MAS SpecialRaport săptămânal: Evenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO - UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Mării Negre

BULETIN CU EVENIMENTELE POLITICO-MILITARE RELEVANTE (12.08 – 19.08.2018)

Monitorul Apărării şi Securităţii

I) GERMANIA – RUSIA. Întâlnirea, „aproape secretă”, dintre Angela Merkel şi Vladimir Putin nu a adus, se pare, rezultate deosebite. II) TURCIA. Criza financiară continuă, relaţiile cu SUA se deteriorează, iar relaţiile cu Rusia, văzute ca alternativă, nu reprezintă o soluţie.

Sursă foto: Mediafax

I) GERMANIA – RUSIA. Întâlnirea, „aproape secretă”, dintre Angela Merkel şi Vladimir Putin nu a adus, se pare, rezultate deosebite.

Anunţată târziu, învăluită într-un văl de mister şi fără dezvăluirea publică a celor discutate, întâlnirea dintre cei doi lideri, rus şi german, de la Palatul Meseberg din Berlin  din 19.08, nu a avut, se pare, rezultate deosebite.

Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a declarat că întâlnirea a avut ca scop doar „sincronizarea ceasurilor” (punerea de acord a problemelor în dezbatere, nu deciderea asupra unor soluţii), deşi realitatea, este, foarte probabil, alta: presată de sancţiuni şi încurajată de înţelegerile de la Helsinki (chiar dacă preşedintele Donald Trump nu poate să le îndeplinească, elita americană, în ansamblu, obligându-l să facă pasul înapoi), Rusia forţează impunerea soluţiilor sale: 1) pentru Ucraina, unde trebuie să îi convingă pe europeni pentru soluţia convenită la Helsinki, pentru ca, mai apoi, să fie ridicate sancţiunile, măcar în parte; 2) în Siria – după ce Rusia a bombardat zone întregi, unele locuite, vrea acum ca... „neamţul să plătească” reconstrucţia „Siriei lui Bashar”, fie şi pentru că este obligată să o facă pentru a putea repatria refugiaţii sirieni; 3) Nord Stream 2 – în acest caz, Rusia are, parţial, complicitatea Germaniei, care se face că nu vede dimensiunea politică a Nord Stream 2: încă un pas spre falimentarea economică a Ucrainei, pentru a pica, apoi, politic, în mâinile Moscovei. Trist pentru Ucraina, Administraţia Trump se opune Nord Stream 2, dar nu cu gândul la Kiev, ci din considerente economice nerealiste (LNG-ul american nu este, încă, competitiv, ca preţ, cu gazul adus prin conductă din Rusia). 4) Acordul cu Iranul, menţionat, iniţial, ca subiect de discuţie, „se rezolvă de la sine”: atât europenii, cât şi Rusia fac ce pot, dar pot prea puţin în faţa sancţiunilor americane. În plus, europenii, spre deosebire de Rusia, sprijină doar acordul cu Iranul, nu Iranul, faţă de care au atâtea îngrijorări, plecând de la programele de rachete balistice până la acţiunile destabilizatoare ale Iranului în întreg Orientul Mijlociu.

Întâlnirea face parte dintr-un joc mai complicat al lui V.Putin, care a făcut tot ce a putut să îşi îndeplinească promisiunea făcută lui D.Trump de asigurare a securităţii Israelului în faţa Iranului[i], numai pentru a obţine în schimb ridicarea sancţiunilor fără să piardă atuurile pe care le are în Ucraina: în esenţă, cedări politice din partea Kievului, înainte de o reală încetare a focului, dezangajare şi introducerea de forţe de menţinere a păcii în Donbas. Asta explică şi consultarea telefonică, înainte de întâlnire, dintre A. Merkel şi preşedintele ucrainean, Petro Poroşenko, şi faptul că întâlnirea s-a încheiat fără o declaraţie finală, respectiv o conferinţă de presă completă, cu întrebări din partea jurnaliştilor. Am avut doar declaraţii sumare, care ascundeau dificultatea întâlnirii şi neajungerea la un acord, fie şi de principiu, între cei doi.

Numai în problema  Nord Stream 2, cei doi au fost de acord: acesta ar fi un pur proiect comercial, în pofida îngrijorărilor ucrainene şi americane. V.Putin a menţionat acest argument atunci când a declarat că „trebuie să facem tot ceea ce este necesar împotriva posibilelor atacuri ilegale din partea părţilor terţe pentru a finaliza acest proiect”.

Pe de altă parte, la începutul discuţiilor, A.Merkel a subliniat faptul că Ucraina trebuie să joace, în continuare, un rol important, în tranzitul gazului spre Europa, salutând începerea discuţiilor dintre UE, Ucraina şi Rusia în această problemă. Replica lui V.Putin a fost: „o asemenea poziţie trebuie să aibă justificare economică” (dar, odată Nord Stream 2 construit, tranzitul gazelor prin Ucraina nu mai are justificare economică!). În concluzie, deşi discuţiile dintre UE, Ucraina şi Rusia arată bine, ele nu duc nicăieri (chiar dacă semnează un acord, de dragul Germaniei, prin care Ucrainei i se mai dă ceva gaz de tranzit, nu există nici o garanţie că Rusia va respecta acel acord). Istoric, Rusia a respectat integral un acord numai atunci când i-a convenit sau când nu a avut destulă putere ….ca să nu îl respecte. Să recapitulăm: Acordurile de la Minsk, Acordul din Georgia, Acordurile OSCE de la Istanbul, Memorandumul de la Budapesta, INF, Acordurile de la Helsinki, Acordurile de pace de la Paris (a luat Insula Şerpilor, ulterior, pe un proces verbal semnat de un instrument de-al său, Ana Pauker)… şi ajungem la acordurile de la Ialta !). Culmea, Rusia are dreptate dacă luăm problema fără contextul general: Nord Stream 2 este un proiect pur economic, dar asta numai dacă uităm că exact statul care pierde economic din acest proiect, Ucraina, este şi va fi agresat militar şi politic de către Rusia.

De aceea, oricât de economic ar spune A.Merkel că este proiectul, el aduce mai degrabă cu un acord tip Locarno (Germaniei i s-a permis să facă ce vrea în Est, dacă garantează frontierele din Vest. Şi ştim unde s-a ajuns). La fel, Germania îşi rezolvă problemele energetice şi lasă Estul, respectiv Ucraina, la mila Rusiei, milă care „nefiind, lipseşte”.

Adevărul este că cercurile influente economice germane au decis că vor acest gazoduct şi aici se încheie discuţia. Dar orice naş îşi are naşul, pentru că Administraţia Trump încă se opune, din aceleaşi considerente economice, fie ele şi nerealiste. Dmitri Peşkov a anunţat că pericolul sancţiunilor americane asupra proiectului nu au fost discutate la întâlnire (oare ?). 

La finalul întâlnirii, A.Merkel a declarat că ambele state, dar, în mod special, Rusia, ca membru permanent al CS al ONU, au responsabilitatea să încerce să soluţioneze conflictele, respectiv să stopeze luptele din Ucraina şi Siria. Este un exemplu de „diplomaţie sublimă” a A.Merkel, menită să îl responsabilizeze pe V.Putin: dânsa ştie, ca noi toţi, că agresorul militar din Ucraina este Rusia, iar în Siria aceasta este puterea militară intervenţionistă care a asigurat victoria unui dictator împotriva majorităţii, chiar şi dacă această majoritate era condusă în luptă de radicali, jihadişti şi chiar de terorişti islamici (Al Nusra).  

A.Merkel a ridicat problema situaţiei umanitare din Siria, avertizând asupra unei crize umanitare care ar putea fi declanşată de un atac al lui Bashar, ajutat de Iran şi Rusia, în Idlib. Mai mult, s-a discutat şi despre reforme constituţionale şi posibile alegeri în Siria (care nu sunt decât simple iluzii occidentale). Şi V.Putin este îngrijorat de situaţia umanitară, de aceea solicită Germaniei şi occidentalilor, în general, să ajute Siria lui Bashar în …reconstrucţia infrastructurii. Fireşte, după ce acesta recucereşte cât mai mult din Siria, doar are nevoie de banii occidentali ca să îşi refacă statul, redus la ruine. Cât despre Idlib, problema se va discuta şi decide, cinic, funcţie de interese, între actorii intervenţionişti în Siria: Rusia (având alături Iranul şi, doar ca simbol politic, pe Bashar al Assad) şi Turcia. Europenii nu au, de fapt, prea multe argumente militare şi politice în problema siriană, fiind doar… buni de plată.

În adevărata problemă a întâlnirii, Ucraina, A.Merkel a insistat pentru obţinerea unui acord de încetare a focului o dată cu începerea noului an şcolar. Probabil, va exista un asemenea acord, dar nu va dura mult. De ce ar ceda militar Rusia, dacă nu a obţinut nici o cedare politică din partea Kievului ? Adevărat, europenii au un argument forte, sancţiunile. Ministrul de externe german, Heiko Maas, a declarat că Germania speră să dea un nou impuls procesului de pace bazat pe acordurile de la Minsk, ridicarea sancţiunilor urmând a fi negociată numai după ce aceste acorduri sunt implementate. Totuşi, Rusia are şi ea un atu: înţelegerile de la Helsinki, mai ales că Moscova şi-a onorat partea sa din înţelegere: securitatea Israelului la frontiera cu Siria a fost asigurată, graţie eforturilor ruse. Deci, întrebarea cheie este ce i se va cere să cedeze Ucrainei la nivel politic, pentru ca Rusia să înceteze focul şi astfel procesul Minsk să se deblocheze, iar sancţiunile să fie ridicate. Acel referendum în Donbas, despre care au vorbit ruşii după Helsinki? Dar Kievul ştie foarte bine că asta ar însemna victoria Rusiei prin legitimarea internaţională a separatiştilor. Foarte probabil, vom afla săptămâna viitoare, când John Bolton, consilierul pentru securitate naţională al preşedintelui D.Trump, se va întâlni, probabil, cu Nikolai Patrushev. Şi această întâlnire este ascunsă într-un val de secretomanie, asemănătoare celei dintre Merkel şi Putin. Acest lucru nu e de bun augur: netransparenţa favorizează Rusia, care poate, într-un asemenea cadru, să promoveze soluţiile sale neprincipiale şi bazate pe argumentul forţei, mai pe scurt, să facă târguri pe seama statelor şi naţiunilor. Înaintea întâlnirii cu N.Patruşev, care va avea loc la Geneva, J. Bolton va vizita Kievul. Deşi un dur, cu experienţă în negocierile cu Rusia,  J. Bolton va veni cu un mandat din partea lui D.Trump… care a făcut nişte înţelegeri la Helsinki. Să sperăm ca presiunea Congresului e atât de mare încât D.Trump nu va onora măcar pe cea care priveşte Ucraina, neprincipială din start (puterea ocupantă, Rusia, organizează un referendum care să îi legitimeze instrumentul de presiune asupra Kievului, pe separatişti).

De altfel, pe teren, în această săptămână, Rusia, a fost destul de agresivă: a închis, pentru 24 de ore, aproape complet, spaţiul maritim dintre Crimeea şi Insula Şerpilor şi a lansat, în această zonă, o rachetă anti-navă de pe fregata Amiral Grigorevici; în Donbas, a intensificat acţiunile militare: s-a ajuns la tiruri de artilerie grea, calibru 120 mm, respectiv aruncătoare reactive GRAD; dronele OSCE au detectat patru sisteme de luptă radioelectronică ruseşti dislocate în Donbas; în Transnistria, trupele ruse GOTR şi cele separatiste au executat un exerciţiu de forţare a Nistrului, umilind partea moldoveană în Comisia Unificată de Control, respectiv pe comandantul forţelor de pace ale R.Moldova, dar şi Misiunea OSCE: protestele acestora nu au primit nici un răspuns.

Acestea nu sunt semne de bun augur, mai ales că se poate stabili o legătură între avântul Kremlinului după întâlnirea de la Helsinki şi creşterea agresivităţii faţă de vulnerabilii săi vecini. Oricum, principiala A.Merkel nu face târguri despre şi peste naţiuni, aşa că întâlnirea de la Berlin avea un rezultat previzibil. Să vedem însă ce propuneri aduce SUA, prin J.Bolton, la Geneva şi, respectiv, la Kiev. 

                                                 

II) TURCIA. Criza financiară continuă, relaţiile cu SUA se deteriorează, iar relaţiile cu Rusia, văzute ca alternativă, nu reprezintă o soluţie.

Săptămâna a început prost pentru relaţiile turco-americane: un tribunal turc a respins (15.08) apelul pastorului american, Andrew Brunson, subiectul disputei dintre cele două state. O curte de apel superioară urmează să decidă asupra apelului. Nu este clar când se va da răspunsul la apel, termenul limită fiind luna octombrie, când începe procesul împotriva acestuia. De fapt, decizia acestei curţi de apel va fi decizia politică turcă de eliberare a pastorului sau de trimitere a acestuia în judecată (unde poate primi 35 de ani de închisoare). Precedentul îl reprezintă cei doi militari greci eliberaţi în această săptămână de Turcia, după ce fuseseră ţinuţi în închisoare, în aşteptarea unui proces de spionaj (aceştia trecuseră, din greşeală, frontiera). De fapt, aceştia urmau să fie utilizaţi ca monedă de schimb pentru militarii turci care au dezertat, după lovitura de stat, în Grecia. Dincolo de orice calcul politic, eliberarea celor doi soldaţi reprezintă singura veste bună …pentru Turcia, deoarece măcar relaţiile cu Grecia au ieşit din impasul în care le aruncase arestarea celor doi militari greci. 

În aceeaşi zi, 15.08, Turcia a anunţat că introduce taxe vamale pe produsele americane, de la maşini la alcool. De asemenea, preşedintele Recep Erdogan a chemat populaţia să boicoteze produsele electronice, respectiv telefoanele mobile, americane. Măsurile reprezentau un răspuns la taxele vamale introduse de Administraţia Trump pentru oţelul şi aluminiul turc exportat în SUA (valorile produselor pe care s-au introdus taxe de către SUA, respectiv Turcia, au cam aceeaşi valoare: un miliard de dolari).

Lira părea, cât de cât stabilizată, deoarece ministrul turc de finanţe, Berat Albayrak, a anunţat măsuri care asigurau pieţele că circulaţia de capital va continua, iar instituţiile financiare turce se bucură de independenţă. Cu tot scepticismul investitorilor, care nu au încredere în deciziile economice ale lui Recep Erdogan şi nici în Berat Albayrak, ginerele său (deşi acesta face eforturi de a deveni o persoană credibilă, care să dea siguranţă pieţelor), situaţia părea salvată. A venit însă reacţia preşedintelui D.Trump (16.08) la respingerea apelului pastorului, acesta ameninţând cu noi sancţiuni, şi procesul de devalorizare a lirei a continuat.

Preşedintele turc a căutat o alternativă occidentală la SUA, respectiv o apropiere de Franţa, dar şi de Germania, cu care, anterior, a avut relaţii mai mult decât dificile. Dar e prea puţin probabilă o asemenea soluţie, Franţa întrebându-se dacă Turcia poate plăti datoriile pe care le are la băncile franceze.

„Marea salvare”, intensificarea relaţiilor cu Rusia, nu a trecut de faza bunelor intenţii. Vizita ministrului de externe rus, Serghei Lavrov, la Ankara, a arătat că dincolo de problemele pe care le au cu Occidentul, mai ales cu SUA, cele două state nu au prea multe în comun: în Siria sunt competitori (nu s-a găsit o soluţie clară pentru Idlib), iar măsura de renunţare la dolar în relaţiile bilaterale ţine de domeniul ipoteticului. Este adevărat, o intensificare a schimburilor economice este posibilă, dar ambele state au mare nevoie de ceea ce nici una nu poate asigura: produse de înaltă tehnologie, acestea  rămânând apanajul Occidentului.

R. Erdogan a uitat prea repede că Turcia sa, islamizată politic şi distanţându-se de statul secular kemalist, a fost ridicată de investiţiile şi tehnologia Occidentală, dar şi de conjunctura creată de prăbuşirea URSS şi a economiilor planificate din Estul Europei, nu invers: dorita ruptură de Vest, mai ales de SUA, şi cooperarea economică cu Rusia. 

Criza financiară turcă va continua, fiind dominată, pe termen scurt, de deteriorarea relaţiilor cu SUA, dar, pe termen mediu şi lung, fiind dictată de problemele structurale: implicarea politicului în deciziile financiare ale Băncii Centrale, instabilitatea politică cu impact economic, problema datoriilor externe, pierderea încrederii investitorilor. Inflaţia ridicată şi prăbuşirea lirei sunt doar vârful aisbergului.

Dacă adăugăm aspectele militare cu impact politic, avem o imagine completă: noul buget al apărării american asigură finanţarea excluderii Turciei din programul F 35. Pentru prima dată în perioada postbelică, Turcia este exclusă dintr-un program major de înzestrare deja convenit (de obicei, Congresul era reticent asupra programelor de înzestrare ale Turciei, dar doar le întârzia sau le limita).

„Divorţul” reprezintă o mare pierdere pentru ambele părţi, dar Turcia va fi cea care va pierde cel mai mult. Ocupat să vadă „copacii”, ridicând stacheta tensiunilor cu SUA la nivele superioare, R. Erdogan a uitat să vadă „pădurea”: statul său, construit intern împotriva celui kemalist, va pierde legătura cu Vestul şi puterea pe care i-o conferea această legătură. Rusia, China (care începe discuţii economice serioase cu SUA), Iranul (prins într-o criză economică puternică, şi asta înainte ca sancţiunile americane să înceapă să-şi facă efectul) au propriile lor probleme şi nu pot să se constituie într-o alternativă, doar cel mult într-un paliativ.

Foarte probabil, constrâns de situaţia economică, mai devreme sau mai târziu, R. Erdogan va ceda în problema pastorului, întrebarea fiind doar cum va găsi o soluţie onorabilă, din punctul său de vedere. Dar problema mare, cea economică şi politică structurală a „Turciei lui Erdogan”, rămâne şi, odată cu ea, şi îndepărtarea de Occident.

 

 


[i] Nu numai că iranienii şi aliaţii lor au fost trimişi la 80 km de linia de demarcaţie din 1974, dar, sub protecţia punctelor de control ruse, observatorii ONU s-au întors în zona tampon pentru a verifica implementarea acordurilor de încetare a focului şi de dezangajare din 1974, dintre Siria şi Israel).