BREXIT, IMPACTUL ASUPRA SECURITĂŢII EUROPENE

Este cunoscut faptul că negocierile între Uniunea Europeană şi Marea Britanie ar trebui, conform celor convenite, să se finalizeze până pe 31 decembrie 2020. UE nu a fost de acord cu solicitările Marii Britanii de prelungire a termenelor, solicitări cerute mai ales pentru asigurarea echilibrului dintre avantaje şi obligaţii. Domeniul cel mai disputat este cel care se referă la fiscalitate, privilegii, forţa de muncă, restricţii vamale etc.

În domeniul securităţii europene situaţia a rămas şi mai confuză, mai ales datorită faptului că negocierile nu au avut profunzimea necesară.

În ceea ce priveşte securitatea celor două entităţi care negociază, Brexitul este considerat un risc sau o oportunitatea pentru Marea Britanie, dar şi pentru statele Uniunii Europene. Riscul constă în faptul că Regatul Unit nu mai beneficiază de capabilităţile militare ale celorlalte state ale Uniunii Europene decât în condiţii care, la acest moment, sunt destul de confuze. Similar, statele Uniunii Europene nu vor mai putea să primească ajutorul militar al Marii Britanii în cazul unei crize de securitate europeană. Dacă ţinem cont de faptul că SUA, Turcia şi Norvegia nu sunt membre ale UE, se poate uşor observa că apărarea europeană reprezintă doar 20% din capacitatea militară a NATO. În aceste condiţii este greu de presupus că apărarea Europei fără sprijinul NATO poate să descurajeze o atitudine agresivă a Rusiei.

Integrarea europeană nu a fost o soluţie uşor acceptată de britanici.

Londra a derulat, de-a lungul secolelor XX – XXI, o politică externă axată pe realizarea şi păstrarea unei balanţe de putere în Europa. În acest sens, prin acorduri bilaterale, a căutat să menţină un echilibru de putere între Franţa şi Germania. Conştientizând faptul că, din punct de vedere militar, este mai slabă decât toate celelalte state membre ale UE luate la un loc şi mai puternică decât oricare dintre ele, Marea Britanie a dus o politică bazată pe relaţii şi acorduri bilaterale, mai mult decât cele prin intermediul UE. De altfel, acesta este şi motivul pentru care nu a susţinut integrarea militară europeană prin conceptul „armata europeană” şi, nu o dată, a folosit dreptul de veto în decizii ale UE care vizau probleme de securitate.

George Friedman, cunoscut analist de securitate american, consideră că, de fapt, prin aplicarea Planului Marshall, au fost iniţiate condiţiile pentru viitoarea integrare europeană. La vremea respectivă, sub spectrul ameninţării Uniunii Sovietice, SUA îşi doreau o Europă unită şi prosperă, capabilă să finanţeze o armată care să poată face faţă sovieticilor. Rezultatul obţinut, după Brexit, a fost o Uniune dominată economic şi politic de Germania, cu o armată ce se bazează, în continuare, pe planificarea şi capabilităţile NATO, şi cu Franţa nutrind pretenţii de lider militar european. Ambiţiile Uniunii Europene sunt de a fi o putere globală din punct de vedere economic şi independentă din punct de vedere al securităţii, în faţa oricărei ameninţări. Dacă prima dorinţă europeană este realizabilă, cea de a doua, prin retragerea Marii Britanii din UE, este practic imposibilă.

Regatul Unit a fost, întotdeauna, liantul care a legat interesele UE de cele ale SUA.

Brexitul face ca acest mecanism să nu mai fie operabil. De aceea, se presupune că relaţiile ţărilor de pe ambele ţărmuri ale Oceanului Atlantic se vor desfăşura cu mai mare greutate. Schimbarea liderului de la Casa Albă s-ar putea să îngreuneze şi relaţiile Marii Britanii cu SUA şi, de aici, pierderea avantajului pe care-l avea premierul Boris Johnson faţă de UE. Acest aspect s-a putut vedea prin lipsa de receptivitate a membrilor echipei de negociere a UE la propunerile britanice. Spre deosebire de Donald Trump, Biden nu a agreat Brexitul şi, de aceea, acum, după ce acesta este pe cale să se producă, este posibil ca relaţiile cu SUA să  treacă printr-o perioadă de reducere a legăturilor politice, cu consecinţe în domeniul securităţii.

Pericolul major pentru Marea Britanie este izolarea faţă de marile puteri democratice ale lumii.

Referitor la Germania şi Franţa, Regatul Unit a încercat întotdeauna să blocheze sau să amâne orice relaţie care să ducă la apropierea şi consolidarea puterii acestora în Europa. În afara intereselor economice comune şi a prezenţei în NATO, este puţin probabil ca relaţia - post Brexit - cu Franţa şi Germania să  mai fie la acelaşi nivel. Cele doua state europene au fost cele mai active şi nerăbdătoare în realizarea unui acord favorabil Uniunii Europene, aspect care, probabil, va dezavantaja Regatul Britanic.   

Uniunea Europeană şi-a declarat intenţia de a deveni putere globală.

Fără o capabilitate militară solidă, acest lucru nu va fi posibil. Regatul Unit, în schimb, care a fost cel mai mare imperiu european, are şi acum ambiţii globale, care-l fac să-şi  dezvolte şi să-şi consolideze capabilităţile militare şi mai ales cele de proiectare a forţei. Orgoliile de cea mai mare putere navală a lumii au făcut guvernul britanic să comande 2 portavioane cu propulsie nucleară dotate cu avioane F-35 cu decolare verticală şi avioane de luptă cu tehnologie Stealth. Pentru modernizarea armatei, Regatul Britanic a cheltuit aproximativ 25% din întregul buget de apărare al UE, iar în relaţia cu NATO contribuţia sa a atins cifra de 2%, cât era angajamentul luat faţă de Alianţă. Marea Britanie şi-a respectat, până acum, obligaţiile de securitate faţă de UE, ca stat membru al Uniunii, prin participarea la misiunile UE din Balcani, Georgia, Ucraina şi Orientul Mijlociu.

În domeniul industriei de apărare, Regatul Unit a fost parte activă la multe contracte cu statele membre ale UE, cum ar fi participarea la construcţia avioanelor Tornado şi Typhoon într-un consorţiu cu firme din Germania, Italia şi Spania, a oferit contractul pentru un portavion companiei Thalles, a realizat cu Germania o societate mixtă cu participarea EADS şi BAE Systems. Fiecare din aceste contracte trebuie reluate pentru a le actualiza în noile condiţii. Dar Marea Britanie a achiziţionat şi mari cantităţi de tehnică militară din SUA, atrăgându-şi astfel criticile companiilor europene.

Atât în ceea ce priveşte industria de apărare, cât şi în problemele politice, europenii au considerat Marea Britanie ca având o atitudine ambivalentă. UE consideră divorţul acesteia de Europa ca un dezavantaj pe termen scurt, dar şi ca un beneficiu pe termen lung. Pe termen scurt, Brexitul este un şoc, însă, pe termen lung, UE are avantajul de a renunţa la un membru care era împotriva integrării europene şi, mai ales, împotriva conceptului CSDP. Lipsa unor constrângeri impuse de  Londra va da mai mult dinamism programului de apărare comună al UE. Aspectele legate de acest program au fost destul de puţin negociate. Cea mai importantă declaraţie, în acest domeniu, se referă la faptul că cele două părţi consideră necesar să păstreze o relaţie de cooperare strânsă, fără a identifica acţiuni concrete în acest sens. Negocierilor, în acest domeniu, li s-au alocat mai puţin timp decât pentru pescuit sau imigraţie, de exemplu.

Ambivalenţa Londrei a fost evidentă, dar pe deplin justificată, atunci când s-a pus problema de a alege, ori CSDP, ori NATO, fără a se ţine cont de faptul că orice investiţie în apărare pentru CSDP este şi pentru NATO. Şi invers. Marea Britanie şi-a exprimat de mai multe ori îngrijorarea că investiţiile CSDP ar afecta eficienţa NATO şi ar diminua motivaţia SUA pentru participarea la apărarea Europei.

Participarea Regatului Unit la CSDP este încă în faza de negociere, nefiind găsită o soluţie agreată de ambele părţi.  UE nu este dispusă să facă concesii Marii Britanii în ceea ce priveşte aspectele comerciale, în timp ce, în aceste condiţii, Londra refuză să participe la CSDP, mai ales datorită faptului ca nu ar primi decât poziţii pe al doilea eşalon de comandă.            

Retragerea Regatului Unit din UE nu va schimba situaţia geostrategică din Europa.

Provocările statelor care ar putea ameninţa bătrânul continent sunt aceleaşi, indiferent dacă Marea Britanie este membră sau nu a UE. China şi Rusia vor fi, în continuare, interesate să reducă influenţa globală a Uniunii Europene.        

Pentru a face despărţirea mai puţin dureroasă, preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, a propus înfiinţarea unui Consiliu European de Securitate din care să facă parte şi Marea Britanie.

Uniunea Europeană vizează un statut de autonomie din punct de vedere al securităţii faţă de SUA sau NATO, ca şi ambiţia de a deveni una dintre puterile economice globale. Aceste obiective vor fi mai greu de realizat în condiţiile în care Marea Britanie va părăsi UE. Aceasta urmăreşte, însă, păstrarea statutului pe care-l are în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte schimbul de informaţii, precum şi aprobarea de acces la produsele de intelligence furnizate de cooperarea cu  Centrul Satelitar din Torrejon.

În situaţia unui Brexit fără acord cu Uniunea Europeană, Marea Britanie nu are decât soluţia apropierii de SUA. De altfel, la sfârşitul lui septembrie 2019, a semnat un acord comercial cu SUA, intrat în vigoare în iulie 2020. Considerându-se o putere globală, Marea Britanie a păstrat şi dezvoltat legăturile cu fostele sale colonii: SUA, Canada, Australia şi Noua Zeelandă. Cele 5 state au deja, în stare operaţională, un acord de schimb de informaţii şi de cooperare militară în domenii de mare importaţă. Acordul este intitulat Five Eyes şi sugerează faptul că documentele informative sensibile şi planificarea de operaţii se vor face cu informarea exclusivă a celor 5 state.

În ceea ce priveşte relaţia cu SUA, chiar dacă a fost semnat acordul dintre cele două ţări, noul preşedinte al SUA nu a agreat Brexitul. Prin urmare, sprijinul politic acordat de Washington Londrei ar putea fi sub aşteptări.

La o analiză echidistantă, detaşată de fenomenul în sine, se poate afirma că, din punctul de vedere al statelor de pe continent, Brexitul nu avantajează securitatea europeană, care devine mai vulnerabilă la politica de dezbinare a Uniunii de către Rusia şi China. În aceste condiţii, un Brexit fără acord este mult mai dezavantajos, atât din punct de vedere economic, cât şi militar.