BULETIN CU EVENIMENTELE POLITICO-MILITARE RELEVANTE [17.09 – 23.09.2018]

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Summit-ul informal al liderilor statelor UE de la Salzburg (19-20.09) nu a dat un răspuns la niciuna din probleme discutate, Brexit şi migraţia, dar, chiar în lipsa unor decizii finale, încep să se schiţeze „foile de parcurs” pentru fiecare din cele două.

Problema Brexit-ului a capturat atenţia summit-ului, cea a migraţiei trecând în plan secund, fie şi pentru că, în prezent, statele UE luptă, fiecare în parte, nu atât cu migraţia în sine (numărul migranţilor a coborât sub 100 000 pe an), cât cu efectele valului anterior, demonstrându-se încă o dată că, până şi la nivelul UE, se reacţionează, nu se acţionează preventiv.

Liderii UE au respins, fără echivoc, propunerile premierului britanic Theresa May, aşa-numitul Plan Chequers, deşi acoperit de mesaje diplomatice sau mai puţin diplomatice. În schimb, s-a anunţat un summit dedicat Brexit-ului în noiembrie, asta însemnând că în octombrie, deja, trebuie să se ajungă la un acord final. Acesta, dacă va exista, nu se va baza pe Planul Chequers al Theresei May.

Ideea de bază a Planului Chequers era un târg inedit, prin care UE ar fi acceptat libera circulaţie a mărfurilor, dar nu şi a serviciilor, în condiţiile în care Marea Britanie, părăsind UE, nu accepta celelalte libertăţi europene, mai ales pe cea a liberei circulaţii a forţei de muncă. În mod ingenios, Planul Chequers urmărea obţinerea unor concesii privind accesul la piaţa liberă a UE, legându-l de o inedită soluţie pentru ce-a de-a doua mare problemă, cea a frontierei irlandeze (soluţie, pe care, de altfel, nu o rezolva complet).

Planul a fost respins pe o motivaţie principială: Marea Britanie nu poate alege ce vrea din libertăţile, care sunt şi obligaţii, ale UE, aşa cum alegi cireşele de pe un tort. Argumentul Theresei May, conform căruia planul său este singurul care evită un Brexit dur, unul fără acord, nu se susţine; ori Marea Britanie acceptă toate libertăţile, adică rămâne în UE (de aici, sugestia unui nou referendum, poziţia franceză, deşi pro domo şi dură, reflectând realitate ), ori pleacă din UE, renunţând la toate.

Faptul că Theresa May are probleme politice majore acasă, atât în promovarea planului chiar în cadrul propriului partid, cât şi în Parlament, nu este un argument, fiind receptat, corect, de către liderii UE ca fiind o slăbiciune a acestuia. De fapt, există modele de acord între UE şi alte state, de la cele care acceptă toate libertăţile (Norvegia, Elveţia) la cele care au doar un acord comercial „aproape liber” (Canada). De asemenea, problema frontierei irlandeze nu poate fi rezolvată prin artificii.

Pe de altă parte, Theresei May are dreptate: nu poate accepta o frontieră deschisă în Irlanda, creând una internă în Marea Britanie. De asemenea, un nou referendum privind Brexit în Marea Britanie nu poate fi cerut de Franţa, indiferent ce jocuri populiste s-au făcut în cadrul primului. Deci, aşa cum cerea Theresa May, este necesar un respect…reciproc: nici statele UE nu dictează Londrei, dar nici Londra nu forţează un acord favorabil cu UE, doar pentru că este Londra. Deşi îi acuză pe europeni, britanicii sunt cei care trebuie să redescopere fair play-ul.

Poziţia generală a liderilor europeni este una de optimism, refuzând planul britanic (se va găsi o soluţie, dar nu pe baza Planului Cequers) şi de avertizare (ne pregătim pentru situaţia în care nu vom avea nici un acord, Blind Brexit), preferând să aştepte limpezirea apelor, respectiv rezultatele conferinţei partidului conservator unde va avea loc marea confruntare dintre Theresa May, având un Cequers respins de UE, şi contestatarii săi, care nu acceptă niciun compromis cu UE, fapt ce conduce…către Brexitul dur, numit acum Blind Brexit. În viziunea europenilor, Theresa May trebuie să îşi găsească o majoritatea în partid şi în Parlament care să o sprijine în divorţul care urmează. Până atunci, ea nu este un partener de negocieri credibil.

Reacţia premierului Theresa May a fost una emoţională, acuzându-i pe europeni de lipsă de respect. Apoi, aceasta s-a concentrat asupra scenei politice britanice: trebuie să iasă învingătoare la conferinţa partidului său sau poziţia ei….nu va mai fi cea a Marii Britanii. Deja, ea a lansat semnalul că va merge până la organizarea de alegeri parlamentare anticipate, dar a transmis şi semnale mai realiste privind Brexitul: a fost pomenit ca acceptabil un acord similar cu cel  dintre Canada şi UE.

În final, într-un joc al competiţiei şi cooperării, soluţia se va găsi la nivelul de compromis minim: cel mai probabil, dar şi cel mai dureros, în lipsa ideii de cooperare, va fi cel al unui Blind Brexit. Având însă în vedere faptul că acesta ar lovi ambele părţi, mai ales pe Marea Britanie, este posibil să se găsească un acord de  compromis la un nivel mai ridicat (un acord similar cu cel UE-Canada). Până acum, Blind Brexit a fost folosit ca element de şantaj, mai ales de către Londra. De acum, situaţia a devenit prea urgentă pentru a se mai folosi asemenea tehnici de negociere. Grav este faptul că, după summit-ul de la Salzburg, Blind Brexit a intrat în paleta soluţiilor probabile.

Migraţia a fost trecută pe planul doi la Salzburg, gradul de urgenţă, nu şi gravitatea acesteia, diminuându-se. Remarcabilă este începerea cooperării cu Egiptul, UE fiind obligată să lucreze cu un regim autoritar pentru a găsi o soluţie la migraţia ilegală. Meritul revine, foarte probabil, Germaniei. Acesta este drumul spre o soluţie: limitarea migraţiei, cooperând cu statele de pe traseu şi cu cele sursă. Viktor Orban, având problemele sale , a preferat să intre pe uşa din dos şi nu s-a mai remarcat cu soluţii radicale privind migraţia, deşi nu a putut să nu facă unele propuneri. Populiştii italieni au fost mai reţinuţi, doar urmează înaintarea bugetului, propriul ministru al economiei opunându-se măsurilor care duc deficitul bugetar peste limita acceptată de UE.

Pentru România, a apărut o situaţie în care nu are decât de pierdut, problema politico-economică Brexit fiind greu de separat de cea securitară. Marea Britanie este un aliat NATO important ai cărei aviatori au zburat de curând pentru a ne proteja spaţiul aerian, dar, în situaţia dată, România nu numai că trebuie să rămână solidară cu celelalte state membre pentru a apăra interesele Uniunii (dacă nu şi viitorul acesteia, prin descurajarea oportuniştilor ce ar şantaja cu plecarea din UE), dar trebuie să fie principială: libertăţile UE se acceptă în bloc sau nu se primesc deloc. În plus, România, un stat cuminte….chiar şi când e vorba să îşi apere interesele, are griji mai mari (chiar dacă acestea nu sunt ale ţării, ci doar ale unei părţi din elita sa), trezindu-se cu rolul de paratrăsnet pentru Ungaria, rol conferit de prietenii europeni ai acesteia, care nu vor să vadă că, sub conducerea lui Viktor Orban, acest stat reprezintă, într-adevăr, o problemă pentru UE.

II. SUA – POLONIA. Cererea poloneză pentru o bază militară americană în Polonia nu a primit încă un răspuns, dar este analizată serios de către SUA.

Aşa cum era de aşteptat, scopul principal al vizitei preşedintelui polonez, Andrzej Duda, la Washington (18.09) a fost consolidarea relaţiilor cu SUA în plan militar, dar şi economic, mai ales pe dimensiunea tehnico-militară. Preşedintele american, Donald Trump, a anunţat că SUA iau în considerarea cererea poloneză pentru o bază militară permanentă americană pe teritoriul acestui stat, recunoscând că înţelege îngrijorarea Poloniei privind o posibilă agresiune a Rusiei: „Rusia a acţionat agresiv în regiune”. A. Duda motivase cererea prin invocarea ameninţării militare ruse. El a propus ca Polonia să plătească cheltuielile staţionării trupelor americane la această bază, circa două miliarde de dolari, mergând până acolo încât a propus ca numele acesteia să fie….”Fort Trump”.

Moscova reacţionase încă din luna mai, când au apărut primele informaţii despre cererea poloneză, afirmând că extinderea infrastructurii militare a NATO spre frontierele ruse subminează stabilitatea în Europa. Kremlinul a uitat să menţioneze că tocmai înaintarea ilegală a frontierelor ruse spre NATO a determinat reacţia statelor din prima linie de a cere ajutor şi extinderea, limitată, a infrastructurii Alianţei spre est. În prezent, SUA staţionează, prin rotaţie, un contingent limitat, în cadrul măsurilor luate de NATO pentru a îşi asigura aliaţii din est că le este alături în faţa ameninţării ruse. 
 
Secretarul de stat american, James Mattis, a declarat că SUA vor analiza împreună cu Polonia opţiunile posibile, dar a avertizat că nu a fost luată, încă, nicio decizie: „nu e vorba doar de o bază, ci de o întreagă infrastructură, de la poligoane la facilităţi de mentenanţă şi alte elemente necesare”. Bazată pe argumente pur militare, acesta a transmis, de fapt, semnalul că este o decizie politică, dar care nu a fost, încă, luată la Washington. Foarte probabil, aceasta va depinde în principal de acţiunile Rusiei, dar şi de politica militară a Washingtonului: dacă va temporiza construcţia sistemului antirachetă din Polonia, SUA vor compensa prin această bază.

Oricum, SUA nu vor căuta să complice inutil situaţia, dislocând avansat una sau mai multe brigăzi în Polonia, dacă Rusia nu „o impune” printr-o politică agresivă, nu atât una direct îndreptată împotriva Poloniei, cât cea împotriva Ucrainei. În plus, nu este greu de numărat diviziile ruseşti care se tot înmulţesc pe flancul estic al NATO, dar realitatea arată că cea mai rapidă creştere o au cele din Regiunea Militară Sud/Comandamentul Strategic Unificat Sud, respectiv cele din Crimeea şi de la frontiera estică a Ucrainei. Oricât de mare ar fi grija pentru aliatul polonez şi baltic, nu este greu de văzut regula de aur a agresiunii ruseşti: războaiele au fost declanşate în sud, acolo unde sunt ţintele vulnerabile: Ucraina, Georgia, R.Moldova. Este adevărat, şi Republica Belarus a cam ajuns în faza în care V.Putin ar putea decide că e vremea să o anexeze, dar, totuşi, acesta are o „afacere mare” de încheiat în Ucraina.
Cei doi au atins şi problema gazoductului North Stream 2, subliniind că acesta ar face şi mai mult dependentă Europa de gazul rusesc. Argumentul este valabil, dar este contracarat de un argument la fel de valabil: SUA se opun acestuia nu atât din considerente de securitate (Ucraina fiind cea ameninţată, financiar şi securitar), cât din considerente economice neviabile: gazul american LNG este, încă, mai scump decât cel rusesc venit prin conducta Nord Stream 2. Probabil că Germania a răsuflat uşurată după ce D.Trump a declarat că SUA nu vor sancţiona companiile ce vor participa la acest proiect.
Nici regretul preşedintelui SUA nu este unul convingător: „considerăm că este o situaţie nefericită atunci când germanii plătesc miliarde de dolari anual pentru energia importată din Rusia”. Dincolo de faptul că Rusia a abuzat de poziţia sa de furnizor principal (impunând preţuri mari, nu atât Germaniei, cât Poloniei sau Bulgariei), argumentul este greşit: europenii trebuie să fie îngrijoraţi nu de o Rusie prosperă, fie şi pe banii plătiţi de europeni pentru gaz, ci de o Rusiei agresivă, care nu îşi găseşte stabilitatea internă decât dacă invadează state din spaţiul post-sovietic. E adevărat, nici contraargumentul german – o cooperare economică mai bună cu Rusia o va tempera, nu a lucrat, toleranţa fiind receptată de Kremlin ca fiind o  încurajare.
Polonia este, deja, o putere regională , din toate punctele de vedere, dorind, parcă prea ferm, să îşi asigure securitatea în faţa pericolului rus. Deja, Polonia are o armată capabilă, a obţinut staţionarea de trupe NATO pe teritoriul său (un garant al faptului că un agresor se va confrunta din primul moment cu NATO, nu doar cu Polonia) şi are elemente de descurajare serioase. Este clar că pericolul agresiunii militare ruse nu poate fi neglijat, fiind o ameninţare periculoasă, atât prin modul de desfăşurare, „războiul hibrid”, cât şi prin modul de impunere a păcii („strategia clichet”: odată ce a cucerit o ţară sau o regiune, Rusia nu mai poate fi respinsă de acolo, ameninţând…cu escaladarea spre războiul nuclear, principalul său argument militar). Pe de altă parte, regula realismului în relaţiile internaţionale rămâne valabilă: maximizarea securităţii pentru Polonia va atrage o nouă consolidare a dispozitivului militar din partea Rusiei. Iar exerciţiului Vostok 2018 i s-a dat o amploare deosebită tocmai pentru a arăta că Rusia…merge mai departe, oricât de mare ar fi povara economică.
Prezenţa trupelor americane pe teritoriul Poloniei ar elimina orice urmă de îndoială că acest stat este singur în faţa unei agresiuni ruse. Sesizând tendinţa mercantilistă a Administraţiei Trump şi având mijloacele financiare necesare, Polonia se oferă să plătească costurile staţionării americane pe teritoriul său. Lecţiile modelului sud-coreean sau al celui fost vest-german sunt clare pentru polonezi. Probabil, dacă nu în viitorul apropiat, pe termen mediu, Polonia va obţine ceea ce doreşte.
În acest context, este relevantă „Conferinţa celor 3 Mări” care a avut loc la Bucureşti, ştiindu-se că Polonia este iniţiatoarea şi puterea regională care dă greutate iniţiativei. În esenţă, prea eterogenă ca să aibă un succes deosebit, iniţativa are la bază trei întrebări securitare şi economice: „cum contracarăm ameninţarea militară a Rusiei, dar şi dependenţa energetică de acest stat? Cum să atragem SUA să ne ajute militar şi economic, consolidându-ne poziţia în NATO? Cum să atragem investiţiile, dar şi interesul politic al Germaniei, fapt care ne va face puternice economic, iar, politic, şi mai ancorate în UE?”. Cine nu se gândeşte la cele trei întrebări, are şansa să….i se strice avionul, aşa cum i s-a întâmplat preşedintelui maghiar. Absenţa acestuia nu a reprezentat o mare pierdere, pe când prezenţa ministrului de externe german, Heiko Maas, şi a reprezentantului american, Rick Perry, au dat greutatea necesară conferinţei.

Polonia este un model pentru România, ţară care nu întruneşte, râvnitele calităţi ale unei puteri regionale, fiind în situaţia în care pierde, în continuare, resurse şi nu are capacitatea de a genera şi proiecta puterea economică, politică şi militară. Singurele argumente pe care le avem sunt potenţialul şi faptul că suntem un stat stabil, care nu face probleme în regiune. Modul în care va şti să folosească gazul din Marea Neagră (de ce nu am revitaliza industria petrochimică?), precum şi modul în care va transforma cheltuielile militare de 2% din PIB într-o armată capabilă să descurajeze un agresor, va arăta dacă România se poate apropia de nivelul dorit.

Probabil, proiectele anunţate au o şansă, în măsura în care UE, respectiv Germania şi SUA le vor sprijini, deşi condiţia strict necesară este ca elitele din ţările iniţiativei….chiar să se gândească la implementarea acestor proiecte!  Oricum, iniţiativa are viitor numai în măsura în care România îşi găseşte drumul spre o dezvoltare normală, la care s-ar adăuga şi Ucraina, dacă supravieţuieşte agresiunii ruse şi urmează un curs euroatlantic susţinut. Acesta este noul Intermarium: Polonia – Ucraina – România, la care se vor „lipi” Ţările Baltice şi Croaţia şi, numai conjunctural, alte state din Europa Centrală sau din Balcani. Să sperăm că ambele ipoteze se vor materializa, premizele existând. În situaţia nefericită în care cele două ipoteze nu se verifică, vom avea o repliere spre Europa Centrală, de la Polonia la Croaţia, perdantul fiind România, care va ajunge la acest grup prin Ungaria (care ne va facilita drumul….cam la fel cum a făcut-o în cadrul Grupului de la Vişegrad!).

III. RUSIA. Probleme interne sunt din ce în ce mai vizibile, iar, în politica externă, acţiunile sunt mai puţin agresive, cel puţin pentru moment. 

În plan intern, au început să se acumuleze problemele economice, cu impact social şi efecte politice, chiar şi într-un stat dictatorial ca Rusia. Prim ministrul Dmitri Medvedev a anunţat (20.09) că urmează şase ani grei, cu probleme în echilibrarea bugetului, datorită preţurilor mondiale la materiile prime, dar şi sancţiunilor economice la care este supusă Rusia.

De asemenea, alegerile locale, care ar fi trebuit să se desfăşoare „conform planului”, au adus primele înfrângeri la nivel local pentru partidul „Rusia Unită”, uneori, chiar spre dezamăgirea învingătorilor! (comuniştii au fost îngrijoraţi că, printr-o victorie locală a candidatului lor, ar putea deranja puterea, putând să piardă rolul confortabil, de partid de stânga decorativ). 

Acestea au arătat că la primele probleme economice, puterea nu mai este sigură: electoratul a penalizat puterea pentru legea pensiilor, iar guvernatorii (aleşi, dar aflaţi într-o complicitate lucrativă cu puterea) au arătat că se pot reorienta în funcţie de situaţia locală. Nici una dintre aceste probleme nu ameninţă puterea, dar sunt indicii ale fragilităţii contractului social: în lipsa unei minime siguranţe economice, până şi ruşii penalizează electoral puterea.

Sancţiunile economice nu se mai opresc, în această săptămână, SUA implementând faza a doua a sancţiunilor pentru cazul Skripal. Este adevărat, noile sancţiuni care urmau să fie discutate în Congres vor fi amânate până după alegerile din noiembrie, iar preşedintele D.Trump încearcă să limiteze din amploarea lor. Crucială ar fi blocarea accesului băncilor ruse la fluxurile financiare internaţionale, respectiv limitări în tranzacţionarea bonurilor de valoare ruse. Rusia a avertizat că aceste acţiuni ar însemna război economic, rezervându-şi dreptul de a reacţiona prin orice mijloace. 

Efectul noilor sancţiuni este ponderat de faptul că unele persoane sau firme erau deja pe listele sancţiunilor anterioare. Totuşi, efectul este mare, afectând inclusiv industria de armament, ajungându-se până a pune în pericol exportul de armament rusesc către China: o firmă chinezească a fost sancţionată pentru că a importat avioane de luptă moderne din Rusia, colaborând astfel cu o firmă rusească aflată pe lista celor sancţionate. Un asemenea gest, fără precedent, vine pe fondul războiului comercial americano-chinez care se apropie de apogeu.

Vizita lui Viktor Orban la Moscova (18.09) a arătat limitele relaţiilor Rusiei cu europenii. Se pare că, doar când un lider european este izolat în interiorul UE, drumul la Moscova devine o opţiune politică pozitivă. Aşa a fost cazul lui Viktor Orban, care a făcut vizita în Rusia pentru a demonstra că are alternative politice chiar şi după ostracizarea în Parlamentul European şi activarea Articolului 7, dar şi pentru a transpune în viaţă marele proiect energetic: construirea a două reactoare nucleare la Paks de către Rusia, care va asigura şi finanţarea de 12, 5 miliarde euro (în ce condiţii? nu se ştie, contractul fiind secret). Pentru Rusia, afacerea este, probabil, profitabilă, dar nu e o certitudine că aceasta va fi profitabilă şi pentru Ungaria. Lui V.Orban i s-au mai promis şi alte afaceri energetice, dar toate sunt în stadiul de proiect.

Chiar proiectul nuclear de la Paks are nevoie de aprobarea UE, respectiv de acordarea licenţei, iar această aprobare nu este, deloc, o certitudine, mai ales că Austria se opune din considerente ecologice. Deci, declaraţiile entuziaste de la Moscova vor fi temperate de UE. Austria vecină, jucând, surprinzător pentru V.Orban, alte  cărţi, nu va întârzia să se mobilizeze. De altfel, cancelarul austriac, Sebastian Kurz, are cu totul altă politică decât V.Orban: a votat pentru activarea Articolului 7 în cazul Ungariei, iar, în problema Ucrainei, şi-a declarat la Kiev sprijinul pentru acest stat în faţa acţiunilor agresive ale Rusiei.

De altfel, o altă problemă discutată de V.Orban cu V.Putin a fost Ucraina, unde, într-o perioadă în care aceasta luptă pentru supravieţuire în faţa pericolului rusesc, Ungaria propune soluţia descentralizării (exact instrumentul de care are nevoie Kremlinul pentru a controla politic Kievul), iar în Transcarpatia acordă, ilegal, paşapoarte maghiare cetăţenilor ucraineni de etnie maghiară.

În aceste condiţii, nu e de mirare că Bulgaria şi-a declarat sprijinul pentru Ungaria în problema activării Articolului 7. Pare logic, de vreme ce Sofia se îndreaptă spre aceeaşi situaţie ca cea a Ungariei: justiţia nu pare agresată de puterea politică doar pentru faptul că reforma acesteia nu a început (reforma este superbă, dar lipseşte cu desăvârşire). În privinţa Rusiei, Bulgaria este un exemplu pentru Ungaria, cât de rău se poate ajunge: după ce a fost obligată să plătească sume importante Rusiei pentru că aceasta…nu mai construieşte reactoare nucleare la Kozlodui, conducerea politică bulgară a trebuit să se ducă, spăşită, în Rusia, în speranţa unor relaţii economice mai bune. Asta după ce un deputat rus se lăuda că Rusia…are în posesie jumătate din economia bulgară . Situaţia Bulgariei este un bun avertisment pentru Ungaria, dacă V.Orban vrea să îl vadă.

În Ucraina, problema se complică mai ales datorită deciziilor ferme ucrainene de desprindere completă a ţării de Rusia. Deja, tensiunile erau la cote maxime în problema Bisericii Ortodoxe Ucrainene autocefale. Kievul a decis (21.09) începerea procedurilor de încetare a Tratatului de Prietenie şi Cooperare cu Rusia. De asemenea, Rada a votat începerea procedurilor de introducere în Constituţia Ucrainei a paragrafului care prevede „integrarea Ucrainei în UE şi NATO”. Cu un asemenea pas, Ucraina a trecutul, de jure, dincolo de punctul din care se mai putea reorienta spre Rusia.

Rusia este pusă, astfel, în faţa unui Kiev decis să se rupă complet de dominaţia sa. Cum va reacţiona Kremlinul? Este de ajuns ameninţarea sancţiunilor pentru a descuraja o escaladare a conflictului care să îi permită Rusiei să oblige Kiev-ul la concesii? Până în prezent, Rusia s-a mulţumit doar să facă ordine în Donbas (liderii separatişti au fost urcaţi într-un autobuz şi trimişi în Rusia unde Şurkov le-a transmis ce au de executat), iar la Minsk, în cadrul grupului de contact, separatiştii au cerut organizarea unui referendum în Donbas, adică exact ceea ce părea că V.Putin a obţinut de la D.Trump la Helsinki. Foarte probabil, Rusia va reacţiona, numai modul cum o va face fiind necunoscut.

În Siria, Rusia a ajuns la un acord cu Turcia în privinţa Idlib-ului. Deşi pare o concesie, aceasta este soluţia optimă pentru Rusia: Turciei îi revine rolul de a separa rebelii moderaţi de terorişti şi de evacuarea acestora din urmă din Idlib. Acordul la care s-a ajuns la Soci (17.09) între preşedintele rus, V.Putin, şi cel turc, Recep Erdogan, prevede o zonă demilitarizată în care vor exista patrule comune ruso-turce. Soluţia pare fezabilă pe hârtie, dar să vedem dacă va putea fi implementată. Ambele părţi o doresc, mai ales că, probabil, intermediarul discret al acordului, Germania, va sponsoriza acest proces de instalare a păcii.

Oricum, Rusia nu a putut să se bucure de găsirea acestei soluţii, un avion de cercetare IL 20M fiind doborât de apărarea antiaeriană siriană (17.09) care l-a confundat cu un avion israelian , Rusia făcând responsabil de incident Israelul. Acesta a reacţionat la nivel politic, mergând până a prezenta datele pe care le are despre incident, confirmând faptul că sirienii l-au doborât, independent de atacul aerian israelian din zonă. Incidentul pare să fi fost rezultatul carenţelor majore ale sistemului de apărare antiaeriană neintegrat ruso-israelian şi a incompetenţei militarilor sirieni. Mai mult, iese la iveală un fapt şi mai grav, faptul că militarii ruşi îşi mint superiorii: partea israeliană a adus dovada faptului că a anunţat partea rusă cu mult mai devreme decât minutul invocat de militarii ruşi.  În aceste condiţii, intervenţia rusă din Siria nu mai seamănă cu un marş al victoriei.

În replică, Rusia a închis, din nou, mai multe raioane maritime din proximitatea coastei siriene sub pretextul organizării unor exerciţii, de fapt, pentru a limita zborurile avioanelor israeliene. Acţiunea nu face decât să mărească pericolul unui nou incident, în condiţiile în care Israelul a anunţat că va continua atacurile aeriene asupra obiectivelor iraniene din Siria.

În Balcani, Rusia a prezentat, cu ocazia vizitei ministrului de externe rus, Serghei Lavrov în Bosnia-Heţegovina (22.09), o poziţie echilibrată, deşi vizita a avut ca scop sprijinirea liderului Republicii Srpska, Milorad Dodik, în perspectiva alegerilor prezidenţiale. S.Lavrov a reafirmat sprijinul Rusiei pentru acordurile de la Dayton, în dezacord cu politica pe care o duce Milorad Dodik, de îndreptare a Republicii Srpska spre desprinderea de Bosnia-Heţegovina. Probabil, pentru moment, Rusia consideră că Milorad Dodik este mai util în cadrul preşedinţiei comune a Bosniei-Heţegovina, decât dacă ar încerca să desprindă Republica Srpska.

De altfel, este greu de crezut că Rusia îşi va schimba politica în Balcani, obiectivul rămânând acelaşi: blocarea procesului UE, susţinut de SUA, de stabilizare prin integrare în NATO şi UE a statelor membre. Dovada cea mai recentă este acţiunea de dezinformare masivă desfăşurată în Macedonia pentru a se respinge la referendum noul nume al ţării, proces prin care acestui stat i s-ar deschide calea spre integrarea în NATO, respectiv în UE.   

Rusia a operaţionalizat  (21.09) în Crimeea al treilea divizion de rachete de apărarea antiaeriană S 400, în apropiere de Evpatoria. Nu mai rămâne decât ca piloţii canadieni să fie „iluminaţi” de radiolocatoarele de conducere a focului ale acestor complexe şi…avem, şi în regiunea noastră, o nouă escaladare. Un asemenea curs nu poate fi exclus, după ce, tot în această săptămână, bombardierele strategice ruse, Tu 160, au fost interceptate de către aviaţia britanică, iar cea franceză a fost alertată, după ce acestea s-au apropiat de spaţiul aerian britanic, respectiv cel francez. 

IV. R. MOLDOVA. Partidul lui Vladimir PLAHOTNIUC nu mai este pro-european, descoperind că este „pro-moldovean”.
Vlad Plahotniuc a anunţat decizia (14.09) că partidul său, Partidul Democrat din Moldova (PDM), nu va mai duce o politică pro-europeană, cu caracter geopolitic, ci una „pro-moldovenească”, dar care nu a fost explicitată. Anterior, reprezentantul UE la Chişinău, Peter Michalko, lansase critici serioase la adresa puterii, plecând de la neimplementare reformelor, nerespectarea independenţei justiţiei, amintind şi de abuzul puterii în cazul invalidării primarului ales al Chişinăului şi mergând până la a avertiza puterea asupra modului cum va organiza alegerile parlamentare şi campania electorală pentru acestea.

Decizia lui V.Plahotniuc înseamnă renunţarea la declarata, dar neimplementata, orientare europeană. Nu este clar cum va fi prezentată orientarea „pro-moldovenească”, dar ştim ce reprezintă: liderul suprem se declară stăpân peste ţara lui, îndepărtând supravegherea UE asupra actului de guvernare şi a celui juridic.

Imediat, V.Plahotniuc a făcut o vizită la Ambasada SUA pentru a arăta că are sprijinul actorului geopolitic important, deşi afirmase că partidul său nu vrea să se poziţioneze geopolitic. Problema lui V.Plahotniuc este că SUA, chiar şi în perioada Administraţiei Trump, continuă aceeaşi politică în R.Moldova, dovadă fiind mesajul privind lupta anticorupţie al unui oficial american. De asemenea, un mic amănunt arată că SUA au delegat o parte din problematică spre UE, respectiv Germaniei: noul şef al Misiunii OSCE din R.Moldova, care, în mod tradiţional, era un american, este un german. 

Motivul imediat al deciziei lui V.Plahotniuc este, cu siguranţă, oprirea finanţării europene a statului său, aceasta urmând a fi reluată, condiţionat de îndeplinirea standardelor europene, după alegerile parlamentare. Un oficial european, Petras Auštrevičius, a anunţat public (21.09) oprirea finanţării europene.
  
În sfârşit, V.Plahotniuc a decis că şarada cu orientarea pro-europeană nu mai merge la Bruxelles, chiar şi dacă îi foloseşte pe „idioţii utili”, şi a revenit în zona comună cu socialiştii şi comuniştii: moldovenismul. Astfel, declarând o absurditate (partidul său este nu pro-european, ci pro-moldovean, de parcă un partid nu apare ca să îşi servească naţiunea), V.Plahotniuc a transmis UE că, de vreme ce nu mai primeşte finanţare, regimul său nu se mai simte obligat să enunţe reforma pro-europeană (că, de implementat, nu o făcea).  Obiectivul integrării RM în UE a fost uitat. Oricum, acesta era un obiectiv nerealist, R.Moldova nefiind integrată….nici măcar în R.Moldova: statul nu mai are niciun fel de fundament: nici naţional, nici politic, nici social, nici economic. Este doar o „zonă”  jefuită sistematic şi la vedere de câtre o elită „fără neam şi fără ţară”.
.
De acum, V.Plahotniuc a deschis, oficial, calea de întoarcere spre „neutralitatea geopolitică”, exact acolo unde s-a aflat, de fapt, mereu: mult mai aproape de spaţiul fără lege, decât de cel al unei minime domnii a legii.  

Fireşte, dezinformarea va continua. Deja, premierul Pavel Filip a încercat să transmită mesajul că „e aşa, dar nu e aşa” cu orientarea pro-europeană. De asemenea, foarte probabil, V. Plahotniuc va transmite Bruxelului, prin „idioţii utili” că, de fapt, a fost obligat să declare acest lucru pentru a avea şanse mai mari la alegeri, mesajul european nemaifiind unul care să atragă voturi! Pare ireal, dar practica minciunii în faţă este regulă, nu excepţie, în cadrul sistemului condus de V.Plahotniuc.

Din multe puncte de vedere, este mai bine aşa. De bine, de rău, situaţia s-a clarificat şi risipirea banilor europeni şi româneşti pe o elită coruptă va înceta. Chiar pericolul unei coabitări la putere a lui Igor Dodon cu V.Plahotniuc sau chiar o victorie a partidului lui I.Dodon este ponderată de situaţia actuală: financiar, R.Moldova nu poate rezista fără un sponsor, iar Rusia nu plăteşte decât dacă are garanţia că va obţine controlul total. Ori, chiar şi cu un nou Plan Kozak, Rusia nu poate obţine acest lucru deoarece Germania nu va accepta prezenţa trupelor ruse în „Moldavia” reunificată.

În plus, marea schimbarea geopolitică nu a făcut-o „liderul suprem al unei zone”, V.Plahotniuc, ci Ucraina: la urma urmei, chiar transnistrizată, R.Moldova nu este decât un stat micuţ, prins între Ucraina, plecată spre Vest, şi România, stat membru UE şi NATO, adică între două state unde se consolidează, mai încet sau mai repede, societăţi democratice puternice. Aşa că, deşi viitorul apropiat pare strălucitor pentru marele lider, pe termen lung, nu are de ce să se bucure: nu poate domni la nesfârşit, împreună cu piramida de stat şi de partid, peste o zonă fără lege, aflată între două democraţii. 

În acest timp, preşedintele I.Dodon, face şi el ce poate pentru a mări şansele electorale ale partidului său, blocând numirile recente de miniştri făcute de V.Plahotniuc. Probabil, va fi din nou suspendat (pe problema numirilor de miniştri în guvern) de Curtea Constituţională. Dacă nu ar fi tragică, cu majoritatea populaţiei într-o situaţie economică disperată, situaţia din R.Moldova ar părea o comedie fără de sfârşit. 

Săptămâna viitoare ar putea fi marcată de începerea unui şir de evenimente cu impact mare asupra noastră, deşi au loc la distanţă mare de noi: unul global, războiul comercial dintre SUA şi China, iar un altul, militar, tensionarea situaţiei din Golf.

În cazul războiului comercial dintre SUA şi China se apropie momentul de apogeu, când aproape toate mărfurile chinezeşti exportate SUA şi cele americane exportate în China vor fi taxate suplimentar, în condiţiile în care probabilitatea ajungerii la un compromis pare redusă.

În Golf, după atacul terorist în care militari ai Gărzii Republicane, dar şi mulţi civili, au fost ucişi de către separatişti arabi, Iranul va reacţiona, exact în momentul în care sancţiunile americane se apropie de implementarea completă, iar economia iraniană are probleme deosebite. Ştiindu-se modul asimetric prin care Iranul a acţionat anterior, tensiunile acestui stat cu statele sunnite din regiune şi cu SUA vor cunoaşte o escaladare rapidă. Perspectiva unor incidente violente nu poate fi exclusă, deşi Teheranul este foarte atent la modul în care să reacţioneze la situaţia dificilă în care a ajuns datorită sancţiunilor SUA, dar şi propriilor acţiuni agresive în regiune, direct sau prin interpuşi.

[1] Electoratul britanic a fost ademenit cu argumente false de o elită nemulţumită că era controlată de cadrul legislativ şi birocraţia de la Bruxelles, neexplicându-i-se preţul real. Oare de ce ar trebui UE să îşi pună în pericol viitorul, făcând o excepţie chiar cu această elită, recompensându-i anti-europenismul şi politica populistă de la referendum?

[2] Pentru moment, partidul condus de Viktor Orban, FIDESZ, a scăpat de excluderea din grupul Partidelor Populare Europene. Oricum, PPE ar putea plăti un preţ mare pentru faptul că a tolerat o politică de extremă dreapta acestui partid condus de un lider „copil minune” protejat sistematic. Aducerea în discuţie a României şi Slovaciei….este inutilă, deoarece acestea au problemele lor specifice, dar cea a construirii unui regim naţionalist extremist, asaltând statul de drept, este specifică Ungariei. 

[3] Polonia este un stat de succes al tranziţiei tocmai pentru că a avut o soluţie politică şi socială de ieşire din comunism, iar clasa mijlocie este una cu adevărat născută din libertatea economică post-comunistă, păcătuind doar prin radicalismul actualilor guvernanţi care vor să măture ultimele vestigii ale perioadei comuniste: scoaterea din sistem a ultimilor judecători numiţi anterior pierderii puterii de către comunişti. Cumulată cu radicalismul acesteia, care încearcă, oricât ar nega, să controleze justiţia, această măsură reprezintă cu adevărat o ameninţare la adresa democraţiei, dar, să nu uităm că, în Polonia, democraţia are baze politice, sociale şi economice solide, pe care nici nu le visăm în alte state noi membre ale UE.

[4] Rusia este activă în Bulgaria până la nivelul la care există informaţii că liderii europeni, veniţi la summit-ul UE, ar fi fost ascultaţi la hotelul unde au fost cazaţi de către serviciile secrete ruse. Tardiv, autorităţile bulgare au iniţiat acuzarea oligarhului bulgar care este proprietar al hotelului de…evaziune fiscală.

[5] Cazul este prezentat în articolul „Siria – Doborârea avionului rusesc dincolo de declaraţii”.

[6] Un analist cunoscut în R.Moldova, Vlad Socor, declara recent că Republica Moldova a degradat de la nivelul de stat, a ajuns pur şi simplu o zonă, în care cei care controlează zona prin mijloace de forţă îşi fac mendrele, exploatând această zonă.