Buletin cu evenimentele politico-militare relevante [18.06 - 23.06. 2018]

[ English Version HERE ]

EVENIMENTE POLITICO-MILITARE RELEVANTE

[18 - 23.06. 2018]

UE  problema migraţiei divizează statele membre     Nava Aquarius, având la bord câteva sute de migranţi, a ancorat în portul Valencia (17.06), noul guvern socialist spaniol decizând că este necesară o asemenea măsură umanitară, după ce guvernul italian (extrema dreaptă aliată cu populiştii) a refuzat să o accepte. Spania[1] şi Franţa au criticat Italia, care a replicat, menţionând politica franceză de stopare a migranţilor din Italia la frontieră. Pe 20 iunie, Jean Juncker a convocat un mini-summit de urgenţă pe problema migraţiei pentru 24.06, la care participă statele afectate de migraţie (cele de intrare şi cele ţintă/ de tranzit[2]), în ajunul summit-ului european care va discuta şi această temă (pe 28.06). Decizia reprezintă o reacţie de ajutorare a cancelarului german, Angela Merkel, care se confruntă cu o poziţie ultimativă din partea partenerului de coaliţie, CSU, ea sperând să obţină de la UE o repartiţie mai echitabilă a poverii găzduirii migranţilor. Liderul CSU (partidul creştin democrat din Bavaria, aliat tradiţional al partidului creştin democrat CDU al A.Merkel), Horst Seehofer, a propus o politică mai dură faţă de migraţie şi a ameninţat cu oprirea migranţilor la frontieră în lipsa unei distribuţii echitabile a migranţilor în interiorul UE. Acesta i-a dat Angelei Merkel două săptămâni pentru a găsi o soluţie la nivel european pentru problema migraţiei ilegale, după care va ordona poliţiei să respingă migranţii la frontieră. Cancelarul austriac, Sebastian Kurz, s-a întâlnit (20.06), la Linz, cu premierul landului Bavaria, Markus Söder, (de la CSU) definind o poziţie comună, în perspectiva mini-summit-ului: au cerut închiderea frontierelor externe ale UE, menţionându-se faptul că un eşec în găsirea unei soluţii pentru problema migraţiei reprezintă „o problemă pentru democraţia din Europa”. Cei doi au propus înfiinţarea unor „zone de protecţie” în Africa, fără însă a prezenta planuri concrete. M.Söder a insistat că „europenii vor liberalism, dar, doresc şi securitate”. Anterior, S.Kurz (care conduce o alianţă guvernamentală formată din partidul său de dreapta şi un partid de extremă dreapta) propusese o „axă de voinţă” cu Germania şi Italia (ţara unde vor să se ducă, respectiv de unde vin migranţii în Austria) cu scopul de a obţine o politică restrictivă la frontierele europene, respectiv cele naţionale. Liderii statelor Grupului de la Vişegrad s-au întâlnit (21.06) la Budapesta şi au reiterat poziţia lor anti-migraţie, anunţând că vor boicota mini-summit-ul şi atacând-o voalat pe Angela Merkel prin acuzaţia că „statele vor să discute această problemă din raţiuni de politică internă”. Celor patru lideri li s-a adăugat cancelarul austriac, S.Kurz, deşi acesta nu va boicota mini-summit-ul. Prim ministrul italian, Giuseppe Conte, a declarat (21.06) că un proiect de acord al UE privind migraţia a fost retras după o dispută pe care a avut-o pe această temă cu cancelarul germană A.Merkel. A.Merkel a anunţat (22.06) că nu sunt şanse ca să se obţină un progres deosebit în problema migraţiei la mini-summit-ul UE.

            Deşi valul migraţionist nu a atins nivelul din 2005, s-a ajuns la o situaţie de criză deoarece guvernele populiste şi de extrema dreaptă din Italia şi Austria consideră că situaţia este inacceptabilă şi trebuie găsită o soluţie la nivel european. Mai grav, a apărut o criză politică în Germania, între aripa bavareză, CSU, şi CDU, deoarece Bavaria, unul dintre cele mai conservatoare landuri germane[3], se confruntă direct cu valul migraţionist şi nu mai tolerează situaţia actuală a migraţiei (CSU luptă împotriva unui AfD, partid de extrema dreaptă, din ce în ce mai puternic). Liderul CSU preferă să o preseze pe cancelarul A.Merkel pentru o politică emigraţionistă mai dură şi pentru  obţinerea de la statele UE a unei politici mai echitabile (din perspectiva germană), respectiv repartizarea între state a migranţilor. Oportunistul Victor Orban a sesizat o situaţie în care poate să apară ca apărător al politicii anti-migraţioniste, pe axa Bavaria – Italia – Austria, raliind întreg Grupul de la Vişegrad (deşi nu e clar dacă aceste state fuseseră invitate la mini-summit). V.Orban a considerat că este momentul să-şi arate loialitatea faţă de cercurile politico-economice bavareze (care l-au sprijinit constant, în pofida abuzurilor de putere pe care le comite), probabil, şi cu speranţa că va contribui la o eventuală cădere a cancelarului A.Merkel. Acest lucru este puţin probabil să se întâmple, CSU şi CDU având prea multe în comun pentru a rupe o alianţă tradiţională. Mai mult, în pofida scepticismului A.Merkel, mini-summit-ul deschide calea unei abordări mai realiste a problemei migraţiei, chiar dacă nu se vor găsi soluţii minune. Sesizând de unde bate vântul, Bulgaria propune închiderea imediată a frontierelor UE şi stabilirea de centre de refugiaţi în afara teritoriului european. Chiar dacă nu atât de dur şi imediat, o soluţie finală va conţine şi aceste elemente. 

Principala ameninţare imediată la adresa statelor europene, migraţia ilegală (din cauze economice), s-a acutizat, divizând UE şi scoţând la iveală diferenţe de valori, respectiv de abordare, atât între statele Uniunii, cât şi intern (cea mai periculoasă fiind ruptura dintre CDU şi CSU în cadrul alianţei „clasice” de centru-dreapta germane). Problema este simplă, dar soluţiile sunt greu de găsit: valul de migranţi spre Europa este neîntrerupt, refugiaţi din Africa şi Asia căutând o viaţă mai bună (un nivel de trai mai ridicat şi securitate), expunându-se, pe traseu, la riscuri extreme. Poziţiile forţelor politice faţă de această problemă divizează statele, respectiv societăţile europene atât prin atitudinea faţă de riscurile pe care migranţii şi le asumă, cât, mai ales, prin perspectiva asupra viitorului (simpla aritmetică, raportul populaţie locală/migranţi, dar, mai ales, diferenţele culturale care duc la formarea de „societăţi paralele”).

Întrebarea fundamentală este: cum va reuşi Europa să-şi păstreze identitatea fără să îşi piardă umanitatea? Forţele politice tradiţionale din vestul Europei, cele liberale, nu au găsit un răspuns, preferând să accepte nerealista perspectivă a „multiculturalismului” şi negând faptul că democraţia occidentală este creaţia nu numai a iluminismului şi gândirii liberale, dar şi a creştinismului (nu numai din punct de vedere cultural, dar şi politic, Europa „stă pe biserici”). Asta a lăsat loc pentru forţele extremiste şi populiste, care au exploatat nemulţumirea populaţiei (mult mai realistă decât idealistele sale elite în înţelegerea situaţiei, dar, din păcate, nu şi a soluţiei). Astfel, partidele de extrema dreaptă şi populiştii au ajuns la putere, cel mai recent, în Austria şi Italia, demarând politici anti-migraţie dure, nu foarte eficiente, dar vizibile pentru electorat (de fapt, transferând responsabilitatea[4]).  

În Estul Europei, unde încă se căută drumul spre normalitate după trauma comunistă, populaţia nu acceptă migranţi. De asemenea, există o reticenţă funciară faţă de emigranţii musulmani: aceste ţări nu au complexul vinovăţiei al celor din Vest (pentru politica colonială, când au construit imperii), având vie memoria imperiilor, unul musulman (Turcia) sau, mai recent, unul comunisto-asiatic (Rusia) care le-a marcat existenţa. Acest fapt permite promovarea unei politici „anti-migraţie…fără migranţi” de către forţe naţionaliste antiliberale (Ungaria, unde Fidesz este mai de dreapta decât partidul de extrema dreaptă, Jobbik) sau ulta-conservatorilor (Polonia). Situaţia este mai gravă în Bulgaria, ţară de primă destinaţie[5]. O a doua divizare este după criteriul efectului: statele din prima linie (Grecia, Bulgaria, Italia, Malta, Spania) şi cele de destinaţie finală (Germania, Austria, Franţa şi ţările nordice) se confruntă direct cu problema migraţiei, în timp ce celelalte state sunt doar de tranziţie sau nu se confruntă cu această problemă, lor cerându-li-se solidaritatea chiar şi în situaţia în care deciziile le iau doar statele afectate direct[6]. România a fost ferită de fluxurile migratorii, fiind ocolită de ruta directă spre Vestul dezvoltat şi nefiind atractivă ca ţară de rezidenţă, dar asta nu înseamnă că reţelele de traficanţi turco-bulgare nu vor exploata ruta maritimă din Marea Neagră, mai ales dacă vor sesiza o incapacitate instituţională de a răspunde prompt la o asemenea provocare.  

Problema este departe de a găsi o rezolvare, propunerile de până acum neîntrunind acordul tuturor statelor membre (cu viziuni şi soluţii diferite la problema migraţiei) deoarece s-a ignorat, din egoism, evidenţa: mai întâi trebuie o poziţie comună faţă de migraţie (o acceptăm şi odată cu asta şi o viitoare nouă identitate sau ne asumăm un „nu” inuman sau găsim o cale de mijloc), pentru ca, mai apoi, să fie găsită soluţia: abordarea pe „tot traseul”, de la regimurile africane iresponsabile care generează problema şi statele care tolerează fluxul spre Europa (Libia[7], Turcia), la reţele de traficanţi şi la stabilirea unui punct terminus extraeuropean (tabere de migranţi la periferia Europei), pentru ca apoi să ajutăm la stabilizare, inclusiv economică, a statelor de origine (pentru ca migranţii să rămână acasă). Răspunsul la problemă l-a dat de mult Helmut Schmidt: în fiecare an, populaţia lumii creşte „cu o Germanie” şi Europa nu poate să îi primească pe toţi. Asta dacă Europa vrea să rămână Europa şi nu altceva, cu o nouă identitate. Probabil, soluţia o vor găsi, cu greu, dar o vor găsi, liderii liberali pragmatici şi puternici ca Merkel şi Macron[8], la care se vor ralia, în final, chiar şi unii populişti, ca Matteo Salvini. În rest, nu vom avea decât vorbe în vânt (aşa cum sunt declaraţiile apocaliptice ale lui Victor Orban, având ca scop justificarea derivei unui regim din ce în ce mai nedemocratic[9]).

Mini-summit-ul şi-a atins scopul, acela de a fixa o poziţie comună în abordarea problemei[10] migraţiei. A.Merkel a declarat că s-au abordat principiile de bază privind abordarea problemei (atât migraţia primară, cât şi cea secundară). Se doresc soluţii europene, dar dacă nu este posibil, se vor semna acoduri bilaterale sau trilaterale. Controlul frontierelor europene va fi o prioritate, Frontex urmând să aibă responsabilităţi sporite. După modelul acordului cu Turcia, se vor semna acorduri şi cu alte state de tranzit, iar Libia va trebui să îşi asume responsabilităţile ce îi revin (mai ales paza de coastă), urmând să primească ajutor. Emmanuel Macron a declarat că trebuie să se găsească o soluţei europeană, bazată pe valorile europene. Urmează consultări intense până la summitul UE, urmând ca şi regulile Schenghen să fie adaptate. Cât priveşte criza germană, răspunsul l-a dat premierul luxemburghez, Xavier Bettel: “nu este vorba despre supravieţuirea cancelarului german, ci despre găsirea unei soluţii comune la o problemă a migraţiei cu care toţi ne confruntăm şi politica de acordare a azilului în Europa”.

GRECIA - ieşirea din criză

            După întâlnirea din Luxemburg a miniştrilor de finanţe ai UE (22.06), s-a anunţat că Grecia „este capabilă, în sfârşit, să stea pe picioarele ei”. Aceştia au căzut de acord asupra unui pachet de măsuri care să restabilească încrederea partenerilor şi investitorilor în viabilitatea economiei Greciei. Astfel, Grecia poate ieşi din nou pe pieţele financiare, după ce, în ultimii opt ani a trecut prin trei operaţii de salvare în care a primit aproape 230 miliarde euro. Acum, Grecia a primit „doar” 15 miliarde euro pentru a efectua plăţile scadente în luna august. Prim ministrul grec, Alexis Tsipras, a declarat că această decizie reprezintă un punct de cotitură, Grecia ieşind din nesfârşitele cicluri de austeritate: „astăzi am avut un acord istoric, în urma căruia Grecia este din nou solvabilă”. Tot el, însă, a avertizat că a fost câştigată doar bătălia, nu întreg războiul.

Grecia iese din cea mai mare criză economică a sa ( dar care a pus în pericol întreaga zonă euro) având veniturile şi pensiile populaţiei reduse cu 40%. Modul în care UE a acţionat în această criză nu numai că a salvat Grecia, dar a demonstrat capacitatea Uniunii, mai ales a membrilor ei importanţi, de a rezolva o criză care ameninţa însăşi existenţa monedei euro. Mai ales atât de urâta Germanie a fost cea care a salvat Grecia, dar atunci când „neamţul plăteşte” cere măsuri de reformă dure şi grecul de rând a simţit pe propria sa piele ce înseamnă acest lucrul. Două învăţăminte rezultă din această criză: 1) atunci când o conducere cleptocrată (grecii îi spun „plutocraţie”) îndatorează ţara iresponsabil, poporul culege firmiturile din aceste împrumuturi, dar plăteşte, apoi, integral, factura. 2) dacă o conducere politică acţionează iresponsabil (Grecia a falsificat, pus şi simplu, registrele contabile pentru a intra în zona euro), electoratul mătură întreaga elită politică (Siriza, partid de extremă stânga, a venit ca o alternativă, după ce nici unul din vechile partide nu a mai oferit încrederea minimă!), dar de plătit, numai el este cel care plăteşte (după câteva încercări de şantaj la adresa membrilor zonei euro, Siriza a fost cea care a implementat un program de austeritate dur, cerut de statele zonei euro, în frunte cu Germania). După această decizie, Grecia reintră într-o relativă normalitate, iar UE, respectiv zona euro, ies consolidate, cu o lecţie dură învăţată (iniţial, noul guvern italian se făcea că nu a înţeles-o, dar, după o întâlnire italiano-germană la nivel înalt, a receptat-o în întregime).

R. MOLDOVA - invalidarea alegerilor pentru Primăria Chişinăului

Curtea de Apel din Chişinău a menţinut decizia de invalidare a alegerilor motivând-o prin violarea legii de conducere a campaniei electorale de către ambii candidaţi. În Chişinău, au avut loc proteste împotriva acestei decizii care îl împiedică pe Andrei Nastase, câştigător din partea opoziţiei democratice, să îşi preia funcţia. Curtea a invocat faptul că ambii candidaţi ar fi trimis mesaje electorale către votanţi, prim media socială, în ziua alegerilor, şi acest fapt a influenţat rezultatul alegerilor. A.Nastase s-a apărat motivând că acestea erau îndemnuri de ieşire la vot, nu propagandă electorală (menţionând şi deciziile altor curţi din Europa). A.Nastase a afirmat că la acest nivel, curţile sunt aliate cu politicienii cărora le este frică de forţele democratice, anti-oligarhice şi proeuropene (referire la liderul suprem de la Chişinău, Vlad Plahotniuc). Atât UE, cât şi SUA au cerut R.Moldova să respecte decizia electoratului şi mecanismele democratice.

            Deciziile curţilor superioare ne vor spune dacă Vlad Plahotniuc vrea doar să îl hărţuiască pe Andrei Nastase sau doreşte noi alegeri, pentru a arăta cine conduce, cu adevărat, R.Moldova. Având în vedere că marea bătălie va fi dată la alegerile parlamentare, V.Plahotniuc va întinde coarda doar atât cât va considera că este necesar. El trebuie să fie atent la faptul că UE, dar şi SUA, nu vor tolera un asemenea comportament discreţionar şi vor sancţiona financiar R.Moldova.

Rezoluţia ONU privind prezenţa ilegală a trupelor ruse în R. Moldova

Adunarea Generală a ONU a aprobat (22.06) o rezoluţie în care cere Rusiei să îşi retragă „fără întârziere şi necondiţionat” trupele pe care le are în regiunea separatistă Transnistria a R.Moldova. Rezoluţia a fost propusă de un grup de state format din Marea Britanie, R.Moldova, Georgia, Ucraina, Canada, Letonia, Lituania, România, Estonia şi Cehia. Rezoluţia a fost votată cu 64 de voturi pentru, 15 împotrivă (alături de Rusia, au votat Iran, Armenia, Belarus, Siria, Coreea de Nord şi alte asemenea state, aliaţi de conjunctură ai Rusiei) şi 83 de abţineri (majoritatea nu a vrut să supere Rusia, dar nici Vestul pentru un stat neimportant ca R.Moldova). Reprezentantul actual al Rusiei la ONU, Dmitri Polianski, a afirmat că aprobarea rezoluţiei subminează eforturile OSCE de soluţionare a conflictului din R.Moldova: „politizarea excesivă a problemei se petrece într-un moment în care există un anumit progres în negocierile dintre Chişinău şi Tiraspol”.

Votarea rezoluţiei reprezintă un succes diplomatic important pentru R.Moldova, acest stat având acum o bază legală internaţională pentru a solicita Rusiei retragerea trupelor care staţionează ilegal pe teritoriul său, acestea fiind forţa militară în spatele căreia s-a format entitatea separatistă Transnistria (de facto, independentă). Rezoluţia nu va avea un efect imediat, dar va aduce problema în dezbaterea internaţională. Rusia a motivat prezenţa ilegală a trupelor sale prin necesitatea păzirii depozitelor de muniţii de la Colbasna (motiv fals: atunci când OSCE a propus distrugerea sau evacuarea muniţiei, Rusia a refuzat), încercând să le legalizeze prezenţa în diferite modalităţi, cel mai des creând confuzie prin alăturarea acestora celor care staţionează legal, în baza armistiţiului care a pus capăt războiului din 1992, (în care Rusia a fost alături de separatişti, pentru ca mai apoi să devină mediator şi garant!) aşa-zisele „forţe de menţinere a păcii”, deşi acestea nu au mandat ONU, fiind un mecanism discreţionar al Rusiei.

Cât despre declaraţia diplomatului rus privind efectul negativ al rezoluţiei asupra eforturilor de soluţionare a problemei transnistrene de către OSCE, este o perlă remarcabilă a diplomaţiei ruse: negocierile conduse în formatul 5 plus 2 nu au dus decât la cedări unilaterale ale Chişinăului pentru Tiraspol în probleme curente. Chiar Transnistria şi Rusia sunt cele care au refuzat discutarea problemelor politice, adică chiar soluţionarea de care vorbeşte diplomatul rus.

Se pune întrebarea de ce s-a votat rezoluţia acum, având în vedere că, anterior, R.Moldova o retrăsese în ultimul moment? Oare liderul suprem de la Chişinău nu mai are alte argumente pentru a găsi sprijin în Vest decât să readucă în atenţie „problema cu problemă” (R.Moldova cu Transnistria)?

RUSIA - promovarea de reforme economice dure

De la începutul Cupei Mondiale la fotbal, guvernul rus a iniţiat o serie de reforme economice nepopulare, pe care le-a promovat rapid, între care: creşterea vârstei de pensionare, creşterea TVA şi a taxei pe produsele cumpărate online din exteriorul ţării. Opoziţia a acuzat puterea că foloseşte evenimentul sportiv pentru a masca implementarea acestor măsuri, de vreme ce manifestaţiile sunt restricţionate (prin decret prezidenţial, pe întreaga perioadă a acestui eveniment sportiv, manifestaţiile de protest sunt interzise, cu excepţia situaţiei în care au acordul expres au autorităţilor. Autorităţile din Moscova au refuzat să acorde pensionarilor permisiunea de a manifesta).

            Măsurile sunt strict necesare, constrângerile financiare şi demografice obligând autorităţile să mărească vârsta de pensionare. Mărirea TVA va duce la o creştere a inflaţiei, şi aşa, mare. Ceea ce este remarcabil, deşi era de aşteptat, este modul cinic în care se strecoară aceste măsuri într-o perioadă în care cei afectaţi (mai ales cei care se apropie de vârsta de pensionare) nu pot să demonstreze, măcar simbolic, pentru că tot nu pot schimba nimic într-o „democraţie suverană” cum se defineşte Rusia. 

            Colegiul director al Ministerului Apărării rus, sub conducerea ministrului apărării, Serghei Şoigu s-a întrunit la Sevastopol (22.06). La încheierea acestuia, Serghei Şoigu a declarat că Rusia a luat măsuri simetrice de consolidare a Regiunii Militare Sud în vederea „neutralizării ameninţări” apărute după ce NATO a desfăşurat, în regiunea Mării Negre, 13 exerciţii militare mari la care au participat un efectiv total de 40.000 de militari şi 2.000 unităţi de echipament militar. Şoigu a remarcat că în Crimeea a fost dislocată o grupare de arme întrunită unică în felul ei, care este consolidată în mod continuu, avertizând că un potenţial adversar nu are nici o şansă în faţa armamentului modern cu care este înzestrată aceasta. De asemenea, el a declarat că fondurile de înzestrare se vor îndrepta, în principal, spre dezvoltarea Forţelor Strategice Nucleare, precum şi spre forţele convenţionale şi sistemele C2 (Comandă şi Control). Şoigu a spus că programul de înzestrare se implementează în parametrii planificaţi, remarcând faptul că trupele cu nivel de operativitate ridicată au fost înzestrate cu armament modern în proporţie de 62% (de la 59,5% cât era anterior).

            Locul ales este simbolic, Rusia anunţând, de câte ori are ocazia, faptul că nu are nici cea mai mică intenţie de a renunţa la ocuparea peninsulei Crimeea. Şoigu a folosit ocazia pentru a “arăta pisica” Ucrainei şi aliaţilor NATO din regiune. Declaraţiile acestuia privind consolidarea grupării de forţe din Crimeea este confirmată de dislocările masive de trupe şi echipament care s-au făcut aici, alături de dezvoltarea infrastructurii militare. Exerciţii militare desfăşurate în Regiunea Militară Sud, în această perioadă, au arătat capacitate acestor forţe. Referirea la alocarea fondurilor către forţele strategice nucleare vine pe fondul informaţiilor privind o viitoare întâlnire ruso-americană la nivel înalt la care se va discuta şi subiectul forţelor nucleare[11]. Totuşi, faptul că sunt probleme cu înzestrarea apare ascuns printre cifrele trâmbiţate (în final, înzestrarea trupelor cu nivel de operativitate ridicată a crescut cu doar 2,5%).

Având în vedere că nimeni nu are intenţia de a ataca Crimeea, forţele de acolo au o misiune ofensivă, şi România, ca şi alte state din regiune, trebuie să privească cu toată seriozitatea această ameninţare, neuitând că Rusia apreciază un singur argument, forţa.  În contextul în care la Moscova a fost arestată, pentru sustragerea de secrete din domeniul energetic, o „spioană” din R.Moldova, dar care avea cetăţenie rusă şi română, iar propaganda rusă a legat acest caz de serviciile secrete române care ar colabora cu cele americane, dar şi de contractele de exploatare a resurselor petroliere şi de gaze naturale din Marea Neagră, trebuie urmărit cu atenţie narativul rus şi unde vrea să ajungă, iar forţele navale să acorde atenţie planurilor de apărare a platformelor din ZEE a României.