Raport săptămânalEvenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO-UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Marii Neagre

Buletin cu evenimentele politico-militare relevante [25.06 - 01.07. 2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: 123rf.com

 

[ English Version HERE ]

 

UNIUNEA EUROPEANĂ – un summit crucial


Summit-ul european (28-29-06), prezentat ca fiind „summit-ul tuturor summit-urilor” (cancelarul german, Angela Merkel, avertizase că aici se va juca  soarta Europei (1) , omiţând să menţioneze că se juca şi soarta sa ca lider al Germaniei) şi-a atins scopul, declaraţia finală conţţinând o poziţţie comună privind problema migraţiei şi a soluţiilor de limitare a acesteia, deşi elementele concrete lipsesc. La summit s-au discutat şi probleme de apărare, comerţ şi tehnologie, dar problema crucială a fost migraţia. Lupta s-a dat între statele din prima linie, respectiv ţintă (2)  şi restul, precum şi între cei care nu vor să modifice regulile de acordare a azilului şi cei care consideră că acestea sunt prea permisive, fiind un element de atracţie pentru migranţi.

Discuţiile au fost intense, dar o soluţie a fost găsită, în dimineaţa zilei de 29.06 (la orele 04.40, după nouă ore de negocieri!), semnându-se o declaraţie care conţine deciziile comune care au în vedere stabilirea primelor etape în vederea rezolvării problemei migraţiei. Deciziile şi declaraţiile de principiu urmează să se concretizeze în măsuri implementabile. Comisarul european Günther Oettinger a declarat că s-a realizat „un real progres” în soluţionarea problemei. Angela Merkel, care şi-a consolidat poziţia de lider (atât german, cât şi european), a fost mai reţinută, spunând că declaraţia comună este una pozitivă, dar a subliniat faptul că divergenţele persistă în interiorul UE. După ce a blocat semnarea declaraţiei până când a obţinut o soluţie acceptabilă, primul ministru italian Giuseppe Conte a declarat, mulţumit, că „Italia nu mai este singură după acest summit”.

UE va stabili tabere / „platforme de debarcare” (închise), unde vor fi găzduiţi migranţii salvaţi de pe mare, respectiv tabere de adăpostire şi triere a acestora în Africa de Nord („screening centers”), deşi niciun stat african nu şi-a dat, încă, acordul[3] (dar banii fac minuni, chiar dacă nu şi politica prea „soft” a UE). În aceste centre, se va decide rapid asupra cererii de azil a migranţilor. Taberele de găzduire din Europa vor fi construite pe bază de voluntariat, decizia fiind luată după ce Victor Orban refuzase să accepte stabilirea unor asemenea tabere în ţara sa. Franţa şi Italia exclud, şi ele, stabilirea de asemenea tabere pe teritoriul lor. Migranţii vor putea fi transferaţi către alte state europene, dar tot pe baza voluntariatului statelor respective. Întrebări importante, precum cea privind modul de repartiţie al refugiaţilor între statele europene sau cum vor fi trataţi cei cărora li s-a refuzat cererea de azil, nu şi-au găsit, încă, răspunsul.



[3 Tunisia şi Maroc au spus deja nu, dar ambele sunt state cu care Franţa, respectiv Italia au un dialog politic intensificat. Poarta spre Europa, acolo unde reţele de traficanţi prosperă, este Libia. De aceea, europenii, în frunte cu Italia, au trecut la convorbiri intensificate cu libienii privind rezolvarea problemei.

 

Un acord major privind migraţia este încă departe, dar au fost puse bazele pentru o abordare destul de unitară a problemei. Ideea de bază este stoparea migraţiei la frontierele externe ale UE, dar va fi greu de implementat. În interiorul UE, Germania propune trimiterea migranţilor înapoi în statele europene de primă admisie, pe bază de acorduri bilaterale, unul din statele vizate, Grecia[4], fiind de acord. În acest  sens, se vor continua şi discuţiile privind reforma convenţiei de la Dublin, obiectivul fiind distribuirea cât mai echitabilă a refugiaţilor.



[4] Liderii greci urmează o politică alături de Germania din mai multe motive: liderii germani s-au dovedit a fi corecţi (duri, dar principiali) în criza economică prin care a trecut acest stat; Grecia are nevoie de Germania şi de acordul pe care acesta l-a obţinut, în numele UE, cu Turcia, în condiţiile în care are dificultăţi majore cu acest stat (Turcia a renunţat la acordul pe care îl avea cu Grecia); în plus, Grecia are spaţiul necesar pentru stabilirea taberelor de refugiaţi – „insulele uitate” din Mediterana. Apare trista întrebare: va accepta Europa ca „insulele uitate” din Mediterana să devină din nou, lagărele suferinţei, aşa cum au fost sub dictatura coloneilor, chiar dacă suferinţa va fi de altă natură? Foarte probabil, majoritatea grecilor se va opune unui asemenea scenariu. 

Summit-ul reprezintă un succes, dar doar unul de început şi care nu este irevocabil. Important este că s-a găsit destul teren comun la întrebarea „ce facem cu migranţii?” pentru a da răspunsul „îi acceptăm numai în măsura în care au motive întemeiate să emigreze din statele de origine”. De aici, şi prima măsură unitară: stoparea şi trierea lor la porţile Europei. A doua întrebare, „cum şi unde îi acceptăm?”, nu a primit un răspuns definitiv. De aceea, nici nu s-au luat decizii privind modul de acordare a azilului, respectiv de repartizare a migranţilor. Dar aici vor lucra mecanismele naţionale, uneori egoiste (interesul economic), uneori generoase („după sufletul naţiunii”), care vor duce, probabil, spre o modificare a Convenţiei de la Dublin, dar şi a Acordului Schengen.

În problema repartizării refugiaţilor, există un pericol ascuns, acela ca statele europene slabe să cedeze la presiunea celor puternice, prin acorduri bilaterale netransparente[5].

Ca şi în cazul crizei financiare, UE a trecut hopul, luând măsuri adecvate, dar problema a rămas: în zona euro, nu avem încă o politică financiară unitară, acel minister de finanţe comun fiind, încă, departe. La fel, UE nu a decis pentru o politică de azil unitară, nici pentru reguli de repartizare a refugiaţilor, rămânând deschisă întrebarea cum vor fi modificate atât „Dublin”, cât şi „Schengen”?

Tot răul spre bine, pentru că problemele apărute obligă Europa să se consolideze intern, popoarele europene urmând să găsească un drum împreună. Cu atât mai mult cu cât preşedintele SUA, Donald Trump, nu are printre priorităţi apărarea Europei, anunţata întâlnire dintre acesta şi preşedintele rus, Vladimir Putin, mai mult îngrijorând decât bucurându-i pe europeni (şi au de ce: scrisorile trimise de D.Trump unor lideri europeni anunţă un summit NATO furtunos). Dacă mai adăugăm şi ceea ce s-a aflat că a spus D.Trump la G7, „NATO e la fel de rău ca şi NAFTA”, nu prea mai e loc de optimism, deşi, încă se speră că SUA este şi va rămâne liderul responsabil al lumii libere. La întâlnirea de la Helsinki, pericolul este ca poziţia echivocă a preşedintelui SUA să îl încurajeze pe V.Putin să continue agresiunile în Europa sau în alte părţi ale globului



[5] Aici nu vorbim, în nici un caz, de Ungaria, care ne-a dat, în aceste zile, o „lecţie energetică” usturătoare, ridicând întrebarea dacă România mai este, în această problemă, un stat suveran, după ce s-au acumulat greşelile dintr-un lung şir de decizii naţionale proaste, conducând la această situaţie umilitoare. Concluzia este evidentă: cel mai periculos transfer de suveranitate nu este cel către un Bruxelles responsabil şi legalist, ci către „nicăieri” (slăbirea statului până la nivelul la care nu mai poţi lua decizii în favoarea intereselor naţionale).  

 

 

UNGARIA - urmează să răspundă pentru deriva antidemocratică a guvernului Orban?

 

Articolul 7 din Tratatul UE ar putea fi activat şi în cazul Ungariei, după cel al Poloniei. Procedura de penalizare a Ungariei, în baza articolului 7 al Tratatului Uniunii Europene, ar putea fi începută, după ce Comisia pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne a Parlamentului European a votat raportul prin care se recomandă începerea demersurilor oficiale. Guvernul maghiar condus de Viktor Orban este acuzat că a luat măsuri care afectează democraţia, statul de drept şi drepturile omului. În raport, se menţionează că, în Ungaria, sunt puse în pericol independenţa justiţiei, libertatea de exprimare, cea a presei, respectiv cea a instituţiilor academice (în special, universitatea finanţată de „inamicul public numărul unu”, George Soros). De asemenea, guvernul maghiar este acuzat de corupţie la nivel de stat, dar şi de rele tratamente aplicate migranţilor.

            Măsura reprezintă un pas important, deşi procedura la adresa Ungariei nu a fost, încă, activată, urmând să mai parcurgă anumite etape până la declanşarea ei. Votarea raportului era aşteptată, acuzaţiile conţinute fiind de domeniul evidenţei. Probabil, cazul Ungariei este mai grav decât cel al Poloniei[6], dar implementarea graduală a măsurilor antidemocratice şi împotriva statului de drept nu a permis identificarea promptă a lor. La aceasta se adaugă faptul că V.Orban, „copilul teribil al Europei” (Claude Junker îl salută, de mult, cu un glumeţ, dar plin de semnificaţii, „dictatorule!”) are, încă, sprijinitori în cercurile decizionale conservatoare politico-economice occidentale, mai ales cele germane, şi pentru faptul că a avut mai multă dreptate (deşi, în nici un caz, în totalitate) decât cancelarul german, A.Merkel, care a deschis porţile Europei pentru migranţi, din considerente umanitare (deşi criza cerea reacţii politice, nu materne). Odată găsită o soluţie pentru problema migraţiei, regimul Orban apare în toată manifestarea sa antidemocratică, naţionalistă şi destabilizatoare. Victor Orban are, însă, un mare argument, conducând un regim de dreapta naţionalist, dar nu unul de foşti comunişti camuflaţi în naţionalism: el a slăbit societatea civilă, dar nu şi statul şi economia maghiară.

.Pe de altă parte, la ce bun toate acestea dacă societatea maghiară este din ce în ce mai mult agresată de măsurile antidemocratice şi de ideologia naţionalistă, generând, deocamdată, progres economic, dar, în final, conducând spre eşec şi izolare? Pentru succesul societăţii maghiare (care va fi şi un succes al nostru, legăturile dintre cele două state fiind, place sau nu, indestructibile) să sperăm că Victor Orban va face paşi înapoi, deşi semnalele în acest sens lipsesc cu desăvârşire. Tema migranţilor nemaifiind de actualitate, să sperăm că V. Orban nu va trece la crearea de probleme regionale, inclusiv României (sau, mai ales, României) prin cine ştie ce ameninţări descoperite la adresa maghiarilor de aici, afectând, astfel,  stabilitatea regională.

 

 



[6] În Polonia, se profilează o criză internă, după ce judecătorii Curţii Supreme au anunţat că refuză să plece din funcţii (momentul retragerii lor este planificat pe 03.07).

 

TURCIA - victoria “definitivă” a lui Recep Erdogan

Liderul islamist, Recep Erdogan, a fost reales în funcţia de preşedinte al Turciei cu 52,5 % din voturi, iar partidul său, AKP a obţinut 42% din voturi, fapt care îi permite să aibă majoritatea în Parlament făcând alianţă cu extrema dreaptă, partidul MHP, care a obţinut 11%. Victoria a fost una la limită, Recep Erdogan reuşind, cu numai 2,5% din voturi, să evite turul doi, iar majoritatea alianţei parlamentare viitoare fiind doar de 53%. Rivalul lui Recep Erdogan în cursa prezidenţială, Muharrem Ince, care a obţinut 30% din voturi, şi-a recunoscut înfrângerea şi a apelat la Erdogan să fie preşedintele tuturor turcilor. Opoziţia are o poziţie puternică în Parlament, având în vedere că partidul kurzilor, HDP, a obţinut 11%, depăşind pragul fixat la 10% (deci nu vor mai fi redistribuiri care ar fi avantajat AKP). CHP, principalul partid de opoziţie (de centru stânga, purtând, în continuare, mesajul lui Atatürk) a obţinut 23%, iar naţionaliştii aliaţi cu ei, IYI, chiar 10%. Alegerile au o semnificaţie deosebită, noul preşedinte având atribuţiuni lărgite, aproape discreţionare, în plus, păstrându-şi apartenenţa la partidul său. Alegerile au fost relativ corecte, dar nu se poate spune că au fost libere deoarece atât instituţiile statului, cât şi mass media sunt controlate de Recep Erdogan. Alegerile au arătat o Turcie care intră divizată în dictatură, o jumătate impunând dictatura, iar cealaltă jumătate fiind obligată să o suporte. Aceasta din urmă este formată din clasa progresistă, urbană şi mai productivă: oraşele din vest, tineretul, clasa medie cu un nivel de pregătire ridicat, neimplicată în „statul ascuns” („deep state”) al lui Erdogan, precum şi din adversarii etnici, kurzii, respectiv cei ideologici (adepţii lui Fethullah Gülen, câţi au mai rămas nearestaţi. De la încercarea de lovitură de stat au fost arestate 160.000 de persoane !).

Practic, cu un scor strâns, Recep Erdogan îşi legitimează dictatura personală  islamistă care preexista alegerilor, acesta construindu-şi sistematic propriul „stat ascuns” islamist (mai întâi alături de Fethullah Gülen, apoi împotriva lui), în locul celui anterior, de sorginte naţionalist-militară, în tradiţia lui Atatürk. Pe măsură ce a capturat instituţiile statului (administraţia la toate nivelurile, justiţia, poliţia, serviciile secrete, ierarhia religioasă, şi în final, întreaga armată) având ca instrument partidul AKP, care a deţinut o majoritate simplă în Parlament, şi ocupând poziţia de preşedinte, cu prerogative mai mult, simbolice, R. Erdogan şi-a construit dictatura, definitivând-o după eşuarea loviturii de stat dată de o parte din armată. Sub umbrela stării de urgenţă, care este prelungită, R. Erdogan a declanşat o represiune exemplară împotriva oricărei persoane, partid şi grup social sau etnic care i s-a opus (catalogaţi generic şi eficient ca fiind „terorişti”), impunând prin referendum, câştigat tot la limită, legitimarea dictaturii sale prin transferul întregii puteri preşedintelui. Economia era aproape să-i creeze probleme mari lui Erdogan, eşecurile din acest domeniu dând speranţă adversarilor săi că l-ar putea învinge.

După o perioadă de diplomatică relaxare, acţiunile lui R. Erdogan  sunt previzibile, în continuarea a ceea a făcut până acum: în plan intern, consolidarea dictaturii, iar în plan extern, acţiuni agresive şi cooperarea cu duşmanii Vestului.

Următorii cinci ani vor fi grei nu numai pentru Turcia, în primul rând pentru forţele democratice progresiste din această ţară, dar şi pentru întreaga regiune vecină Turciei, din Grecia în Irak.

Schimbarea produsă în această săptămână în Turcia este istorică: perioada Atatürk s-a încheiat, revenindu-se la un „sultan”. Turcia condusă de R. Erdogan va fi ostilă Vestului, rămânând în relaţii cu acesta numai pentru avantajele economice (investiţii, tehnologie) şi securitare (NATO). Deşi va încerca, din considerente strategice şi economice să salveze relaţia cu SUA şi pe cea cu UE, probabil, R. Erdogan va eşua, iar Turcia va fi izolată atât de Vest, dar şi de lumea arabă sunnită. Alternativa ar putea fi orientarea spre Rusia, Iran şi vom mai vedea. La urma urmei, un regim bănuit că a transferat arme către ISIS şi de sprijinire a Iranului în evitarea sancţiunilor, precum şi de acţiuni ilegale pe teritoriul unor state occidentale nu poate fi în aceeaşi tabără cu democraţiile occidentale. Oricât ar vorbi despre identitatea islamică a Turciei şi de vinovăţiile occidentalilor, numai R. Erdogan este responsabil de drumul pe care l-a ales, alături de o majoritate simplă a votanţilor, pentru Turcia.  

 

 

REPUBLICA MOLDOVA – eliminarea ultimelor aparenţe de democraţie

Ultima dată când a apărut în faţa mulţimii, Vlad Plahotniuc era însoţit de gărzi de corp cu pistoale şi umbrele de protecţie împotriva gloanţelor. Numai mafioţii se gândesc la atacuri mafiote în faţa unor oameni simpli adunaţi doar pentru a forma o asistenţă pentru liderul suprem. Nici atunci, Pavel Filip nu vedea nimic, respectând „separarea puterilor în stat”.

În pofida demonstraţiilor de protest din Chişinău, Curtea Supremă de Justiţie din R. Moldova a menţinut decizia curţilor anterioare care invalidau, fără temei, alegerea lui Andrei Năstase ca primar al Chişinăului. Decizia este definitivă, funcţia de primar al Chişinăului revenind la primarul interimar, Silvia Radu (o persoană supusă lui Vlad Plahotniuc, ca şi primul ministru, Pavel Filip, şi ca orice persoană cu putere decizională în statul R. Moldova, cu excepţia lui Igor Dodon, acesta având alt stăpân).

Într-o declaraţie a UE, semnată de Federica Mogherini şi Johannes Hahn (27.06), a fost condamnată ferm decizia justiţiei din Republica Moldova, cerându-se autorităţilor să respecte decizia votanţilor. Primul ministru, Pavel Filip, a sugerat că decizia curţii este una greşită (!), dar că nu poate face nimic deoarece orice gest pe care l-ar face ar putea fi interpretat ca o interferenţă politică, menţionând separarea puterilor în stat

Vlad Plahotniuc a decis că trebuie să controleze în continuare Chişinăul prin Silvia Radu, tăind de la rădăcină orice posibilitate ca opoziţia democratică să aibă o platformă administrativă care să o ajute în alegerile parlamentare din noiembrie. Decizia arată, fără echivoc, că justiţia din R.Moldova este subordonată lui Vlad Plahotniuc, ca toate celelalte instituţii ale statului, a societăţii, în ansamblul său, dar şi a economiei (indiferent că e de stat sau particulară). Probabil, el a calculat că merită să rişte o confruntare cu UE, având în vederile avantajele pe care le are păstrând controlul asupra Chişinăului. Declaraţia lui Pavel Filip, culmea cinismului, nu are decât un singur scop: să inducă în eroare UE pentru a nu opri finanţarea R. Moldova. Măcar o dată, primul ministru Pavel Filip are dreptate: da, în R.Moldova există separarea puterilor în stat, dar Pavel Filip a uitat să specifice că această putere nu este suverană, venită de la popor, ci este cea a lui Vlad Plahotniuc care controlează prin interpuşi, întregul stat R. Moldova. Probabil, V. Plahotniuc a calculat că, şi în situaţia în care UE îi întoarce, temporar, spatele, va beneficia de o relativă toleranţă „geopolitică” din partea SUA (s-a aflat că până şi actualul ambasador al SUA în Germania a făcut lobby pentru Vlad Plahotniuc), dar şi din partea „idioţilor utili”. Iar dacă manevra nu merge, va trimite un nou mesaj la Moscova, aşa cum a mai trimis anterior (prin preşedintele unei mici republici asiatice, care, în drum din Asia Centrală spre Moscova, a făcut escală la… Chişinău). Poate acum va fi acceptat de ţar ca unicul şef în gubernie, fără să mai aibă griji precum stat de drept, justiţie, drepturile omului şi alte asemenea….„condiţionări” europene.