Raport săptămânalEvenimente politico-militare relevante

Raport săptămânal NATO-UE LEVANT Balkanii de Vest Regiunea Marii Neagre

Buletin cu evenimentele politico-militare relevante [03.09 – 09.09.2018]

Monitorul Apărării şi Securităţii

Sursă foto: Mediafax

 

I.  SUA. Membrii Administraţiei Trump anunţă că există o problemă la Casa Albă şi aceasta se numeşte Donald Trump.
II. RUSIA – MAREA BRITANIE. Cazul Skripal redivivus.
III. SIRIA. Rusia şi Iran atacă Idlib-ul şi pun la punct Turcia.
IV. R.MOLDOVA. Prinde contur un nou Memorandum Kozak.
V. SERBIA. Preşedintele Vucici nu poate rezolva pragmatic problema Kosovo pentru că Germania se opune.

 

I.  SUA. Membrii Administraţiei Trump anunţă că există o problemă la Casa Albă şi aceasta se numeşte Donald Trump.

Un articol anonim al unui înalt oficial al Administraţiei Trump, care prezintă situaţia alarmantă din interiorul acesteia - funcţionarii numiţi, nu aleşi de electoratul american, luptându-se să implementeze decizii raţionale, bune pentru SUA, în pofida unui preşedinte amoral, incompetent şi iraţional, are valoarea unui impeachment „avant la lettre”. Acest articol urmează apariţiei unei cărţi, „Fear”, scrisă de Bob Woodward, în care se prezintă mărturii care decredibilizează atât pe preşedintele D.Trump, cât şi administraţia sa. În acest context, alegerile legislative din noiembrie devin cruciale pentru viitorul SUA, atât democraţii, cât şi preşedintele D.Trump vorbind, deschis, despre speranţa, respectiv pericolul unui impeachment. 

Într-un articol anonim apărut (05.09) în ziarul New York Times având titlul „Sunt parte a rezistenţei din interiorul Administraţiei Trump”, un înalt funcţionar al Administraţiei Trump asigură americanii că el, alături de alţi funcţionari ai administraţiei, vor apăra cu patriotism, responsabilitate şi competenţă, interesele SUA ....în faţa unui preşedinte amoral, incompetent şi iraţional, respectiv a „impulsurilor cele mai urâte ale acestuia”. Acesta identifică problema principală a preşedintelui ca fiind amoralitatea acestuia, fapt care face ca deciziile lui D.Trump să nu aibă niciun fel de coerenţă, deoarece le lipseşte o bază principială, neglijând sau chiar încălcând idealurile democratice ale conservatorilor republicani: libertatea de conştiinţă, libertatea cetăţeanului şi libertatea economică (a pieţelor). 

De asemenea, acesta îl acuză pe preşedintele D.Trump că orientările sale sunt antidemocratice şi împotriva comerţului liber. Mai grav, acesta mărturiseşte neîncrederea membrilor Administraţiei în acţiunile şi comentariile lui D.Trump, având în vedere şi calitatea acestuia de „comandant suprem”. 

Autorul asigură publicul american că „sunt adulţi în încăpere” (însemnând „persoane responsabile care să controleze iresponsabilitatea preşedintelui”). Astfel, s-ar fi ajuns la o Administraţie „cu două direcţii”: preşedintele preferă autocraţii şi dictatorii, dar deciziile Administraţiei rămân în tendinţa democratică tradiţională americană (exemplificând prin politica Administraţiei faţă de Rusia). Cel mai periculos, acesta menţionează faptul că în interiorul Administraţiei se pomeneşte, în şoaptă, de invocarea Amendamentului 25 al Constituţiei SUA, cel privind îndepărtarea preşedintelui datorită faptului că nu este capabil să-şi îndeplinească responsabil cerinţele funcţiei pe care o ocupă. Sfârşitul „optimist” merge până la a disocia naţiunea americană de liderul pe care l-a ales: „cea mai mare îngrijorare este (întrebarea) cum, noi, ca naţiune, am permis să ni se facă asta şi să ne prăbuşim atât de jos încât să permitem ca dialogul nostru să fie necivilizat”.

Preşedintele D.Trump a reacţionat întrebând dacă o asemenea luare de poziţie nu reprezintă trădare, cerând ziarului să dezvăluie numele autorului articolului. A urmat o penibilă serie de declaraţii ale unor membri importaţi ai Administraţiei care declarau sau sugerau că nu au scris articolul. 

Anterior, în cartea „Fear”, scrisă de Bob Woodward, renumit pentru capacitatea de a face o imagine pertinentă a dedesubturilor administraţiilor prezidenţiale americane, era prezentată atmosfera de nesiguranţă şi luptă internă din interiorul Administraţiei Trump, de „ospiciu”, cele mai grave citate vizând doi membri de bază ai acesteia: John F. Kelly era citat afirmând că preşedintele este „un idiot”, iar gl. Jim Mattis că puterea de înţelegere a preşedintelui este „a unui elev din clasa a şasea”.

În cadrul creat de aceste dezvăluiri, campania electorală pentru legislativ s-a lansat cu o intensitate deosebită, cu o Americă mai divizată ca oricând. Fostul preşedinte, Barak Obama, a mers până acolo încât l-a acuzat pe D.Trump, dar şi pe republicani, majoritari în legislativ, de „abuz de putere”, cerând electoratului să voteze pentru întoarcerea la normalitate. Nici nu mai contează faptul că ancheta privind o eventuală cooperare a echipei lui D.Trump cu Rusia face progrese, că încă un membru al fostei sale echipe electorale, George Papadopoulos, a fost condamnat pentru că a minţit FBI sau că preşedintele ar urma să depună mărturie în scris,  în „anumite condiţii”, în cadrul acestei anchete. Singurul argument al lui D.Trump rămâne economia americană, care duduie.
În privinţa funcţionalităţii şi coeziunii conducerii şi elitei sale, SUA au ajuns într-o situaţie la fel de incertă şi periculoasă ca în perioada scandalului Watergate şi a demisiei preşedintelui Richard Nixon . Cel mai periculos este faptul că Administraţia D.Trump va fi paralizată până în noiembrie, dacă nu şi după, doar robusteţea instituţională a SUA, bazată chiar pe principiile neglijate de actualul preşedinte, asigurând stabilitatea care va oferi atât SUA, cât şi lumii libere securitatea de care au nevoie.

 

II. RUSIA – MAREA BRITANIE. Cazul Skripal redivivus.

Marea Britanie a reactivat cazul Skripal prin acuzarea oficială (05.09) a doi cetăţeni ruşi, Aleksandr Petrov şi Ruslan Boshirov, identificaţi ca fiind autorii atacului cu gaz Novichoc pe teritoriul britanic, asupra fostului spion Serghei Skripal şi a fiicei acestuia. Mai mult, primul ministru britanic, Teresa May, a declarat în Parlament, bazându-se pe intelligence, că cei doi sunt ofiţeri GRU şi au executat atacul la ordin. Un alt oficial britanic, secretarul de stat pentru securitate, Ben Wallace, a mers până la a deduce că responsabilitate ultimă aparţine preşedintelui rus, Vladimir Putin, invocând necesitatea existenţei unui ordin al acestuia pentru a se executa un asemenea atac. Marea Britanie a emis un mandat de arestare european pentru cei doi, dar s-a abţinut să ceară Rusiei extrădarea celor doi, invocând prevederea constituţională rusă conform căreia cetăţenii săi nu pot fi extrădaţi (evitând, astfel, o situaţie stânjenitoare, dar şi excluzând, încă o dată, Rusia din anchetă).

Cei doi nu au fost acuzaţi şi de crimă în cazul femei ucise de Novichoc, o victimă colaterală a atacului, deşi Organizaţia Mondială de Interzicere a Armelor Chimice (OPCW) a confirmat (04.09) că aceasta a fost ucisă de acest gaz. Rusia a negat vehement implicarea, purtătorul de cuvânt al MAE rus, Maria Zakharova, afirmând că numele şi pozele celor doi nu spun nimic autorităţilor ruse (deşi acestea erau cele din paşaportul emis de autorităţile ruse, cu care aceştia au plecat şi s-au întors în Rusia, cu un avion rus). Marea Britanie a dus, din nou, cazul Skripal, în CS al ONU (06.09), având asigurat sprijinul principalelor state occidentale, SUA, Franţa, Canada şi Germania, care au dat o declaraţie comună chiar în ajunul şedinţei CS. Rusia s-a apărat constatând incoerenţe în actul de acuzare (deşi nu recunoaşte că cei doi ar fi cetăţenii ei) şi invocând „isteria antirusească” britanică, respectiv occidentală.

Gravitatea principală a cazului Skripal este creşterea la un nivel foarte ridicat a tensiunilor dintre Marea Britanie şi Rusia, cât şi nivelul la care se face acuzaţia: preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Suntem în situaţia în care o putere nucleară acuză, fie şi neoficial, conducătorul unei alte mari puteri nucleare, de ordonarea unui atac cu arme chimice şi, foarte probabil, în viitorul apropiat, de crimă. În oricare tabără te-ai afla, nu este o situaţie care să te bucure. De menţionat faptul că Marea Britanie are alături marile puteri occidentale, inclusiv pe cele mai tolerante faţă de Rusia – Germania şi Franţa, poziţia britanică fiind, deci, asumată şi de către acestea.

Cu siguranţă, autorităţile britanice se vor uita şi la ... rolul lor în crearea condiţiilor pentru acest caz: tolerarea oligarhilor, dar şi a altor persoane dubioase, din Rusia, numai pentru faptul că aceştia aduceau cu ei un capital de a cărui origine se întreabă abia acum: practic, a fost tolerat un capital cu origini dubioase. Tardiv, dar ferm, autorităţile britanice au început să lupte împotriva spălărilor banilor de către oligarhii ruşi. Dar acesta nu este un caz unic, practica fiind…europeană. Un alt eveniment, aparent fără legătură, completează imaginea unui Vest subminat de Rusia, tocmai pentru că elita sa economică şi politică  a acceptat acest lucru: banca ING a fost pedepsită exemplar, primind o amendă uriaşă, în Olanda, pentru neimplementarea prevederilor cerute de lupta împotriva spălării de bani.

Tensiunile dintre Vest şi Rusia se vor reflecta şi în situaţia din estul Europei, respectiv din proximitatea noastră. Şi aşa, situaţia nu este una de invidiat: numai în această săptămână, Rusia a mai arestat o navă de pescuit ucraineană, în Donbas acordul de încetare a focului nu a fost respectat, iar în Estonia a fost arestat, pentru spionaj, un ofiţer din armata estoniană, etnic rus, şi tatăl acestuia, cei doi livrând Rusiei inclusiv informaţii secrete ale NATO (cu această ocazie, politica estoniană de integrare a minorităţii ruse primind o lovitură serioasă).

 

III. SIRIA. Rusia şi Iran atacă Idlib-ul şi pun la punct Turcia.

La conferinţa de la Teheran (07.09) a puterilor intervenţioniste în Siria (Rusia, Iran, Turcia), Turciei nu i s-a acceptat propunerea unei încetări a focului în Idlib, ci doar „atribuirea rolului” de a fi parte în implementarea planul rus de eliminare a teroriştilor sunniţi, dar şi de reocupare a Idlib-ului.

Vestul a acceptat, de la început, reocuparea Idlib-ului, protestând nu la ocuparea regiunii, ci doar asupra modului în care se va face această reocupare: neexecutarea unui atac chimic de către Bashar al Assad. Chiar preşedintele D.Trump a lansat un apel privind cruţarea populaţiei civile şi evitarea unui nou val de refugiaţi, dar a fost ignorat (foarte probabil, acesta ştia, deja, că „Moscova nu crede în lacrimi”). Rusia a înţeles mesajul, începând atacul aerian asupra Idlib-ului:

Bashar nu va efectua atacuri cu arme chimice, teroarea fiind asigurată de bombardamentele ruseşti, care vor fi executate, pentru început, cu mai mare atenţie acordată ţintelor, asta şi pentru a nu supăra sponsorul financiar al reconstrucţiei Siriei, Vestul. Turcia este obligată să joace rolul pe care i-l rezervă Rusia: dacă vrea ca populaţia sunnită terorizată de bombardamentele ruse să nu se refugieze în Turcia, ea trebuie să negocieze dezarmarea şi plecarea teroriştilor (dar va putea oare să o facă ? şi unde oare vor pleca aceştia ?).

Mai întâi, Iranul a lansat (03.09), prin ministrul său de externe aflat în vizită la Damasc, necesitate „curăţirii de terorişti a Idlib-ului”, în concert cu declaraţia lui Dmitri Peskov, care a numit Idlib-ul un „viespar de terorişti”. Rusia a început (03.09) manevre navale şi aeriene în estul Mării Mediterane pentru a ţine la distanţă Vestul, respectiv pentru a descuraja un nou atac cu rachete de croazieră asupra unor obiective militare ale regimului Bashar al Assad. În condiţiile în care Vestul nu părea dispus la un nou atac, atâta vreme cât Bashar este ţinut în frâu de Rusia şi nu execută atacuri chimice (în baza principiului conform căruia un atac chimic este inuman, dar un bombardament nediscriminat este acceptabil!), Rusia a considerat că poate lansa atacul asupra Idlib-ului. Rusia l-a început (04.09) gradual şi cu mare atenţie asupra ţintelor alese şi a numărului de victime: a atacat prima linie de apărare a rebelilor, extinzând atacurile în adâncimea dispozitivului de apărare al acestora. Atacurile nu s-au oprit pe timpul conferinţei de la Teheran, amplificându-se ulterior.

În aceste condiţii, conferinţa de la Teheran (07.09) nu putea avea decât un singur rezultat: respingerea cererii preşedintelui turc, Recep Erdogan, de ajungere la un acord de încetare a focului. V.Putin a argumentat prin faptul că reprezentanţii rebelilor din Idlib nu sunt la masa de negocieri şi faptul că nu se poate negocia cu teroriştii. În parte, Rusia are dreptate: majoritatea rebelilor din Idlib sunt jihadişti extremişti, iar gruparea teroristă Jabhat al-Nusra (rebotezată Jabhat Fatah al-Sham), este principala forţă militară din Idlib, fiind nucleul alianţei Hayat Tahrir al-Sham (dar nu orice opozant al regimului, respectiv orice sunnit, este un terorist, aşa cum dictează Bashar al Assad, iar Rusia îi este alături, orice a făcut şi orice va face).

Chiar ultimele măsuri ale acestora sunt încă o dovadă a ceea ce sunt: populaţia a fost terorizată de Hayat Tahrir al-Sham, au fost ridicate eşafoduri pe care urmează să fie executaţi trădătorii (foarte probabil, puţinii şiiţi şi creştinii care au rămas în Idlib sau sunniţii care au ghinionul să aibă o legătură, cât de mică, cu regimul). Turcia a replicat că mulţi terorişti au intrat în Idlib prin culoarele umanitare deschise de Rusia pentru aceştia din regiunile Alep şi Hama, fapt adevărat, dar care nu scuză tolerarea acestora.

Rusia continuă, şi în acest moment, atacurile aeriene în Idlib, la acestea adăugându-se atacurile artileriei trupelor lui Bashar al Assad. Ştim cât va dura operaţiunea de „eliberare a Idlib-ului”: serviciile secrete franceze au făcut public faptul că Rusia vrea ca acţiunea militară din Idlib să se încheie până la sfârşitul anului.

SUA au avut o reacţie de clarificare a rolului său în Siria, prin anunţarea de către reprezentantul său în Orientul Mijlociu că trupele americane din regiunea kurdă a Siriei nu se vor retrage. La conferinţa de la Teheran, Iranul a replicat, chemând Rusia să îi fie alături pentru a alunga SUA din Siria. SUA au reacţionat adecvat, consolidând dispozitivul de apărare din zona kurdă.

În concluzie, teroarea şiită, ajutată de teroarea bombardamentelor ruse, înfrânge definitiv teroriştii sunniţi, dar şi alţi rebeli, indiferent de orientarea lor, eliminând, în proces, cât va putea, din majoritatea sunnită (ucisă sau forţată să se refugieze în alte state). Dar ceea ce a rezultat nu numai că nu mai este „sirian” (de la armată, la finanţare), dar nu este fezabil ca stat, având doar un singur garant – forţa militară a puterilor intervenţioniste, trupele iraniene şi proxy ale acestora (Hezbollah, dar şi şiiţi afgani) şi aviaţia rusă. Siriană este doar conducerea unui dictator sprijinit doar de minoritatea sa confesională. Regimul a reocupat părţi din Siria fertilă, dar nu şi din „Siria cu petrol”. În rest, unde este populaţia ?

Aceasta va reveni cu greu, teroarea regimului continuând în teritoriile „eliberate” – dovadă stă faptul că prizonierii lui Bashar „au dispărut” pur şi simplu din închisori. Unde este minimum de coeziune socială care să refacă o naţiune ? Unde este baza economică minimă care să asigure supravieţuirea „statului lui Bashar”? Mai ales că planul lui V.Putin, de ademenire a Vestului, în primul rând, a Germaniei, în finanţarea reconstrucţiei infrastructurii siriene, cu argumentul că numai aşa va scăpa de refugiaţi, are şanse destul de reduse de implementare.

 

IV. R.MOLDOVA. Prinde contur un nou Memorandum Kozak.

În această săptămână, Rusia a transmis, în presă, primele semnale despre un nou plan de soluţionare a diferendumului transnistrean, iar Igor Dodon a testat „apele transnistrene”. Astfel, în presa rusă au apărut informaţii despre un plan, un nou Memorandum Kozak, care este, de fapt, cel vechi. Esenţa acestuia constă în faptul că „partea va controla întregul”, respectiv că Rusia, prin Transnistria, va avea drept de veto asupra politicii interne şi externe a Republicii Moldova (RM), dar Chişinăul nu va avea niciun cuvânt de spus în Transnistria, care va avea un statut special. Foarte probabil, garantul va fi Rusia şi forţele sale militare, care ar urma să capete un statut legal de staţionare pe teritoriul RM.

Pregătind vizita sa la Moscova, unde va discuta (de fapt, va accepta fără discuţii) planul rus, I. Dodon a jucat rolul preşedintelui unificator, primind (07.09) pe liderul transnistean, Vadim Krasnoselski, la reşedinţa sa de la Condriţa. Ascuns sub declaraţii optimiste, rezultatul a fost vizibil: liderul transnistrean nu va accepta decât discuţii de pe picior de egalitate cu I.Dodon, transnistreanul având siguranţa că el „este reprezentantul Rusiei în R.Moldova”, I.Dodon neavând decât rolul unui instrument docil al acesteia. Atmosfera este vizibilă în imaginile difuzate: nu se observă o prea mare înţelegere între cele două părţi.

Principalul subiect de discuţie a fost procesul de reglementare a diferendumului transnistrean. Igor Dodon a declarat că s-a discutat modul de implementare a „pachetul în 8 puncte", negociat în timpul primei întrevederi de la Tighina  din ianuarie 2017 (de fapt, o mare parte din conţinutul acestui pachet de măsuri a fost negociată între RM şi Tiraspol sub mediere germană, cu mult înainte ca I.Dodon să-şi aroge rolul de „unificator”). Astfel, la 6 din cele 8 puncte s-a ajuns la o înţelegere, trasându-se o foaie de parcurs „pentru promovarea unor soluţii la problemele cu care se confruntă locuitorii şi agenţii economici de pe ambele maluri ale Nistrului” (a se citi – „voi încerca să conving guvernul RM să răspundă cererilor Tiraspolului”).

De asemenea, I.Dodon a accentuat importanţa „operaţiunii de menţinere a păcii la Nistru”, menţionând că „am convenit asupra unor paşi simultani pentru a nu admite cazuri de agravare a situaţiei în Zona de Securitate, care ar putea afecta pacea şi stabilitatea nu doar în Republica Moldova, ci şi în regiune la general”. Probabil, I.Dodon a întrebat despre exerciţiile ruso-transnistrene care au avut ca obiectiv forţarea Nistrului, dar, la fel de probabil, a rămas cu întrebarea (foarte probabil, la Moscova, care a dat ordinul pentru acest exerciţiu, nu va avea îndrăzneala să întrebe).

Adevărat a grăit I.Dodon atunci când a reiterat „lipsa alternativei la dialog şi consolidarea încrederii”, dar e puţin probabil că această formulare, banalizată prin pomenirea repetată şi de mulţi care nu cred în ea, a fost ascultată de cineva din delegaţia transnistreană sau la Moscova: chiar exerciţiul militar având un obiectiv agresiv, atacarea RM prin forţarea Nistrului, este dovada că cealaltă parte, transnistreano-rusă, are alternativă la dialog.

 

V. SERBIA. Preşedintele sârb, Aleksandar Vucici nu poate rezolva pragmatic problema sârbilor din Kosovo pentru că Germania se opune.

Aflat în vizită în regiunea locuită de sârbi din Kosovo, de la nord de râul Ibar, preşedintele sârb, Aleksandar Vucici, a declarat (08.09) că un acord cu Kosovo nu se va realiza în viitorul apropiat, punând capăt speranţelor sârbilor de acolo că o înţelegere care să îi readucă sub graniţa Serbiei şi care va debloca şi drumul Serbiei spre UE, va fi realizată în viitorul apropiat. A. Vucici a deplâns opoziţia cancelarului german, Angela Merkel, faţă de oricare modificare a frontierei: „nu suntem aproape de niciun acord.

Nu avem sprijinul comunităţii internaţionale, în special al primei puteri europene”. Acest rezultat era evident, după ce A. Vucici a refuzat să se mai întâlnească direct cu preşedintele Kosovo, Hashim Thaci, în timpul discuţiilor de la Bruxelles, sub egida UE şi după ce Angela Merkel reiterase (08.09) poziţia germană conform căreia o modificare a frontierelor în regiune este potenţial periculoasă. Poziţia germană era cunoscută de la întrunirea miniştrilor de externe europeni la care obţinuse sprijinul majorităţii statelor europene, deşi au fost şi voci care au sugerat contrariul.

Contrar poziţiei europene, SUA au anunţat că sunt de acord cu un asemenea plan. Planul, promovat de Belgrad şi acceptat, iniţial, de H.Thaci (nu şi de prim ministrul său), prevedea un schimb de teritorii: nordul Kosovo, în schimbul Văii Preşevo din Serbia, locuită, în majoritate, de albanezi. Nu este exclus ca poziţia germană să fie dictată şi de îngrijorarea că o soluţie cu schimbare de teritorii, respectiv modificarea frontierei, în Kosovo, nu numai că ar slăbi acest stat (nerecunoscut de Serbia şi de mai multe state membre UE, inclusiv România), dar ar fi creat un precedent pentru R.Sârbska, din componenţa Bosniei Herţegovina.

Astfel, încercarea Belgradului de a găsi o soluţie rezonabilă, una plină de sacrificii, dar care să deblocheze situaţia prin schimbul de teritorii, a eşuat, pentru moment, deoarece aceasta s-a lovit de opoziţia, principială, dar injustă, a Germaniei.

Principial, Germania are dreptate – modificarea graniţelor reprezintă un precedent periculos, dar opoziţia sa este injustă: o conducere sârbă, hotărâtă să deblocheze problema Kosovo pentru a demara integrarea în UE, ar fi făcut deja un sacrificiu prin promovarea acestui plan: ar fi renunţat la poziţia sa de nerecunoaştere a Kosovo, acceptând că pierde această provincie (pentru care a purtat un adevărat război cu NATO), dar şi să uite de sârbii din alte părţi ale Kosovo, respectiv la moştenirea culturală de acolo (bisericile ortodoxe din Kosovo). Iar acest gest ar fi fost făcut chiar de „copiii politici” ai naţionaliştilor extremişti Miloşevici şi Şeşeli, Ivica Dacici şi A.Vucici, radical adaptaţi la realităţile politice actuale.

Având aprobarea, dacă nu încurajarea americană, planul părea să fi fost acceptat de H.Thaci (la fel, un produs al naţionalismului extremist, UCK, pe care l-a condus, fiind bun nu atât în înfruntarea cu armata sârbă, cât în terorizarea sârbilor din Kosovo), dar, în faţa opoziţiei germane, dar şi cele interne, acesta a făcut pasul înapoi.

Paradoxal, un plan atât de crud pare să fie singura soluţie implementabilă, restul fiind simple deziderate (societate multiculturală albanezo-sârbă în Kosovo sau cedarea de către Belgrad a controlului asupra sârbilor din nordul Kosovo către Pristina). Să nu uităm că, totuşi, deşi justificată de persecutarea albanezilor de către Serbia (în numele căreia au vorbit, fără să aibă întregul sprijin al naţiunii, liderii naţionalişti de la Belgrad şi formaţiunile paramilitare, conduse de indivizi de teapa lui Arcan), prima schimbare de teritoriu a fost făcută de Vest, prin decuparea, prin forţă, a Kosovo de Serbia şi, apoi, constituirea unui stat care, până în prezent, are mai mult probleme decât realizări.

Germania va trebui să dea dovadă că este marea putere europeană care face politica externă a UE în numele tuturor, fără promovarea intereselor şi viziunii proprii, respectiv fără parti-pris-uri: a pedepsit exemplar Serbia pentru ceea ce a făcut în Kosovo (compensând, apoi, prin ajutor financiar şi politic noua conducere de la Belgrad), dar a făcut oare paşi decisivi pentru a eradica problemele pe care naţionalismul albanez le-a făcut în Europa, de la responsabilizarea conducerii politice de la Pristina la domolirea diasporei albaneze, care continuă promovarea planurilor destabilizatoare, şi la eradicarea mafiei kosovare/albaneze (ştiut fiind pericolul reprezentat de aceasta, până la nivelul la care a devenit o piedică în drumul european al Albaniei)? 

***

i)  Să nu uităm că pe acel fond, a picat Saigonul, deşi puterea aeriană americană putea să stopeze ofensiva nord-vietnameză dacă preşedintele Gerald Ford (primul vicepreşedinte, apoi preşedinte, numit, nu ales al SUA !), dădea ordin, dar acesta nu l-a dat. De asemenea, în contextul războiului de Yom Kippur, forţele nucleare americane au fost aduse în starea de alertă Defcon 3, la doi paşi de declanşarea războiului nuclear…se pare, nu de către preşedintele ales, ci, în mod ilegal, de către secretarul de stat de atunci, Henry Kissinger.
II)  Ironic, nu elitele cleptocrate din Europa de Est, născute din vechile elite comuniste şi poliţia politică, sunt cele care au tolerat acţiunile ilegale ale Rusiei în spaţiul economic, deşi nici ele nu sunt nevinovate, ci chiar establishmentul „serios şi democratic” din Marea Britanie, Olanda şi….lista poate continua. Să nu uităm „campionii” la spălarea banilor ruseşti, obţinuţi prin mijloace ilegale şi mafiote: bănci din săraca R.Moldova, unele ţări baltice (care sunt apărate de NATO..în faţa agresiunii ruse!) şi Cipru.  Prin aceste bănci banii plecau spre statele mari occidentale care tolerau capitalul rusesc.
III)  Semnificativ, I.Dodon a menţionat Tighina cu numele rusesc, de Bender.