comunicarea directă cu A.Zaharcenko, a transmis, totuşi, condoleanţe familiei acestuia. Dar, destul de interesant, preşedinţia provizorie a fost preluată nu de un lider militar, ci de unul politic, Dmitri Trapeznikov, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri a DNR, acesta promiţând că va continua politica de integrare şi precizând că obiectivul final...este cel al anexării regiunii separatiste de către Rusia. A treia ipoteză este cea a unei răfuieli locale, majoritatea liderilor separatişti fiind aventurieri folosiţi de serviciile secrete ruse, FSB şi GRU, rivale în implementarea planurilor de generare şi instrumentalizare a republicilor separatiste. Implicaţi în crime şi însuşirea ilegală de afaceri şi proprietăţi, liderii separatişti sunt prinşi într-o continuă luptă internă, în care Kremlinul este arbitru. Un indiciu în sprijinul acestei ipoteze este faptul că DNR a închis, temporar, frontiera cu Rusia. De asemenea, forţele separatiste din DNR şi LNR au fost alarmate, deşi se ştie că un eventual ordin de atac nu va veni de la liderii separatişti, ci de la Kremlin.
Foarte probabil, cei care au organizat atentatul nu vor fi descoperiţi, dar modul cum va decurge ancheta va indica cine este vinovatul: dacă aceasta va continua şi autorităţile din DNR vor căuta dovezi, atunci vinovăţia va înclina spre ucraineni, dar dacă ancheta se va stinge, vinovatul probabilă va fi Rusia sau lideri separatişti rivali. Oricum, la acel moment, nimeni nu va mai fi interesat de moartea lui A.Zaharcenko, uciderea liderului separatist fiind deja folosită de ambele părţi pentru a-şi atinge obiectivele. În concluzie, prin „executarea” unui lider separatist, situaţia din Donbas a devenit explozivă şi dacă una din părţi, mai ales Rusia, calculează că este avantajos să înceapă un atac, o va face. Probabil, Rusia nu o va face pentru că aventura ucraineană o costă, deja, prea mult: a câştigat Crimeea, dar a pierdut, pentru moment, Ucraina. În plus, această aventură, alături de reacţiile la alte acte agresive ale Rusiei, au făcut ca preţul economic şi politic extern să devină neaşteptat de mare. În situaţia probabilă, în care nu reîncep lupte de amploare în Donbas, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Germania şi Franţa să încerce să deblocheze procesul Minsk (Angela Merkel va vizita Kievul în noiembrie) sau să apară noi „valuri” după o eventuală întâlnire Putin-Trump.
II. RUSIA. Dificultăţi economice interne, dar aceeaşi politică externă agresiva.
Vladimir Putin a făcut unele cedări în faţa nemulţumirii pensionarilor.
Alarmat de amploarea reacţiei sociale la proiectul de lege care prevede mărirea vârstei de pensionare, preşedintele rus Vladimir Putin a intervenit (29.08) făcând o mică concesie în privinţa vârstei de pensionare a femeilor. V.Putin a invocat „atitudinea protectoare” la adresa femeilor, care ar fi tradiţională în Rusia, dar trebuie menţionat că femeile aflate la vârsta de pensionare reprezintă un electorat important (femeile trăiesc mai mult şi sunt cu 10 milioane mai multe decât bărbaţii, reprezentând 54% din populaţie) care votează constant cu puterea. V.Putin a decis reducerea vârstei de pensionare pentru femei de la 63 la 60 (deci creşterea vârstei de pensionare va fi de cinci ani, egală cu cea a bărbaţilor)[viii], cele având mai mult de trei copii urmând să primească o reducere şi mai mare (la 57 de ani; se încearcă, astfel, şi stimularea creşterii demografice). Deşi condiţiile actuale economice şi sociale o impun, legea a reprezentat un şoc pentru societatea rusă, mai ales cea patriarhală. Având în vedere speranţa de viaţă din Rusia, mai ales cea a bărbaţilor, mulţi ruşi nu vor mai apuca să iasă la pensie. Interesant este atât faptul că V.Putin a intervenit, cât şi modul cum a făcut-o: el a explicat faptul că Rusia riscă să se confrunte cu consecinţe financiare de amploare dacă vârsta de pensionare nu se va modifica. El a menţionat şi unele măsuri care ar putea reduce impactul legii. Economia, eterna disidentă, a trezit la realitate puterea de la Kremlin, dar şi populaţia. Propunerile lui Putin, care vor fi implementate ad literam de către o Dumă de Stat marionetă, nu vor reduce nemulţumirea socială, dar este puţin probabil că va exista o reacţie socială masivă. Deşi nemulţumiţi, ruşii nu vor contesta puterea şi modul în care administrează ţara. Frica de haos, controlul total al societăţii de către putere, dar şi propaganda agresivă, vor fi mai puternice decât indignarea populaţiei care se întreabă de ce banii se duc pe aventuri miliare sau în buzunarele unei verticale a puterii corupte. Totuşi, puterea nu poate să nu sesizeze faptul că societatea nu va mai tolera costurile economice ale politicii sale interne şi externe şi va deveni, mai devreme sau mai târziu, mai prudentă în acţiunile agresive care au avut şi au un cost economic serios. Dar, mai întâi, Rusia trebuie să încheie, în avantajul ei, aventura ucraineană şi pe cea siriană. Ori, tocmai aici, problemele se complică, mai ales în ceea ce priveşte relaţiile cu SUA.
În Ucraina, Rusia este pe cale să piardă un argumentul spiritual-ideologic major, folosit în politica sa de expansiune în spaţiul post-sovietic şi nu numai, prin acceptarea de către Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, a unei Biserici Ortodoxe Ucrainene autocefale, nesubordonată celei ruse. Rusia a încercat să prevină acest lucru, Patriarhului rus Kirill efectuând (31.08) o vizită la Constantinopol, dar rezultatele au fost negative. Kievul a jubilat la această victorie care face mai mult decât toate cele trei armate ruse care o ameninţă în proximitatea frontierei.[ix] Reacţia rusă a constat în sugerarea unei contestări a statutului Patriarhului Constantinopolului, „primus inter pares” (primul dintre egali), Moscova urmând să facă presiuni asupra celorlalte biserici ortodoxe autocefale pentru a obţine nerecunoaşterea bisericii autocefale ucrainene. Recunoaşterea unei biserici ucrainene autocefale nu numai că va consolida suveranitatea şi independenţa ucraineană, dar va afecta arogarea de către Patriarhia Rusie a statului de urmaşă spirituală a Rusiei Kievene, baza spirituală a imperiului rus şi parte a ideologiei actuale a Kremlinului. Bătălia va fi una dură, dar pasul făcut prin acceptarea de către Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, este esenţial. Probabil, biserica greacă va accepta decizia Patriarhului Constantinopolului, iar biserica sârbă, dar şi cea bulgară, vor fi alături de Moscova. Având în vedere interesele naţionale, de la nevoia de a avea o Ucraină vecină suverană, dar şi o R.Moldova suverană şi apropiată (ne referim la Mitropolia Basarabiei), părinţii noştri spirituali vor merge, probabil, pe drumul care este bun pentru neamul nostru şi neamurile vecine.
Tot în privinţa Ucrainei, relaţiile Moscovei cu SUA au cunoscut o tensionare deoarece John Bolton, după întâlnirea de la Geneva cu Nikolai Patruşev, a prezentat la Kiev (24.08) poziţiile americane tradiţionale, fără nici o legătură cu speranţele ruse născute după Helsinki. J.Bolton a declarat, după întâlnirea cu preşedintele Petro Poroşenko, că sancţiunile împotriva Rusiei vor rămâne în vigoare până când Rusia îşi va schimba comportamentul. El a adăugat că a informat pe preşedintele ucrainean că a avertizat Rusia „la diferite întâlniri” să nu interfereze în alegerile din SUA, dar nici în cele din Ucraina (alegerile prezidenţiale din 2019) sau din alte ţări. J.Bolton a atins chiar tema integrării Ucrainei în NATO, un sacrilegiu din perspectiva Moscovei. El a afirmat că Ucraina a făcut progrese în eforturile de integrare în NATO, dar mai are multe de făcut. Formula este una clasică în încurajarea candidaţilor fără şanse reale, dar numai pomenirea subiectului înseamnă pentru Moscova un eşec de politică externă. J.Bolton a atins şi probleme energetice, încurajând Ucraina să caute surse alternative de alimentare cu gaz (LNG din SUA? Acesta este prea scump, dar cel românesc e la o conductă distanţă!) şi menţionând faptul că SUA se opun gazoductului Nord Stream 2[x]. Dar problemele Rusiei cu SUA au devenit critice în altă problemă, cea siriană (vezi subiectul Siria).
În spaţiul aerian din Marea Neagră, Rusia a trecut, în relaţiile cu NATO, de la aroganţa afirmării supremaţiei aeriene la victimizare. Avioanele britanice Typhoon, decolate de la baza Mihail Kogâlniceanu, au interceptat (25.08) două avioane ruseşti, unul de luptă anti-submarină, Be 12, şi unul de transport, An 26. RAF a anunţat că „avioanele britanice au interceptat un avion rusesc Be 12 care intrase în spaţiul aerian al României de deasupra Mării Negre venind dinspre Est, iar, ulterior, un avion An 26 care urmase un traseu asemănător”. Avioanele de vânătoare britanice au făcut şi identificarea vizuală a avioanelor ruse.
Rusia a reacţionat printr-un comunicat al ambasadei sale din Marea Britanie în care afirmă că avioanele britanice au efectuat o interceptare periculoasă şi provocatoare a avioanelor ruse cu intenţia de a provoca Rusia (imaginea arată că nu a fost aşa !). Comunicatul continuă cu acuze, dar şi cu întrebări retorico-peiorative: „ce fel de ameninţare pentru Marea Britanie sau chiar pentru aliaţii săi reprezintă un avion rusesc zburând lângă coasta rusească” (dar avioanele ruse erau în spaţiul de responsabilitate al controlorilor aerieni români, respectiv NATO, şi, foarte probabil, nu aveau transponderele cuplate!). În loc să consolideze securitatea cuiva, autorităţile britanice folosesc prezenţa militară în spaţiul Mării Negre pentru acţiuni provocatoare”. Ambasada Rusiei la Londra uită că numai cu puţin timp în urmă Rusia „reproşa” aceloraşi aviatori britanici că nu au făcut identificarea vizuală a unor avioane ruseşti, care, ca şi acestea două, zburau de fapt spre litoralul românesc, departe de coasta Crimeii (care, potrivit dreptului internaţional, nu este a Rusiei). De la aroganţă s-a trecut la victimizare: dacă nu reacţionezi, eşti incapabil, dacă o faci, eşti provocator.
Şi totuşi, avioanele care zboară în spaţiul aerian din Marea Neagră care este în responsabilitatea NATO, fără transponderele cuplate, sunt cele ruseşti. Oare aceasta nu se numeşte provocare? Acest joc va continua atâta vreme cât Rusia va dori să fie agresivă împotriva NATO, respectiv a României, dar experienţa NATO, respectiv cea anglo-saxonă şi chibzuiala românească vor găsi un răspuns echilibrat, neprovocator la aceste acţiuni.
III. SIRIA. Idlib se anunţă ca o viitoare tragedie, dar şi ca o nouă confruntare între Rusia şi Occident.
Totul a început cu declararea de către Bashar al Assad a intenţiei de a recuceri provincia Idlib, ultima care mai este controlată de rebelii sunniţi (între care unele grupări teroriste, al Nusra, având legături cu al Qaeda), după ce negocierile cu ei au eşuat. Bashar al Assad are sprijinul politic şi militar al Rusiei şi Iranului, precum şi acordul tacit, dar limitat, al Turciei, obţinut în urma înţelegerii la care s-a ajuns în cadrul discuţiilor ruso-turce, acord menţionat de ministrul de externe, Serghei Lavrov, care a refuzat să dea alte detalii despre el. Un asemenea asalt, aşa cum a precizat ONU, va produce o catastrofă umanitară, un număr mare de victime civile şi un nou val de refugiaţi.
SUA şi statele occidentale au reacţionat în faţa catastrofei umanitare pe care o va produce o asemenea ofensivă, dar mai ales la informaţiile privind probabila folosire de către trupele lui Bashar al Assad a armelor chimice. S-a aflat că la întâlnirea de la Geneva (23.08), John Bolton i-a transmis lui Nikolai Patruşev că SUA nu vor tolera folosirea de către Bashar a armamentului chimic şi vor reacţiona prin atacarea unor obiective militare ale acestuia[i]. Rusia a reacţionat militar, diplomatic şi propagandistic.
Militar, Rusia a trecut la consolidarea grupării sale navale din Marea Mediterană, concentrând, într-un timp record, cel mai mare număr de nave de luptă şi submarine pe care l-a avut vreodată în această zonă, rivalizând cu cea dislocată odinioară de URSS: (25.08) două submarine Kilo II, un crucişător, două distrugătoare, trei fregate, trei corvete şi mai multe nave de sprijin logistic şi remorchere, precum şi o navă de sprijin pentru submarine (indiciu că Rusia dislocă şi submarine nucleare; de altfel, au apărut informaţii neconfirmate că mai multe submarine nucleare ruseşti ar fi intrat în Marea Mediterană prin Gibraltar, dar acestea pot fi şi parte a unui proces de dezinformare). Foarte probabil, acestea vor forma un dispozitiv avansat de detectare şi identificare a rachetelor de croazieră care ar putea fi lansate de occidentali spre obiective militare guvernamentale din Siria. Ele vor alerta radarele de supraveghere, care vor lua în urmărire aceste ţintele, transferându-le către radarele de conducere a focului ale sistemelor de apărare antiaeriană S 400 şi a altor asemenea sisteme dislocate de Rusia în Siria. Liderii militari ruşi speră să intercepteze un număr cât mai mare de rachete de croazieră pentru a demonstra că Vestul nu are capacitatea militară de a interveni semnificativ în Siria (la ultimul atac, apărarea antiaeriană siriană, dar şi cea rusă, nu au interceptat nici o rachetă de croazieră, deşi propaganda rusă le-a doborât pe toate).
De asemenea, Rusia a închis mai multe zone maritime din estul Mării Mediterane sub pretextul executării unor exerciţii navale, începând din 03.09 până pe 08.09 limitând drastic libertatea de manevră a navelor occidentale. S-a anunţat executarea de exerciţii antisubmarine, de apărare antiaeriană şi lansări de rachete. De remarcat, la exerciţii va participa şi aviaţia strategică rusă. În prezent, prezenţa occidentală vizibilă în zonă este redusă (nicio grupare navală cu un portavion al SUA), dar, foarte probabil, SUA şi alte state occidentale îşi dislocă submarinele nucleare (capabile să lanseze rachete de croazieră) spre estul Mării Mediterane.
Propagandistic, Rusia a acuzat (prin Ministerul Apărării şi MAE) grupările de rebeli din Idlib că ar urma să facă o provocare, executând atacuri chimice pe care să le atribuie trupelor guvernamentale. Este greu de crezut că rebelii au capacitatea de a produce, stoca şi folosi arme chimice, pe când regimul Bashar al Assad are această capacitate (chiar dislocarea elicopterelor reprezentând un indiciu care, coroborat cu alte informaţii, indică posibilitatea unui atac). De asemenea, Rusia a acuzat Vestul că vrea să folosească aceste provocări ca pretext pentru a ataca obiective militare guvernamentale siriene.
Diplomatic, Rusia a acuzat Vestul că vrea să atace, din nou, Siria, sprijinind „teroriştii” (Bashar al Assad şi Rusia desemnează întreaga opoziţie sunnită ca fiind terorişti). Viceministrul de externe, Sergei Ryabkov, a declarat (25.08) că „îi avertizăm pe americani şi pe aliaţii lor să nu treacă la acţiuni iresponsabile în Siria”. Apoi, Serghei Lavrov (30.08) a avertizat Vestul „să nu se joace cu focul” în privinţa Idlibului, precizând că „este bine cunoscut că progresul realizat în soluţionarea problemei siriene, soluţiile umanitare şi lupta împotriva terorismului nu este pe placul tuturor” adăugând că un binecunoscut grup de voluntari salvatori, Căştile Albe, pregătesc înscenarea unui atac chimic pe care să îl pună pe seama trupelor guvernamentale. S.Lavrov a precizat că Bashar al Assad „are tot dreptul să îi alunge pe rebeli din Idlib, inclusiv pe cei 10 000 de terorişti al Qaeda”. Secretarul de stat american, Mike Pompeo, a reacţionat (31.08), avertizând că „Serghei Lavrov apără asaltul sirian şi rus asupra Idlibului. Rusia şi Bashar al Assad au fost de acord să nu execute acest atac. SUA văd acest atac ca o escaladare a unui conflict, deja, periculos”.
Să recapitulăm: Bashar şi Rusia se pregătesc de atac în Idlib, probabil, în perioada 03.09 – 08.09. SUA avertizează că au informaţii că Bashar va folosi arme chimice (fapt plauzibil, având în vedere antecedentele, faptul că Bashar nu are soldaţi şi nici nu vrea să aibă pierderi, dar şi faptul că îi consideră pe rebelii sunniţi “teorişti” care trebuie exterminaţi). Rusia spune că rebelii vor face o provocare şi Vestul o va folosi ca pretext pentru a ataca regimul guvernamental sirian. SUA răspunde amintind că s-a căzut de acord cu Rusia că Bashar nu va ataca Idlibul, SUA simţindu-se înşelate de Rusia, dar aceasta replică prin faptul că Bashar, ajutat de aviaţia sa, are tot dreptul să îi elimine pe rebeli, încălcând promisiunea făcută. Acum SUA culeg roadele compromisului: din considerente de securitate pentru Israel, SUA au negociat, probabil, predarea rebelilor din sud în schimbul îndepărtării de către Rusia a trupelor iraniene şi Hezbollah de lângă Înălţimile Golan, în timp ce, în nord, Turcia a negociat Idlibul, dar acum Rusia şi Bashar nu îşi respectă cuvântul dat de a nu ataca această regiune. În plus, SUA au două politici în Siria (cea a preşedintelui D.Trump, conciliantă faţă de Kremlin, şi cea tradiţională, implementată de administraţia sa) şi niciun obiectiv clar (dincolo de cel privind eliminarea ISIS şi cel de întrerupere a culoarului iranian). Probabil, un D.Trump prins în problemele sale şi constrâns de presiunea internă să nu fie conciliant cu Rusia a permis membrilor conservatori ai administraţiei sale să urmeze un curs mai dur. În plus, D.Trump nu a tolerat niciodată folosirea de către Bashar al Assad a armelor chimice (deşi se pare că la Helsinki a fost de acord cu cererea rusă de acceptare a lui Bashar al Assad ca lider recunoscut al Siriei).
În concluzie, am ajuns la o tensiune majoră între SUA şi Rusia, niciuna nefiind dispusă la compromis. Ar fi bine ca toate acţiunile diplomatice şi militare să fie doar un joc pentru descurajarea adversarului şi, în final, să se găsească o soluţie pentru Idlib. Dar dacă Rusia forţează nota şi permite lui Bashr să pornească ofensiva? Şi dacă Vestul atacă? Şi dacă în apele din estul Mediteranei se ajunge la de la hărţuire reciprocă a navelor şi submarinelor la un accident? Pare că din nimic s-a ajuns la o criză cu rezultate imprevizibile, dar de fapt este rezultatul unui război civil de o cruzime rar întâlnită, a intervenţiei puterilor regionale, a unei politici agresive a Rusiei şi uneia „fără responsabilităţi” a SUA care nu au mai vrut să îşi mai asume rolul de „jandarm al lumii”, respectiv al Orientului Mijlociu (cât despre europeni, se văd uşor limitele lor militare, dar şi cele politico-diplomatice).
IV. UNIUNEA EUROPEANĂ. O axă a extremei drepte propune un program european fără şanse de succes, iar problemele legate de migraţie se amplifică.
În plin scandal privind interzicerea debarcării migranţilor salvaţi de o navă militară de către guvernul italian, escaladată de tensiunile dintre acesta şi Bruxelles (ameninţarea italiană că nu va mai transfera fondurile către UE deoarece nu a primit sprijin în redistribuirea migranţilor), primul ministru maghiar, Victor Orban, s-a întâlnit (28.08), la Milano, cu ministrul de interne italian şi lider al mişcării de extrema dreapta La Liga, Matteo Salvini, pentru a propune un plan al „iliberalismului european” de toleranţă zero faţă de migraţie: închidere ermetică a UE pentru migranţi. Cei doi propun schimbarea tratatului european, stoparea migraţiei şi a misiunilor navale de salvare a acestora, precum şi crearea unei „alianţe de state suverane”. Stânga şi centrul politic italian au reacţionat printr-o demonstraţie de protest, transmiţând liderului maghiar că nu este binevenit la Milano. Opinia publică s-a întrebat în ce calitate a discutat Matteo Salvini cu Victor Orban, dar şi în ce calitate acesta din urmă propune Italiei o cruciadă împotriva Bruxellesului, mai ales că Ungaria nu este deloc solidară cu Italia în problema repartiţiei migranţilor.
Planul propus de Victor Orban este doar o demonstraţie propagandistică, Ungaria neavând capacitate de a impune un asemenea plan în Europa, iar în cadrul Grupului de la Vişegrad problema este pur teoretică….din lipsă de migranţi (în prezent, valul de migraţie, mult redus, este spre Italia şi Spania). Italia, la rândul său, nu poate să escaladeze divergenţele cu Bruxelles, pentru că nu este un contributor net la bugetul european (comisarul Ottinger le-a reaminti guvernanţilor italieni că primesc înapoi toate fondurile pe care le transferă către UE), iar, în curând, urmează discutarea adevăratei probleme a Italiei, deficitul bugetar, care va depăşi limita de 3%, deoarece guvernanţii populişti italieni trebuie să încerce, chiar şi într-o mică măsură, să îşi îndeplinească promisiunile electorale. De altfel, preşedintele francez, Emmanuel Macron, identificat de cei doi ca liberalul tolerant faţă de migranţi (un neadevăr, acesta căutând să rezolve, cu mijloace legale, problema migraţiei în Franţa şi UE) le-a dat replica celor doi, sugerând faptul că o soluţie comprehensivă şi implementabilă se poate realiza doar la nivelul UE, în baza legislaţiei şi valorilor europene, nu a unor construcţii neclare.
Adevărata problemă a migraţiei apare în Germania, la Chemnitz, unde, după o crimă al cărui autor ar fi fost un migrant, mişcările de extremă dreapta au iniţiat demonstraţii de amploare, iar populaţia le sprijină într-o mare măsură. Lăsând la o parte specificul local (intoleranţa „roşie” din fostul RDG a devenit „verde”), îngrijorarea majoră provine din analogia cu trecutul: în inima economică şi politică a UE, Germania democratică şi prosperă, încep să se întrunească condiţiile care, în trecut, au generat extremism: o problemă la care politicienii de stânga, centru şi dreapta nu i-au găsit o rezolvare – migraţia, mişcări de extrema dreaptă care propun măsuri radicale, sprijinul din ce în ce mai mare al populaţiei şi tolerarea acestui fenomen de către o parte din elita politică şi economică, chiar dacă este una mică.
Cu certitudine, inima UE, Germania va găsi o soluţie, prin deplasarea către dreapta a creştin democraţilor şi adăugarea de rigurozitate legislativă la umanitatea de care s-a dat dovadă în rezolvarea problemei integrării valului de migranţi acceptat de Angela Merkel. Iar în acel moment, nu numai că se va găsi o soluţie mai realistă pentru migraţie, dar va dispărea şi tolerarea de către o parte din elita germană, respectiv cea europeană de dreapta a devierilor antidemocratice şi antieuropene ale „micuţului dictator” (Junker dixit). În privinţa Italiei, economia va fi cea care va trezi guvernanţii populişti la realitate, iar preocuparea principală va deveni… colaborarea cu Bruxellesul şi Berlinul, înainte să se deschidă o perspectivă economică asemănătoare celei greceşti, mai ales că economia Italiană este atât de mare încât criza ar zgudui din temelii UE (şi în condiţiile în care se profilează şi un Brexit fără acord, care va afecta atât Marea Britanie, cât şi UE, chiar dacă într-o măsură mai mică).
V. R.MOLDOVA. Intervenţie brutală împotriva participanţilor din România la Marşul Centenarului de la Chişinău.
Trei autocare cu cetăţeni români veniţi din România pentru a participa la Marşul Centenarului de la Chişinău, organizat de unioniştii din RM, au fost oprite (01.09) de către jandarmii din RM, iar ocupanţii acestora, inclusiv un parlamentar al României, au fost bruscaţi de aceştia sub pretextul că blocau şoseaua. Evenimentul are rolul de turnesol care arată adevărata faţă a guvernării „pro-europene” şi „pro-româneşti” de la Chişinău, respectiv a lui Vlad Plahotniuc.
Mişcarea unionistă, cu sprijin relativ redus atât în RM, cât şi în România, este una de mică amploare, dar activă şi vizibilă. Unionismul a rămas pentru cei din România un ideal, care reprezintă baza pentru un ajutor „foarte material şi consistent” financiar şi politic, acordat RM. Pentru elita din RM, mai ales pentru „piramida de stat şi de partid”, în prezent condusă de Vlad Plahotniuc, unionismul este un pericol şi un pretext de „apărare a statalităţii”. Adversitatea ia forme dure în cadrul forţelor pro-ruse, Igor Dodon declarând că marşul este „o ruşine”. Oare să rememorezi un eveniment istoric, indiferent cât de naivă este ideea unirii (aceasta fiind un pericol la siguranţa naţională a României, RM fiind atât de falimentată politic, economic şi pradă criminalităţii organizate la nivel de stat încât o unire are potenţial destabilizator pentru un stat membru UE şi NATO) este o ruşine? Dar să trădezi statul tău pentru bani ruseşti nu e o ruşine? La urma urmei, Ştefan cel Mare nu vorbea ruseşte, ci limba pe care o vorbim toţi, în România şi în RM, indiferent de cum a botezat-o, în RSSM, tovarăşul Stalin - „moldovenească”.
Problema României nu este atât o reacţie necesară (care nu trebuie să fie una pripită), ci faptul că, în pofida elitei din RM, care îşi falimentează propriul stat, România trebuie să continue să îi sprijine pe cetăţenii din RM, după principiul „copilul trebuie să trăiască” din parabola regelui Solomon. Aşa că va trebui să acceptăm iniţiativa guvernului RM de prioritizare a gazoductului care leagă România de RM, chiar dacă ştim că, foarte probabil, în modul deja tradiţional, guvernul RM nu va plăti gazul, deşi va colecta plăţile pentru el de la proprii cetăţeni. Aşa că „trădare, trădare…. şi o ştim şi noi”.
[i] Bloomberg a transmis informaţii despre conţinutul convorbirilor dintre cei doi. În cadrul convorbirilor, ruşii au cerut americanilor retragerea militarilor săi de la o bază din sudul Siriei care controlează liniile de comunicaţii din Irak spre Siria, vitale pentru culoarul prin care Iranul ajunge la Marea Mediterană. J.Bolton a refuzat să dea un răspuns. Aşa se explică întâlnirea recentă la nivel de lideri militari ruso-siriano-irakiano-iraniană. J.Bolton a insistat că SUA cred că Bashar al Assad intenţionează să folosească armament chimic (pe baza intelligence-ului; tot Bloomberg a anunţat că SUA deţin informaţii că Bashar al Assad ar urma să execute un atac cu arme chimice) şi că SUA vor reacţiona militar. Deja, au apărut informaţii că SUA au selectat obiectivele care vor fi lovite şi urmăresc îndeaproape gruparea navală rusă.
[i] O altă persoană a fost ucisă, iar alte opt au fost rănite, între care şi ministrul de finanţe al DNR, Alexander Timofeyev.
[ii] Există informaţii că un bodyguard al lui A. Zaharchenko ar fi implicat în atentat.
[iii] Chiar unul dintre agenţii ruşi cu un rol major în agresiunea împotriva Ucrainei, Igor Girkin, a rezumat variantele: A. Zaharcenko a fost ucis ori de cei cu care era implicat în afaceri ilegale, ori din cauză că cei de la Kremlin s-au săturat de el, ori au făcut-o ucrainenii. A. Zaharcenko devenise o problemă pentru toţi aceştia. Interesantă este ordinea în care Igor Girkin menţionează posibilii vinovaţi.
[iv] SUA ar putea să transfere nave de patrulare din clasa Island ale Pazei de Coastă americane forţelor navale ucrainene.
[v] Informaţia a apărut în memoriile fostul preşedinte francez, François Hollande, apărute în această săptămână.
[vi] În trecut, Rusia a fost băunită că a eliminat liderii separatişti incomozi, mai ales că, după ce aceştia au fost ucişi în atacuri cu bombe, anchetele s-au încheiat fără nici un rezultat.
[vii] Ucrainenii se tem că supremaţia navală rusă obţinută prin transferul de nave de luptă din Marea Caspică şi Marea Neagră permite chiar şi un atac combinat, de pe uscat şi de mare, asupra portului strategic Mariopol.
[viii] Iniţial, legea propunea creşterea vârstei de pensionare a femeilor cu opt ani, la 63, şi a bărbaţilor cu cinci ani, la 65.
[ix] Stalin a greşit când a considerat că Papa nu are valoare, întrebând „câte divizii are Vaticanul”. V.Putin ştie asta şi va face orice pentru a îşi atinge obiectivul. De aceea, Patriarhul Constantinopolului acordă o atenţie deosebită securităţii sale personale!
[x] (SUA au ameninţat că vor introduce sancţiuni împotriva participanţilor la construcţia acestui gazoduct care măreşte dependenţa energetică a Germaniei, respectiv a Europei, de Rusia şi reduce rolul Ucrainei de ţară de tranzit pentru gazele ruse. J.Bolton a menţionat că SUA au transmis prim ministrului italian, Giuseppe Conte, că este avantajos pentru Italia să se alimenteze cu gaz azer prin conducta TAP. Probabil, aşa se explică turneul caucazian al preşedintelui italian, …..dar şi cel al cancelarului german, Angela Merkel).
