Brexitul vine şi trece, Marea Britanie rămâne... în NATO şi în "5 Eyes"

Un englez care stătea pe faleza portului Dover şi privea Canalul Mânecii în ceaţă, exclamă: „continentul este izolat”. Această glumă, care place foarte mult britanicilor, este, în fapt, o apreciere sintetică a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Europa.

Regatul Britanic a fost o mare putere globală aşa cum nu a putut fi nici o altă ţară europeană. Această poziţie i-a conferit un statut aparte faţă de restul continentului.

Integrarea europeană nu a fost o soluţie care să fi fost uşor acceptată de britanici. Londra a derulat, de-a lungul secolelor XX – XXI, o politică externă care a urmărit realizarea şi păstrarea unei balanţe de putere în Europa. În acest sens, prin acorduri bilaterale, a căutat să menţină un echilibru de putere între Franţa şi Germania. Conştientizând faptul că, din punct de vedere militar, este mai slabă faţă de toate celelalte state membre ale UE luate la un loc şi mai puternică decât oricare dintre ele, Marea Britanie a dus o politică bazată pe relaţii şi acorduri bilaterale, mai mult decât cele prin intermediul UE. De altfel, acesta este şi motivul pentru care nu a susţinut integrarea militară europeană prin conceptul „armata europeană” şi, nu o dată, a folosit dreptul de veto în decizii ale UE care vizau probleme de securitate.

George Friedman, cunoscut analist de securitate american, consideră că, de fapt, prin aplicarea Marshall Plan, au fost iniţiate condiţiile pentru viitoarea integrare europeană. La vremea respectivă, sub spectrul ameninţării Uniunii Sovietice, SUA îşi doreau o Europă unită şi prosperă capabilă să finanţeze o armată care să poată face faţă sovieticilor. Rezultatul obţinut, după Brexit, a fost o Uniune, dominată economic şi politic de Germania, cu o armată ce se bazează, în continuare, pe planificarea şi capabilităţile NATO şi cu Franţa cu pretenţii de lider militar european. Ambiţiile Uniunii Europene sunt de a fi o putere globală din punct de vedere economic şi independentă din punct de vedere al securităţii, în faţa oricărei ameninţări. Dacă prima dorinţă europeană este posibilă, cea de a doua, prin retragerea Marii Britanii din UE, nu mai poate fi posibilă.  

Brexit-ul a apărut ca urmare a opţiunii statelor membre ale Uniunii Europene ca, în funcţie de istoria lor, dar şi de situaţia economică actuală, să aleagă poziţia de echilibru între suveranitate şi prosperitate. Majoritatea statelor UE au ales să renunţe la o parte din suveranitate pentru o prosperitate sporită. Marea Britanie, însă, a ales plusul de suveranitate considerând că nivelul de prosperitate la care a ajuns este suficient şi poate fi acceptat chiar un regres controlat. Această alegere a provocat, practic, divizarea societăţii britanice în două tabere aproximativ egale ca număr şi influenţă.

În situaţia unui Brexit fără acord cu Uniunea Europeană, Marea Britanie nu are decât soluţia apropierii de SUA. De altfel, la sfârşitul lunii septembrie 2019, a semnat un acord comercial cu SUA, care va intra în aplicare în iulie 2020. Considerându-se o putere globală, Marea Britanie a păstrat şi dezvoltat legăturile cu fostele sale colonii: SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Cele 5 state au deja în funcţiune un acord de schimb de informaţii şi de cooperare militară în domenii sensibile. Acordul este intitulat Five Eyes şi sugerează faptul că documentele informative sensibile şi planificarea de operaţii se vor face cu informarea exclusivă a celor 5 state.

Legătura dintre cele 5 ţări este consolidată prin acordurile comerciale semnate între SUA cu Australia şi Canada, urmând ca şi cel cu Noua Zeelandă să se semneze în curând.

Din punct de vedere economic, Marea Britanie, după Brexit, are două variante  de lucru. Prima dintre acestea este să continue legăturile comerciale cu statele europene, dar prin acorduri bilaterale, iar cea de a doua este de a folosi grupul celor 5 state menţionate, ca structură economică de schimb internaţional. În felul acesta, relaţia Regatului Unit cu celelalte 4 state este văzută ca un înlocuitor al celor cu UE.

Dezvoltarea legăturilor bilaterale cu statele Uniunii Europene trebuie să respecte reglementările Uniunii în relaţii cu state non-UE, ceea ce va restricţiona într-un fel aceste legături. Din punct de vedere economic, Regatul Unit nu va mai putea beneficia de avantajele oferite de piaţa comună şi uniunea vamală europeană. Din punct de vedere al securităţii, modul de colaborare cu UE rămâne confuz.

Cea de a doua variantă scoate în evidenţă viziunea globală atât a Marii Britanii cât şi a celorlalte 4 state din afara Europei. Din punct de vedere economic, SUA şi Canada depăşesc cu mult venitul naţional brut al întregii Uniuni Europene. Dacă la aceasta adăugăm Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă putem să realizăm faptul că acestea, împreună, pot fi considerate ca o primă putere economică a lumii. În felul acesta, prin  blocul celor 5 state, Marea Britanie poate să se manifeste, mai mult, ca o putere globală.

Din punct de vedere al relaţiilor în domeniul apărării, principalul partener al Marii Britanii vor rămâne, ca şi până acum, SUA, deşi sunt domenii în care are o opinie diferită, cum ar fi tratatul nuclear cu Iranul. Pentru Washington, Londra  a fost principalul mediator cu Uniunea Europeană, mai ales în ultima perioadă de timp. Din acest punct de vedere, ieşirea din Uniune este o pierdere pentru SUA, care se vede nevoită să negocieze direct cu Bruxelles-ul. De altfel, Washington-ul a ales deja poziţia dură în aceste negocieri prin introducerea taxelor vamale pentru unele produse europene.

Regatul Unit şi-a declarat deschis opţiunea pentru participarea la NATO, considerată ca unică soluţie pentru apărarea colectivă a statelor europene.

S-ar putea spune că NATO este avantajată de Brexit. Apărarea europeană fără contribuţia SUA, Marii Britanii, Turciei şi Norvegiei, state cu o considerabilă forţă militară, este puţin probabil că ar descuraja o Rusie agresivă. De aceea, este posibil ca realizarea acestui proiect să se amâne întrucât NATO rămâne unica soluţie viabilă pentru apărarea Europei. Orice structură sau iniţiativă europeană de apărare, conform opţiunilor britanice, trebuie să fie complementară NATO şi nicidecum un substitut al Organizaţiei Transatlantice. 

Declaraţia Politică semnată de Theresa May cu Uniunea Europeană este destul de ambiguă în ceea ce priveşte modalitatea de participare a Marii Britanii la securitatea Europei. În prezent, politica externă şi cea de apărare se bazează mai mult pe relaţiile interguvernamentale, în afara structurilor specializate din UE.

În mai 2018, Michel Barnier, negociatorul şef al UE pentru Brexit spunea: „Marea Britanie rămâne membru permanent al Consiliului de Securitate ONU şi membru NATO. Va rămâne o putere diplomatică, nucleară şi militară. Suntem legaţi prin valori şi un destin comun şi vom rămâne aşa pentru mult timp”.

Principalul subiect de discuţie în domeniul apărării rămâne găsirea formatului în care va avea loc cooperarea în domeniul apărării între UE şi Marea Britanie. Preşedintele francez Emmanuel Macron a propus înfiinţarea unui Consiliu de Securitate European din care să facă parte şi Regatul Unit. Acesta este însă doar la nivel de propunere nefiind încă destul de clar cine vor fi membrii Consiliului şi ce atribuţii vor avea aceştia.

Cheltuielile, planificate, de apărare ale Marii Britanii pentru anii 2019-2020 sunt de 37,6 miliarde de lire sterline, îndeplinindu-se astfel obligaţia statelor NATO ca acestea să fie de minimum 2% din PIB-ul naţional.

Marea Britanie asigură 25% din totalul cheltuielilor cu echipamentele achiziţionate din UE, fiind, în acelaşi timp, cel mai mare contributor la cercetarea în domeniul apărării. Cele mai mari programe de achiziţii, chiar şi atunci când a fost vorba despre echipamente fabricate în state europene, s-au derulat prin NATO şi mai puţin prin programul european EDA. Nu este încă destul de clară disponibilitatea de a participa, după Brexit, la programele europene de apărare atât operaţională, cât şi în domeniul achizitiilor.

Lansată, în anul 2018, de către preşedintele Macron, Iniţiativa Europeană de Apărare are misiunea de a întări capacitatea europeană de management al crizelor, de a îmbunătăţi capacitatea de planificare operaţională şi de asigura coordonarea între statele europene cu capabilităţi militare semnificative. Lansată după votul de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, iniţiativa presupune şi participarea Marii Britanii, ca fost membru important din punct de vedere militar. Acordul Cadru de Participare (Framework Participation Agreement – FPA) va permite participarea Marii Britanii la misiuni de tip CSDP, militare sau civile. Aceasta va fi pe bază de voluntariat.  Conform FPA, întrucât, după Brexit, nu va mai face parte din UE, Regatul Unit nu va avea dreptul să fie implicat în procesul de decizie politică şi militară, planificarea operaţiilor, conducerea operaţiilor, conducerea de comandamente şi nici nu va putea ocupa funcţii importante în aceste comandamente. Participarea efectivă va putea fi însă cu capabilităţi militare. Marea Britanie va avea autonomie strategică în participarea la misiunile statelor Uniunii Europene şi îşi va respecta toate obligaţiile la misiunile NATO. Este puţin probabil, însă, să accepte condiţiile impuse pentru participarea la misiunile CSDP.

Marea Britanie a fost unul din cei mai importanţi contribuabili ai programelor spaţiale europene, Galileo şi Copernicus. Conform Acordului de Retragere din Uniunea Europeană, Londra nu mai are acces la informaţiile secrete furnizate de Galileo şi celelalte agenţii spaţiale europene. Consiliul UE din 2018 a respins solicitarea Marii Britanii pentru acest acces. De aceea, britanicii intenţionează să-şi dezvolte propriile programe spaţiale.

Brexit va duce, probabil, la o cădere dramatică a economiei britanice cu efecte negative în toate domeniile de activitate. Schimbările ce vor avea loc în politica internă, pentru a micşora daunele, vor duce, probabil, la mişcări sociale cu efecte asupra stabilităţii interne a ţării. Acest fapt va contribui la creşterea ameninţărilor de securitate asupra aglomerărilor urbane, cu efecte asupra libertăţilor democratice, în primul rând libertatea de mişcare, ca şi asupra încrederii populaţiei în instituţiile de apărare şi ordine publică.

Din punct de vedere al economiei europene, Brexit-ul va avea efecte negative şi în UE. Acestea se vor resimţi, mai ales, în Germania, a cărei economie se bazează pe export, dar şi în alte state membre ale Uniunii Europene.

Brexitul are loc într-o perioadă în care economia mondială se pregăteşte de recesiune, iar din punct de vedere al securităţii europene, într-o perioadă în care Rusia devine tot mai agresivă găsindu-şi în Turcia un nou aliat, diferenţele de opinie dintre estul şi vestul Europei  fiind tot mai vizibile. 

Există însă, din partea Marii Britanii, speranţa că, la Summit-ul Consiliului UE din 18 octombrie, se va obţine o amânare a termenului de iniţializare efectivă a Brexit-ului în vederea continuării negocierilor între cele două părţi.