Boicotul dialogului. Franţa vs. lumea islamică
Laurenţiu SfinteşNu trebuie să fii profet ca să prevezi că republicarea de către jurnalul satiric francez Charlie Hebdo, la începutul lunii septembrie, a caricaturilor cu Mahomed, pentru a marca începutul procesului celor implicaţi în atentatul sângeros din 2015, 13 bărbaţi şi o femeie, urma să producă o reacţie în lanţ, similară celor anterioare. Decizia publicaţiei a fost, probabil, una logică, asumată şi curajoasă, numai că, de această dată, reacţia a produs victime colaterale la nivelul celor care s-au aflat pe traiectul martirilor de ocazie, decişi să apere cu cuţitul credinţa presupus atacată, dar şi la nivel superior, politic, unde Franţa s-a descoperit singularizată într-o neaşteptată dispută cu lumea musulmană.

Pe traseul ulterior republicării s-a intercalat şi preşedintele Emmanuel Macron care, într-un discurs rostit pe 2 octombrie, a anunţat un plan de apărare a valorilor seculare franceze în faţa „radicalismului islamic”. La acel moment era vorba doar de un concept legislativ propus pentru a fi trimis în parlament undeva în decembrie. Peste două săptămâni dezbaterea avea să fie, însă, despre o realitate brutală şi sângeroasă.
Dinspre lumea musulmană, datoriile Franţei sunt mari şi în creştere
Trimiterea din discursul preşedintelui Macron la faptul că „Franţa nu va renunţa la caricaturi” avea să se dovedească de rău augur pentru evoluţiile ulterioare, iar pentru vocile reprezentative ale lumii musulmane era o dovadă că Franţa are deliberat o problemă cu această religie şi cu reprezentanţii ei.
A contat mai puţin faptul că cea mai mare parte a discursului era despre reconciliere, despre integrare, despre respingerea separatismului şi a „lumii paralele” în care trăieşte o parte din comunitatea islamică franceză.
Mesajul preşedintelui francez a fost recepţionat ca un afront adus unei comunităţi religioase, iar din toate colţurile lumii islamice s-au întors către ţara „iluminismului” toate reproşurile, meritate sau nu, privind modul în care Parisul îşi protejează valorile seculare.
Preşedintele turc Erdogan a profitat de ocazie
Preşedintele turc Erdogan a profitat de ocazie şi s-a autoinvitat la duel, în calitate de protector al musulmanilor din Orientul Mijlociu. Postura de apărător al locurilor sfinte, de potenţial Saladin, eliberator al Ierusalimului, a fost evocată în multe rânduri şi a picat foarte bine pentru liderul turc, exact când avea nevoie de o explicaţie mai largă şi mai plauzibilă pentru implicarea Turciei pe multiplele fronturi din Libia, Siria, Mediterana de Est, Caucaz. Binele musulmanilor, sunniţi desigur, a căror credinţă, iată, este sub asediul unui preşedinte care nu-şi poate rezolva problemele interne cu „cealaltă Franţă”, a comunităţii islamice franceze, dar crede că e nevoie de „reformarea islamului”.
Precaut, preşedintele turc cheamă, diplomatic la moderaţie, dar sugerează Europei, pe care o ia de martor dar este convins că e complice cu Parisul, să intervină în această dispută şi să convingă Franţa să înceteze această campanie anti - islam.
Peste toate, capac, a fost însă solicitarea unui control medical al preşedintelui francez, repetată de trei ori la rând în discursuri publice, ceea ce a avut ca efect rechemarea pentru consultări a ambasadorului francez la Ankara. Poate pentru liderii europeni, acest gen de discurs este inacceptabil, dar pentru comunităţile musulmane din Orientul Mijlociu, cărora le era, de fapt, destinat, mesajul a fost cel meritat de preşedintele francez, devenit peste noapte simbolul opresiunii musulmanilor europeni.
Chemarea la boicotarea produselor şi companiilor franceze
Chemarea la boicotarea produselor şi companiilor franceze a fost făcută şi de Erdogan, dar s-a auzit şi în alte colţuri ale lumii islamice. În Kuwait şi Qatar, produsele franceze au fost scoase de pe rafturi, „luna culturii franceze” a fost anulată în Qatar, vânzările magazinelor Carrefour au scăzut dramatic în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Procedura boicotului este una paşnică, dar consecinţele ei sunt la fel de drastice ca şi politicile de sancţiuni. De cele mai multe ori, este o reacţie nedirijată de autorităţi, fiind mai mult o consecinţă a apelului unor organizaţii şi personalităţi, cele mai multe religioase. Efectele sunt profunde în relaţiile bilaterale, au conotaţii economice, iar în cazul Libanului, unde Macron se dorea un lider al reconstrucţiei şi reconcilierii, în perioada post explozia de la începutul lunii august, bunele intenţii vor fi îngropate de această criză.
Mesajele de reproş la adresa Franţei, din partea liderilor islamici, au fost numeroase şi punctuale, uneori pe fondul unor probleme mai vechi, alteori datorită presiunii venite din partea propriilor cetăţeni, alteori pentru că în probleme de credinţă nu poţi să nu ai replică. Nu au avut tonul lui Erdogan, pentru că nu mai există altă ţară musulmană cu care Franţa să aibă, la acest moment, atâtea dispute bilaterale, dar accentele nu au lipsit.
Preşedintele iranian Hassan Rouhani nu a uitat, desigur, că Franţa a fost, probabil, cel mai fidel suporter al Acordului Nuclear, dar nici nu putea lăsa fără răspuns „afrontul” adus islamului de preşedintele francez. Mesajul său a chemat la Franţă onestă în relaţie cu lumea musulmană, dăscălindu-i şi pe francezi, dar şi pe occidentali, în general, cum ar trebui să trateze problema: „Vesticii trebuie să înţeleagă că Profetul este iubit de toţi musulmanii şi de iubitorii libertăţii... insultarea Profetului este egală cu insultarea tuturor profeţilor, a valorilor umane, o subminare a eticii umane”.
Amintind de „toţi profeţii”, subtil, Rouhani îl include şi pe profetul Isa, numele islamic al lui Iisus, ca potenţial destinatar, în sensul moştenirii sale religioase, al politicilor franceze de secularizare.
Un aliat al Franţei, cumpărătorul de ocazie a două nave franceze de asalt Mistral, preşedintele egiptean Al-Sisi, nu a putut lăsa nici el fără răspuns declaraţiile lui Macron, dar mesajul a fost în aceeaşi linie de teoretizare a dreptului, cu limite, la libertatea de opinie: „Libertatea de expresie trebuie să se oprească atunci când este vorba de ofensă adusă sentimentelor unei comunităţi de 1,5 miliarde de oameni”.
Şi pentru ca lucrurile să nu degenereze, tot din Egipt, de la, probabil, cea mai ascultată voce de doctrină islamică, Ahmed el-Tayeb, marele imam al moscheii Al-Azhar, centrul ideologic al islamului sunnit, vine şi chemarea la moderaţie: „Terorismul nu are religie, toţi musulmanii sunt chemaţi să condamne acest act care nu aparţine islamului”.
În vremuri de criză, moderaţia este, însă, pasăre rară, iar o serie de analişti francezi dar şi din lumea islamică au interpretat în cheie electorală demersul preşedintelui francez.
Bătălia pentru „cealaltă Franţă”, miza electorală pentru 2022?
Pe principiul că o linie dură faţă de comunitatea musulmană franceză este întotdeauna un loz câştigător în alegeri, Macron este văzut ca fiind într-o luptă contra cronometru pentru recâştigarea electoratului.
Sondajele făcute în perioada de dinaintea crizei coronavirusului erau la nivelul a 24% rată de aprobare a politicilor sale, periculos de aproape de recordul cu care preşedintele anterior, François Hollande, nici nu mai îndrăznit să se mai prezinte la scrutinul pentru un al doilea mandat.
Lucrurile s-au mai schimbat între timp, s-a ajuns undeva în jur de 33%, ceea ce cu doar ceva mai mult de un an înaintea alegerilor prezidenţiale următoare (aprilie 2022) este cam la limita inferioară a speranţei.
Criza ar fi trebuit să contribuie şi mai mult la creşterea încrederii electoratului, dar alegerile locale din iunie 2020, au demonstrat slaba performanţă a partidului prezidenţial „La République En Marche!” / „Republica în Mişcare!”, al cărui candidat la postul de primar al Parisului era cât pe-aci să rămână chiar în afara podiumului. Şi dacă scade dramatic partidul, nici candidatul Macron nu se simte prea bine.
Un mesaj anti-islam este, însă, unul care poate galvaniza nu numai alegătorii din partea dreapta a spectrului politic, dar şi o bună parte din stânga seculară franceză. Atacurile sângeroase din luna octombrie au permis preşedintelui Macron şi guvernării sale să ia o poziţie şi mai drastică împotriva acelor organizaţii, grupări ale comunităţii musulmane franceze acuzate de „extremism islamic”.
Măsurile au fost incluse într-un program de luptă pentru „valorile franceze”, adoptat imediat de către o bună parte a societăţii şi intelectualităţii franceze, care a comparat situaţia cu cea a unui război care trebuie purtat acum şi aici şi în care combatanţii nu trebuie să arate slăbiciuni păguboase faţă de pericolul pe care îl reprezintă acest „islam în criză” care trebuie eliberat de influenţele străine.
„Slăbiciunile” sunt ale unui potenţial contracandidat pentru prezidenţiale, Jean-Luc Mélenchon, preşedintele partidului de stânga „La France Insoumise” / „Franţa nesupusă”, un populist care a chemat, totuşi, la reţinere în stigmatizarea comunităţii islamice franceze. Caracterizarea de „stângist islamofil”, făcută acestuia de către actualul establishment francez, politic şi intelectual, are rolul de a-l duce pe Mélenchon în afara cursei prezidenţiale.
În ceea ce priveşte un potenţial nou duel cu Marine Le Pen, Macron nu pare a avea griji: colectarea electoratului de centru stânga şi ruperea unei părţi din cel de dreapta, prin politicile de apărare a valorilor franceze, îi vor fi suficiente pentru un nou mandat.
Referitor la influenţele străine, aici lucrurile sunt mai complexe, poate chiar îngrijorătoare. Conform unor statistici, 70% din imamii care predică în cele în jur de 2500 de moschei existente în Franţa nu sunt francezi. Pentru că nu există instituţii franceze de formare a clerului islamic, Franţa importă clerici de unde sunt oferte, Algeria, Arabia Saudită, Turcia fiind statele „donatoare”. Turcia singură, prin oficiile consulare, „supervizează” activitatea a 200 de imami, care predică în 250 de moschei. Oferta preşedintelui Macron de a crea o generaţie de imami francezi, certificaţi de structuri acreditate local, este unul din punctele legislative propuse pentru a fi înaintate Adunării Naţionale în luna decembrie. Cu Turcia, „schimbul cultural” a încetat în februarie anul acesta, astfel că dosarul de relaţii proaste dintre cele două ţări are şi file ceva mai vechi decât schimburile de invective din sezonul vară – toamnă.
Epilog la o piesă fără final
Demonstraţia analist - critică insistă pe aspectele de oportunitate ale declaraţiilor şi deciziilor preşedintelui francez. De ce acum? De ce în acest mod?
Dar şi această analiză recunoaşte că măsurile luate până acum pentru „cealaltă Franţă”, a comunităţilor musulmane din marile oraşe, nu au fost de ajuns, că Parisul are o problemă, şi că timpul nu lucrează pentru rezolvarea ei. Şi că oricum s-ar întâmpla acest lucru, va avea reverberaţii în lumea islamică.
Deocamdată, fiecare săptămână vine cu un nou incident sângeros, într-o spirală a violenţelor creatoare de martiri aspiranţi şi victime colaterale. Piesa se joacă pe fond de criză medicală şi economică, de incertitudine socială, pe scena unor localităţi franceze alese la întâmplare, cu consecinţe potenţiale inclusiv pentru noi, ceilalţi, consemnaţi la imobilitate în tribunele acestui tragic spectacol.
