BREXIT-ul ca provocare strategică majoră pentru Uniunea Europeană

Se finalizează astfel o perioadă de aproximativ 3 ani jumătate de la referendumul din iunie 2016, atunci când 17,4 milioane de votanţi au ales „Ieşirea” unei ţări de 66 de milioane de locuitori din blocul comunitar european. Democraţia este sistemul politic al numerelor mari iar cine nu ştie a se juca cu numerele nu va reuşi niciodată în a implementa o agendă politică.

Se poate aprecia că există două valenţe asociate BREXIT-ului: una minimalistă, care discută despre acest proces ca unul de tip cost-beneficiu, evidenţiind dificultăţile procesului de ieşire, impactul asupra economiei britanice şi europene, şi aşa mai departe. Este o perspectivă care nu consideră BREXIT-ul un eveniment major ci doar un accident pe care britanicii îl vor regreta în cel mai scurt timp, care va fi însă oricum prea târziu. Cealaltă valenţă, structurală sau să îi spunem maximalistă, vede în retragerea britanică o punere în discuţie a filozofiei politice integraţioniste a construcţiei europene. Din acest punct de vedere, BREXIT-ul este cea mai mare provocare la adresa Uniunii Europene drept construcţie politică, care face ca orice altă problema cu care se confruntă Bruxelles-ul şi ţările europene – energia şi poluarea, conflictul din Ucraina, criza imigranţilor, provocările din bazinul Mediteranei şi Orientul Mijlociu, ca să nu mai vorbim de echilibrul guvernanţei economice globale, diferendele comerciale cu Statele Unite ale Americii şi altele să pălească în importanţă. 

Până la sosirea guvernului Johnson în iulie 2019, atenţia cu privire la procesul de ieşire s-a concentrat pe dificultăţile fostului premier, doamna Theresa May, de a face ca Parlamentul britanic să accepte acordurile negociate cu Comisia Europeană. Procesul părea un spectacol de umor britanic din care Marea Britanie nu avea cum să iasă cu bine. Cu toate acestea, Boris Johnson a făcut ceea ce puţini îl creditau: a pus ordine în acest proces şi a dus la capăt mandatul pe care l-a primit. Alegerile din decembrie 2019 i-au confirmat pe scară largă poziţia. Rezultatele acestor alegeri – care au întărit puternic majoritatea conservatoare – au infirmat teoria manipulării referendumului şi a unui rezultat prea subţire pentru ca BREXIT-ul să fie luat în serios. Practic, în ultima lună, poziţiile europene cu privire la BREXIT au devenit ambigue şi fără vlagă, fapt ce pare a sugera că s-a mizat prea mult pe un eşec politic intern britanic şi eventual al unui al doilea referendum care să răstoarne rezultatele primului.

Până în prezent, se poate aprecia că leadership-ul britanic s-a abţinut de la a ataca frontal Uniunea Europeană în perspectiva construcţiei politică în măsura în care avea nevoie de cooperarea Bruxelles-ului în finalizarea procesului de ieşire. De la 1 februarie însă, vom fi martorii probabil a unei escaladări a limbajului şi a discursului lui Boris Johnson la adresa Uniunii Europene şi a politicilor europene. Deşi a mai rămas interesul Londrei de a semna un acord de comerţ cu Bruxelles-ul până la finalul anului 2020, deja acest lucru se face de pe alte poziţii ca cele de până acum.

BREXIT-ul este un eveniment politic remarcabil prin potenţialele implicaţii. El este în mod fundamental o denunţare a centralizării politice la nivel european şi o renaţionalizare a guvernanţei politice, economice şi sociale într-un stat cheie pe plan european şi mondial, respectiv Marea Britanie. Alături de alegerea lui Donald Trump, un om politic anti-establishment, ca preşedinte al Statelor Unite ale Americii, cele două evenimente pot fi interpretate ca marcând un reflux în calea centralizării politice la nivel global şi european.

Opusul centralizării politice este însă concurenţa politică.  De la 1 februarie 2020, principala provocare politică la nivel strategic a lui Boris Johnson şi a leadership-ului britanic este să demonstreze că Marea Britanie rămâne o structură funcţională de guvernanţă care creează prosperitate. Fiindcă se poate aprecia că, dincolo de orice altă conotaţie, economia va face diferenţa în cele ce urmează. Dacă guvernul conservator britanic reuşeşte în următorii 4 ani să pună bazele unui model economic de succes peste Canalul Mânecii (există voci care au vorbit de un „Singapore pe Tamisa”), vremuri tulburi pentru viitorul Uniunii Europene se pot întrezări la orizont. Fiindcă implicaţia fundamentală pe plan strategic a BREXIT-ului este, bineînţeles, puterea exemplului: în cazul unui BREXIT de succes – şi aici analiştii şi oamenii politici vor defini ceea ce înseamnă „succesul” – alte EXIT-uri ar putea urma, mai ales corelate şi cu dinamica viitoare a economiei europene. O criză ar agrava puternic acest proces De cealaltă parte, un eşec economic al Marii Britanii, care, la fel, ar putea fi potenţat de o eventuală criză internaţională, ar putea avea un impact major pozitiv în legitimitatea europeană.

Uniunea Europeană fără Marea Britanie va fi probabil înclinată către o integrare şi mai puternică. Tradiţia fundamentală birocratică şi centralistă din politica europeană continentală va încuraja acest proces care până la urmă, din 1957 şi până în prezent, a oferit câştiguri fundamentale în plan politic date de prosperitatea generată de către Piaţa Comună. Iar acest proces se va accentua cel mai probabil după ce actualul cancelar german, doamna Angela Merkel, va părăsi politica germană. Creştin-democrata germană, cu instincte de dreapta şi pro-business, va lăsa în urmă un partid fără un leadership cunoscut pe plan european care, odată ce va pierde din suflu, ar putea permite social-democraţilor germani să rebalanseze scena politică berlineză, fapt care va duce la o virare către stânga.   

Italia experimentează o creştere puternică a partidului fostului vicepremier Matteo Salvini, Liga, poziţia sa putând fi întărită de dificultăţile economice din perioada următoare. Spania a rămas parcă blocată în dilema cu privire la reacţia faţă de separatismul catalan, care poate susţine o creştere a naţionalismului. Iar Estul European este populat de conservatori tradiţionalişti în Polonia şi Ungaria, ţări care ar putea să experimenteze o creştere a discursului anti-centralist european. Iar exemplul britanic va fi mereu pus pe masă.

Următorii 5 ani vor fi critici pentru viitorul Uniunii Europene. O posibilă realegere a lui Donald Trump în SUA, cuplată cu schimbare leadership-ului german (în 2021), ieşirea potenţială de pe scenă a preşedintelui Macron (în 2022) datorită tot factorilor economici şi evoluţii politice disruptive în Italia şi Spania (în 2023) ar putea duce la o punere în discuţie a modelului integraţionist european. Pe de altă parte, concurenţa politică relansată pin BREXIT ar putea da Europei şansa să se reformeze, să fie mai coerentă din punct de vedere politic şi să devină mai preocupată de creştere economică. Ceea ce nu va fi uşor de făcut dar nici imposibil.

Ca întotdeauna, politica se joacă până la capăt. Iar crizele sunt momente de eşec dar şi de oportunitate.