Buletin cu evenimentele politico-militare relevante [09.09 – 16.09.2018]

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Discursul lui Junker privind „Starea Uniunii” într-un moment crucial pentru aceasta.
II. UNGARIA. Prin votul din Parlamentul European, europenii i-au transmis lui Viktor Orban că „în UE, statul de drept nu se negociază”.
III. RUSIA. Vladimir Putin căută o soluţie de ieşire din situaţia actuală, combinând demonstraţiile şi mesajele de forţă cu cele de deschidere spre dialog.

I. UNIUNEA EUROPEANĂ. Discursul lui Junker privind „Starea Uniunii” într-un moment crucial pentru aceasta.

Discursul preşedintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, privind „Starea Uniunii” (12.09) a fost o trecere în revistă a situaţiei actuale, dar, mai ales, prezentarea unor direcţii pentru viitor. Angajamentul principal a fost acela că se va continua efortul de a face „această uniune imperfectă un pic mai perfectă”. De altfel, J.C. Juncker a cerut mai mult respect pentru UE, avertizând împotriva naţionalismului exagerat care răspândeşte ură şi dă vina pe alţii, în loc să caute soluţii. UE a fost prezentată ca fiind „gardianul păcii”, căreia trebuie să îi mulţumim pentru că locuim într-un continent al păcii…dar un gardian ar trebui să exceleze şi la mijloacele hard, nu numai la cele soft.

Dar discursul, deşi a elogiat efortul comun făcut pentru ieşirea din criză a Greciei, nu a atins problema principală a Zonei Euro, inima economică a UE: cum poate moneda unică să fie puternică fără o politică financiară unitară. Adevărat, economia europeană a ieşit din criză, iar investiţiile cresc şi datorită Fondului Strategic de Investiţii. Dar problema coeziunii, mai ales cea a perdanţilor (incapabili să absoarbă fondurile de coeziune, ce să mai vorbim de cele din FSI) nu a fost menţionată. 

J.C. Juncker a evidenţiat poziţia mondială a UE, cea mai mare piaţă unică, şi sursa acestei Europe puternice: principiile şi realităţile economico-sociale. El a cerut o Europă mai unită, care să conteze, mai ales că ea poate „exporta stabilitate”. J.C. Juncker a exemplificat prin necesitatea unităţii în rezolvarea problemelor din Balcanii de Vest, pericolul constând în faptul că, dacă nu o face UE, o vor face alţii. Să fie un reproş la adresa Germaniei, mai ales că este ştiut faptul că Federica Mogherini sprijinea rezolvarea problemei kosovare prin schimbul de teritorii cu Serbia ?

Un alt exemplu a fost Siria, UE neputând să tacă în faţa catastrofei umanitare care se profilează în Idlib. Conflictul din Siria a fost prezentat ca un exemplu al faptului că ordinea mondială care a asigurat condiţii propice pentru dezvoltarea UE este pusă sub semnul întrebării.

J.C. Juncker a mers chiar mai departe, declarând că „Europa nu mai poate fi sigură că se mai poate conta astăzi pe cuvântul dat ieri. Vechile alianţe s-ar putea să nu mai arate la fel mâine”. Acum ar fi „ora suveranităţii europene”. Oare? Şi în raport cu cine? Cu SUA, nucleul NATO, care apără Europa? J.C. Juncker urmează logica Franţei, din ce în ce mai mult acceptată şi de echilibrata Germanie, care pune la îndoială legătura transatlantică. Totuşi, în pofida confuziei în care a fost aruncată politica externă a SUA de preşedintele Donald Trump, angajamentele externe ale acesteia, mai ales în Europa, au fost îndeplinite ireproşabil, de la NATO la Ucraina.

Ideea unei asumări a securităţii europene independentă de SUA şi asigurarea suveranităţii europene în raport cu SUA, fapt echivalent cu o UE median plasată între SUA şi Rusia este nerealistă, din două motive: primul, statele europene nu îşi pot asigura apărarea în faţa ameninţării ruse în afara NATO, respectiv a ajutorului SUA ;  al doilea, oamenii sunt uniţi de valorile în care cred cu adevărat şi le asigură atât identitatea, cât şi succesul social şi politic, nu în cele pe care le afirmă sau simulează că le-ar respecta. În final, europenii, în ansamblul lor, trebuie să se consoleze, chiar şi în momentele în care politica SUA nu mai este cea tradiţională, că au mult mai multe în comun cu Washingtonul decât cu Moscova, libertatea şi democraţia, aşa cum noi, românii, am constatat că avem mult mai multe în comun la capitolul valori cu cei de dincolo de ocean decât cu cei cu care vorbim aceiaşi limbă, despărţiţi de un râu lat în unele locuri de doar 10 m, dar a căror elită gândeşte ca ….cea din Vladivostok!

În ansamblu, însă, ideea de bază, a unei Europe care să îşi poată proteja cetăţenii de ameninţări externe şi interne, este mai mult decât un deziderat, este o necesitate. Cât despre faptul că „Europa trebuie să devină un actor mai suveran în relaţiile internaţionale”, ce o împiedică? Fireşte, mai mult decât orice, divergenţele interne, chemarea pentru o Europă unită şi puternică fiind îndreptăţită.

În problema ameninţării curente, migraţia, J.C. Juncker a reiterat ideea că Europa nu va deveni o fortăreaţă, nu va întoarce spatele lumii şi celor care suferă, depăşindu-şi diviziunile şi diferenţele şi promovând multilateralismul. Dar dacă e să ne luăm după nivelul la care s-a ajuns în dialogul dintre miniştrii de interne ai Italiei, Matteo Salvini, şi cel din Luxemburg, suntem încă departe de depăşirea acestor diferenţe. J.C. Juncker a completat această viziune generoasă cu propuneri concrete privind limitarea migraţiei ilegale .

J.C. Juncker a atras atenţia asupra menţinerii un spaţiu Schengen fără graniţe interne şi a insistat asupra solidarităţii. O atenţie deosebită, probabil fiind şi una din soluţiile la migraţia ilegală, a fost acordat Africii, cu care Europa ar urma să îşi consolideze legăturile economice…până la nivelul unui acord de liber schimb! Cam ambiţios plan, având în vedere că doar cu Japonia s-a realizat acest lucru, cel cu SUA a eşuat (nu din vina UE), iar cel din viitorul apropiat, cel cu Marea Britanie, va fi la fel de dificil ca negocierile actuale care, în pofida speranţelor şi deschiderii, nu duc, încă, spre o soluţie.  

În ceea ce priveşte marea problemă care va să vină, Brexit-ul, J.C. Juncker a reiterat principiile pe care UE, deşi flexibilă , le va urma: respectând, cu regret, decizia britanică de ieşire din UE, J.C. Juncker a reamintit că nu poate păstra privilegiile de membru după ce a optat să o părăsească, neputând fi parte a pieţei unice; UE va rămâne solidară cu un membru al său, Irlanda, în problema frontierei din Irlanda de Nord; după Brexit, Marea Britanie va fi un partener apropiat al UE. Semnalele care vin de la Londra, pe fondul unei situaţii politice instabile, nu par să arate că Marea Britanie a înţeles aceste trei principii, de altfel, cât se poate de corecte.

J.C. Juncker a menţionat marele evenimente ale viitorului UE: alegerile europene (unde populiştii şi extremiştii antieuropeni trebuie învinşi dacă UE vrea să continue ca o uniune, şi nu ca un grup de state suverane) şi summit-ul european de la Sibiu din mai 2019. La Sibiu, ar trebui să se ofere europenilor o perspectivă clară asupra viitorului lor, cu obiective asumate, nu cu jumătăţi de măsură. Mai ales că, până atunci, va fi tranşată problema bugetului 2020 (cine va plăti şi cine va primi banii europeni?). Şi tot acolo se va decide dacă se vrea un progres adevărat în consolidarea politicii externe comune a UE.

Probabil că J.C. Juncker are dreptate în privinţa Sibiului, aşa că, noi, românii, ar trebui să avem, până atunci, „summit-ul” nostru de la Sibiu, unde să ne decidem cam ce vrem cu ţară noastră, asta şi din perspectiva următoarei probleme ridicate de J.C. Juncker. Astfel, „Comisia Europeană va rezista tuturor atacurilor împotriva domniei legii şi a statului de drept, iar Articolul 7 trebuie aplicat imediat ce acestea sunt atacate. UE este o comunitate unde domneşte legea. Respectul legii nu este opţional în UE”. Într-adevăr ,Viktor Orban tocmai constatase pe propria sa piele acest lucru.  

J.C. Juncker, optimist şi pesimist în acelaşi timp, ca un politician care a văzut atâtea, ne-a transmis nouă, europenilor, mai multe adevăruri şi câteva soluţii, cu care putem să fim de acord sau nu. Oricum, unul important nu poate fi neglijat: numai într-o Europă unită, bazată pe principiile democraţiei, statului de drept şi domniei legii, avem şansa unui viitor comun, în pace şi prosperitate. Rămâne ca elitele statelor europene, care vin la putere spunând că o fac spre binele cetăţenilor, să înţeleagă acest lucru. România nu este o excepţie. Deci, la 100 de ani de la Alba Iulia, toate drumurile, şi cele româneşti şi cele europene, ar trebui să ducă… la Sibiu. 

II. UNGARIA. Prin votul din Parlamentul European, UE i-a transmis lui Viktor Orban că „în UE, statul de drept nu se negociază”

Tolerat de prea multă vreme, V.Orban a primit un avertisment umilitor prin votul din Parlamentul European (12.09) care a aprobat raportul ce prezenta încălcări ale statului de drept şi domniei legii în Ungaria, respectiv a autorizat începerea procedurii prevăzute în articolul 7 al tratatului european, cel privind încălcarea statului de drept.

V.Orban a preferat să ignore decizia parlamentarilor UE, ştiind că până când acest avertisment se va traduce în pierderea banilor europeni mai durează, ori asta este tot ceea ce îl interesează. Chiar votul din Parlamentul European a arătat că V.Orban are încă destui susţinători, implementarea procedurii urmând a fi lungă şi anevoioasă . În plus, Polonia, aflată într-o situaţie asemănătoare, a anunţat că se va opune unei decizii nefavorabile Ungariei.

Identificând regimul său şi asaltul pe care acesta îl face asupra statului de drept cu întreaga naţiune maghiară şi interesele acesteia, V.Orban a demonstrat, mai mult decât raportul care identifica abuzurile regimului său, cât de periculoasă a devenit politica sa „iliberală”. Mai mult, V.Orban a făcut ameninţări fără bază (aducerea cazului său în faţa justiţiei europene) şi a atacat-o pe Angela Merkel, acuzând-o că încearcă să submineze capacitatea statului maghiar de a îşi apăra frontierele. Ce să mai vorbim despre faptul că a transferat problema în alt plan, afirmând că ţara sa ar fi pedepsită pentru politica sa antimigraţie.

Ca şi precedenta idee, aceea de a forma o axă iliberală cu extrema dreaptă italiană, şi aceasta iniţiativă, de a ataca-o pe Angela Merkel, este una greşită: jocurile politice din Germania sunt prea mari pentru ca un lider de talia lui V.Orban să aibă vreo influenţă. Elita germană de dreapta, confruntată cu o reacţie populară antimigraţie neaşteptată, îşi pune doar o singură întrebare: cât de mult să se deplaseze spre dreapta, fără să îşi pună în pericol unitatea, pentru a rezolva mai ferm problema migraţiei, dar şi pentru a nu pierde voturi în favoarea partidului de extremă dreaptă, AfD.

Grav pentru V.Orban este faptul că a pierdut sprijinul grupului Partidelor Populare Europene, liderul acestuia, germanul Manfred Weber, hotărând să pună capăt ezitărilor după discursul agresiv al lui V.Orban din Parlamentul European. Semnalele existau deja, cancelarul de dreapta austriac, Sebastian Kurz, anunţând că parlamentarii săi vor vota împotriva lui V.Orban. 

România nu are de ce să se bucure: mai întâi, pentru că cele două state sunt prea legate pentru ca un eşec al guvernului maghiar să însemne ceva bun pentru noi, apoi, pentru că s-ar putea să ne vină rândul şi nouă, dar mai ales că Ungaria joacă, pur şi simplu, în altă ligă: ea este într-o altă etapă de evoluţie politică, pe care noi nici nu am început-o, respectiv într-o etapă de dezvoltare economică la care noi nu am ajuns (o ţară de două ori mai mică exportă de două ori mai mult). V.Orban a deschis această etapă atunci când a venit la putere după ce prim ministrul din partea socialiştilor, foştii comunişti, a recunoscut că a minţit în privinţa unor indicatori economico-financiari. El a condus Ungaria spre un regim politic cu rădăcini în trecutul precomunist: un regim autoritar, cu rădăcini naţionaliste şi religioase catolico-protestante, evoluţie asemănătoare cu cea din Polonia, unde s-a instituit un regim conservator cu rădăcini catolice, care are unele asemănări cu cel din perioada interbelică. O comparaţie nu se susţine, fapt care face şi mai periculoasă o eventuală ajungere a Românie într-o situaţie asemănătoare în faţa Parlamentului European.

III. RUSIA. Vladimir Putin căută o soluţie de ieşire din situaţia actuală, combinând demonstraţiile şi mesajele de forţă cu cele de deschidere spre dialog.

În această săptămână, conducerea rusă, respectiv Vladimir Putin, a făcut un adevărat tur de forţă, atât diplomatic şi politic, cât şi militar, pentru a găsi o soluţie spre ieşirea, în termeni favorabili, a Rusiei din izolare şi pentru a preîntâmpina o previzibilă înrăutăţire a situaţiei economice a ţării, în perspectiva unor noi sancţiuni, respectiv a tensionării relaţiilor cu Vestul.

Mai întâi, Rusia a făcut o demonstraţie de forţă prin exerciţiul militar de amploare „Vostok 2018”, o „mare pisică” arătată SUA, respectiv NATO. În acest context, la întâlnirea cu liderul chinez, Xi, V.Putin a transmis mesajul, adresat, în primul rând, SUA,  al unei convergenţe a intereselor de securitate, de politică externă şi economice ale Rusiei cu cele ale Chinei. Apoi, V.Putin, a balansat această apropiere de China prin propunerea surpriză făcută Japoniei de a încheia un tratat de pace până la sfârşitul acestui an, deşi un asemenea tratat nu va fi semnat de Japonia decât dacă Rusia retrocedează insulele Kurile de Sud, fapt puţin probabil. Apoi, Rusia şi-a anunţat deschiderea spre o detensionare a relaţiilor cu SUA, respectiv receptivitatea pentru încercarea preşedintelui D.Trump de a relansa relaţiile americano-ruse.

În Siria, Rusia a temporizat atacurile aeriene, amânând ofensiva lui Bashar al Assad în Idlib. În schimb, Rusia a discutat problema siriană, dar şi pe cea ucraineană (unde Rusia, deşi situaţia i-o permitea, nu a escaladat situaţia militară) cu Germania, Seghei Lavrov efectuând o vizită, conciliantă ca atitudine generală, la Berlin. De asemenea, V.Putin se va întâlni săptămâna viitoare, cu preşedintele turc, Recep Erdogan, pentru a găsi o soluţie negociată pentru Idlib.

De asemenea, Rusia a încercat să mai repare problemele care vin din trecut, alternând duritatea cu o atitudine aparent conciliantă: în cazul Skripal, „i-a găsit” pe cei doi „turişti civili” acuzaţi de autorităţile britanice de executarea atacului chimic; la ONU, a făcut presiuni pentru ca să nu fie menţionată în raportul care priveşte încălcarea sancţiunilor împotriva Coreii de Nord; în bătălia pentru Ucraina, a transferat ofensiva în plan spiritualo-religios, Biserica Ortodoxă Rusă iniţiind conflictul cu Patriarhul Constantinopolului deoarece acesta a acceptat o Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală, nesubordonată celei ruse.   

Exerciţiul militar Vostok 2018 (Est 2018), desfăşurat în estul Siberiei, aproape de graniţa cu China, a fost cel mai mare exerciţiu desfăşurat până acum de Rusia. La el au participat circa 300 000 de militari din toate categoriile de forţe, 1000 de avioane, 36 000 de vehicule blindate şi numeroase nave. La nivel politico-militar, Vostok 2018 a reprezentat un pas semnificativ în cooperarea militară ruso-chineză, un contingent de 3000 de militari chinezi fiind invitaţi să participe la exerciţiile comune.

V.Putin a remarcat faptul că este pentru prima dată când forţele terestre, aeriene  şi navale ruse participă la un asemenea test de mare amploare. Adresându-se soldaţilor, Putin a transmis un mesaj de pace, la care l-a adăugat pe cel de descurajare: „Rusia este o ţară paşnică, gata să coopereze cu orice stat interesat de un parteneriat. Vom continua să întărim forţele noastre armate, asigurând  înzestrarea lor cu cele mai moderne sisteme de armament şi vom dezvolta parteneriatele militare internaţionale”.

Exerciţiul Vostok 2018, prin amploarea sa, a fost interpretat de către analişti ca o repetiţie pentru un conflict de mare amploare. Având în vedere nivelul foarte bun al relaţiilor politice şi militare ruso-chineze, respectiv participarea trupelor chineze la acest exerciţiu, conflictul pentru care s-au pregătit militarii ruşi nu poate fi decât cel cu SUA, respectiv NATO. Având în vedere mobilitatea strategică a forţelor armate ruse, faptul că exerciţiul a avut loc departe de Europa, în teatrul siberiano-pacific, nu a fost interpretat ca fiind un element de siguranţă de către NATO, care şi-a manifestat îngrijorarea şi intenţia de a urmări cu interes desfăşurarea acestuia.

În cadrul Vostok 2018, au avut loc manevre şi exerciţii complexe ale forţelor întrunite: apărarea antiaeriană de la sol şi din aer (lansarea de rachete de către sistemele moderne de apărarea antiaeriană S 400), obţinerea şi menţinerea supremaţiei aeriene, manevre complexe ale trupelor de infanterie şi tancuri cu asigurarea sprijinului de foc de către artilerie şi din aer, de către aviaţie cu aripă fixă şi elicoptere, exerciţii de desant aerian ale trupelor aeropurtate şi a forţelor speciale, lansări de rachete de croazieră şi balistice cu rază scurtă de acţiune, Iskander K şi Iskander M (Iskander K este suspectat că ar fi sistemul care încalcă INF, lansând rachete Kalibr de pe platforme mobile terestre), desant amfibiu, exerciţii navale cu lansări de rachete şi exerciţii ale aviaţiei strategice. Fireşte, au fost folosite drone şi roboţi, iar războiului electronic şi celui hibrid li s-a acordat importanţa cerută de doctrina rusă actuală.

Complexitatea şi amploarea exerciţiului confirmă ipoteza că s-a exersat un război major cu SUA. De altfel, este semnificativ faptul că aviaţia SUA a interceptat bombardiere strategice ruse în spaţiul aerian aflat în responsabilitate controlului de trafic aerian american. Astfel, se poate lansa ipoteza că zborul acestora erau parte a fazei finale a exerciţiului, aşa cum s-a exersat şi la Zapad-17, acela al escaladării războiului convenţional către cel nuclear.

De remarcat, trupele chineze nu au avut o prezenţă doar simbolică, ci au fost integrate în cadrul exerciţiilor ruseşti. Un analist rus a mers până a afirma că Rusia are în China un partener strategic, replica americană venind din partea secretarului apărării Mattis: „de vreme ce naţiunile acţionează în conformitate cu interesele lor, văd prea puţine elemente care să ţină alături, pe termen lung, China de Rusia”. Totuşi, să nu uităm că V.Putin este prea puţin interesat de acţiunile pe termen lung, acţionând oportun, dacă nu chiar oportunist, pe termen scurt.

Fireşte, după o asemenea demonstraţiei de forţă, trebuia transmis un mesaj de pace general, aşa cum a făcut V.Putin în faţa soldaţilor participanţi la exerciţiu, dar şi un avertisment direct la adresa politicii SUA, aşa cum acelaşi V.Putin a făcut în contextul întâlnirii cu preşedintele chinez. 

Preşedintele rus s-a întâlnit (11.09) cu omologul său chinez, Xi Jinping, în cazul conferinţei anuale care este dedicată dezvoltării estului Rusiei. V.Putin i-a transmis lui Xi Jinping că relaţiile dintre cele două state, de la cele de securitate la cele de apărare, sunt bazate pe încredere reciprocă. Odată cu constatarea convergenţelor de interese în domeniul securităţii, V.Putin a mers până la a propune reducerea schimburilor comerciale efectuate în dolari dintre cele două ţări, propunând folosirea monedelor naţionale. Este greu de crezut că o asemenea propunere va fi implementată, folosirea unei monede echivalând cu încrederea în economia care o susţine, iar nivelul de încredere dintre cele două state, mai ales la nivel economic, este relativ redus (dovadă şi dorinţa de relansare a relaţiilor diplomatice şi economice cu Japonia).  
Pentru moment, Rusia se pregăteşte pentru ceea ce este mai rău: implementarea noilor sancţiuni americane, legate de cazul Skripal (faza a doua a acestora), dar şi noile sancţiuni care vor fi propuse de Congres în această toamnă (la care s-ar putea adăuga unele legate de încălcarea de către Rusia a sancţiunilor ONU în cazul Coreii de Nord).

Liderii politici ruşi şi diplomaţia rusă caută să atenueze efectele acţiunilor ruse din trecut, dar acest demers este dificil (în SUA, Paul Manafort a acceptat cooperarea cu autorităţile, fapt ce va da un nou impuls anchetei privind implicarea Rusiei în alegerile din SUA).

În Ucraina, Rusia a scăpat de presiunea foii de parcurs germano-franceze privind introducerea trupelor de menţinere a păcii în Donbas, dar nici nu a escaladat conflictul. Probabil, se aşteaptă alegerile prezidenţiale ucrainene, când acest stat va fi, din nou, vulnerabil (mai ales că situaţia economică nu este de loc roză – preşedintele Petro Poroşenko a menţionat necesitatea unor noi împrumuturi la FMI pentru ca ţara să se menţină pe linia de plutire). Răspunsul german a fost clar: Angela Merkel a anunţat că sancţiunile europene vor continua până când situaţia din Ucraina se va normaliza (ca să nu mai vorbim că ea a făcut referire şi la combaterea „războiului hibrid” al Rusiei).

În Siria, Rusia caută o soluţiei negociată, S.Lavrov diluând fermitatea (Rusia va continua loviturile aeriene în Idlib) cu mesajul că se caută o soluţie negociată. Vom vedea dacă preşedintele rus şi turc vor ajunge la o înţelegere (ambele părţi joacă la două capete: se invocă o soluţie politică, dar îşi consolidează dispozitivul militar).

Deşi nesinceră, o deschidere a Rusiei spre dialog va fi acceptată, probabil, ca o oportunitate de către Vest, respectiv de către SUA. Poate că, dacă se răspunde la mesajele de deschidere, Rusia va reveni nu numai la dialog, dar va renunţa, măcar parţial, la politica sa agresivă. Este datoria noastră să sperăm, deşi V.Putin a făcut dovada că, deşi calculat, poate duce o politică din ce în ce mai agresivă. 

***

i)  De altfel, în Kosovo se anunţă o nouă criză, după ce guvernul de la Pristina a readus în discuţie un proiect de transformare a forţelor de securitate kosovare în forţe armate naţionale. Acesta nu are nici sprijinul SUA, nici pe cel al NATO, singura forţă armată autorizată să menţină pacea în Kosovo, conform rezoluţiei ONU, fiind KFOR. Nici conducerea sârbă nu se remarcă printr-un discurs echilibrat: preşedintele Vučić a afirmat că rezolvarea problemei kosovare trebuie să însemne deschiderea uşii UE pentru Serbia. Greşit, rezolvarea acestei probleme fiind condiţia necesară, dar nu şi suficientă. Şi asta, după nefericita laudă la adresa lui Miloşvici, receptată extrem de negativ în regiune şi în Europa.
ii)  Astfel, după ce preşedintele francez, Emmanuel Macron, a venit cu ideea unei apărării europene (aproape, a „unui mic NATO european), şeful Statului Major francez prezenta o strategie de dezvoltare a forţelor armate franceze care arătau şi limitele acesteia. La fel, în Germania, după ce Angela Merkel constata, cu tristeţe, că „va trebui să ne descurcăm singuri”, draft-ul unui plan al ministrului său al apărării, Ursula von der Leyen, privind strategia de dezvoltare a forţelor armate germane a fost primit de către aproape întreaga clasă politică cu mult scepticism.  
iii)  Întărirea „European Border and Coast Guard”, dezvoltarea European Asylum Agency şi accelerarea repatrierii migranţilor ilegali.
 iv) Acest lucru s-a observat în poziţia negociatorului european, Barnie, care a renunţat la inflexibilitatea tehnică, foarte probabil, la cererea liderilor politici europeni importanţi. De altfel, Angela Merkel a reiterat necesitatea unui Brexit care să creeze condiţiile unei cooperării ulterioare optime.
 v) Nu există garanţia că în Consiliul UE se va decide, cu majoritate necesară de patru cincimi din voturi, că există o ameninţare la adresa statului de drept în Ungaria.