BIDEN ŞI „MUTTI” PECETLUIESC O NOUĂ ZESTRE GERMANO-AMERICANĂ PENTRU EUROPA

Pe agendă sunt China, Rusia, Iran, reducerea încălzirii globale, tranziţia la energia verde, securitatea energetică, combaterea pandemiilor, inovarea în medicină, transformarea digitală, securitatea cibernetică.

• SUA şi Germania stabilesc noi linii roşii pentru apărarea intereselor aliate în Europa.
• Administraţia Biden oferă aparente concesii Germaniei, în schimbul unor câştiguri pe relaţiile cu Rusia, Iran şi China.
• Germanii se aleg cu gazele ruşilor, dar şi cu răspunderi mai mari pentru securitatea aliaţilor, inclusiv în privinţa infrastructurilor informatice şi de comunicaţii.

Administraţia Biden închide dosare vechi, din pragmatism

Semne ale pragmatismului în noul suflu al planurilor americano-germane se văd. În luna mai 2021, preşedintele Biden a ridicat sancţiunile la adresa unor entităţi responsabile din proiectul Nord Stream 2, precum compania Nord Stream 2 AG din Elveţia şi CEO-ul acesteia, Matthias Warnig, pe care Deutsche Welle îl descrie drept „un aliat al lui Putin”. La circa o lună de la întâlnirile Biden-Merkel, ridicarea sancţiunilor a deschis posibilitatea de finalizare a construcţiei pe ultima sută de kilometri. Nord Stream 2 înseamnă o capacitate nouă de transport, de 55 de miliarde de metri cubi, pentru gazele naturale din Rusia. Astfel, din august 2021, Germania va fi pregătită să primească anual un maxim de 110 miliarde de metri cubi de gaze naturale, direct de la sursa de aprovizionare de care – până acum – ne-am temut cu toţii că depindem.

Adevărul este că dependenţa este reciprocă: Europa are nevoie de gazele din Rusia în aceeaşi măsură în care Rusia are nevoie de piaţa europeană pentru a-şi vinde hidrocarburile. Deşi cerere de energie, poate chiar mai mare, există şi în Orientul îndepărtat, cu China şi India printre cele mai energofage pieţe în creştere, Rusia preferă piaţa matură şi liberalizată a Europei. O chestiune de strategie, am putea spune. China prea puternică nu este chiar interesul Rusiei, iar Europa nu are condiţii (şi nici aspiraţii) să constituie un bloc unitar opozabil cuiva.

Europa are nevoie de energie pentru a se dezvolta, dar nu poate genera atâta energie pe cât consumă. Vestul a renunţat la exploatările de cărbune, în timp ce Estul (Polonia, Slovacia, România) se zbate să restructureze şi ceea ce a mai rămas dintr-o industrie grea, poluatoare şi foarte scumpă din punct de vedere al investiţiilor pentru eficientizare şi ecologizare. Producţia de hidrocarburi este în declin în Vest (Olanda, Norvegia, Scoţia), iar ceea ce s-ar putea produce în Est (România – onshore şi offshore, Bulgaria – offshore) nu acoperă decât în foarte mică măsură, temporar, un consum localizat în regiunea balcanică. Nu există sursă europeană care să concureze cu „furnizorul tradiţional”, un eufemism folosit de OMV din Austria pentru a desemna partenerul său de-o viaţă, Gazprom. Chiar folosite la maxima lor capacitate funcţională din 2011, Nord Stream 1 şi conductele de tranzit din Ucraina nu ar fi putut nici ele să compenseze creşterea cererii de energie din Europa.

Mare parte din miza acordului european „Green Deal” este pe tranziţia cât mai rapidă la energia verde (din surse regenerabile). Gazul natural pare să fie opţiunea cea mai la îndemână pentru această tranziţie. Germania a renunţat la energia nucleară şi nu are alternativă la gaz, iar sursele eoliene, solare, hidro sau chiar mareele nu pot să furnizeze predictibil cantităţile de energie de care economia şi populaţia germană au nevoie. Mai mult decât atât, din 2011 până astăzi, Germania a investit masiv în infrastructura de prelucrare a gazelor, anticipând Nord Stream 2. Sunt reţele de distribuţie gata construite care aşteaptă doar finalizarea legăturii dintre Lubmin (lângă Greifswald) şi Ust-Luga (Rusia) pentru a beneficia de livrările de gaz.

America şi Germania stabilesc noi „linii roşii” pentru Rusia

Concesia pe care SUA o face Germaniei în privinţa Nord Stream 2 nu mai pare chiar o concesie, ci o decizie care scoate America dintr-un punct mort în care doar strângea bile negre în relaţia cu Germania şi cu alţi aliaţi europeni.

Gazoductul este realizat în proporţie de circa 90%, ceea ce înseamnă că sancţiunile nu au avut efectul scontat. Orice prelungire a lor ar fi blocat obiectivul primar al SUA de a îmbunătăţi relaţia cu Germania, ca pilon al intereselor de securitate americane pe continent. Însă, oricât ar fi de frumos împachetat, economic, financiar sau prin raportare la protejarea mediului înconjurător şi de curăţare a Mării Baltice de resturi din Al Doilea Război Mondial, Nord Stream 2 are un sâmbure de insecuritate.

Întrebări legate de consecinţele operaţionalizării Nord Stream (1 şi 2) sunt încă pe masă. SUA şi Germania trebuie să convingă aliaţii şi partenerii din Europa (Polonia şi statele baltice, respectiv Ucraina) că proiectul ruso-german nu va conduce în cele din urmă la consolidarea poziţiei dominante a Rusiei pe piaţa de energie din Europa.

În orice caz, Washingtonul şi Berlinul trebuie să găsească o cale pentru a pune în practică mecanisme legale (de reglementare) prin care securitatea economică şi energetică a Europei nu va intra în criză de pe urma creşterii dependenţei de gazul rusesc şi de toanele Kremlinului, mai ales uitându-ne la perspectiva ca regimul Putin să mai stea la putere încă 12 ani după 2024.

Vor găsi oare Biden şi Merkel limbajul prin care să convingă Congresul american să susţină noua politică faţă de Rusia? Probabil, da. Atâta timp cât Biden se vede cu Putin sau comunică, indiferent de poziţiile ireconciliabile, Germania poate să facă la fel. Merkel, personal, a insistat pe lângă toţi aliaţii asupra menţinerii canalelor de comunicare cu Kremlinul, indiferent de situaţie. Ucraina, Navalnîi, Siria, Libia, Afganistan, Iran sau problemele cauzate de activismul serviciilor de informaţii şi de securitate ale Federaţiei Ruse pe teritoriul aliat nu ar trebui să împiedice dialogul. Pare că Biden şi Merkel vor să meargă pe această idee a „liniilor roşii” în dialogul cu Rusia, până la prima dovadă de nerespectare de către Moscova a acestei oferte.

SUA şi Germania vor da examene cu Iranul, la fizică nucleară şi cu Rusia, la informatică

SUA are nevoie de sprijinul Germaniei pentru a obţine progrese în dosarul nuclear iranian. Acordul aniversează şase ani în data de 14 iulie, dar rezultatele sale sunt discutabile. Revenirea SUA în cadrul Acordului nu garantează că Iranul va reveni la rândul lui în limitele de îmbogăţire a uraniului pe care le-a acceptat în mandatul Obama.

Alături de alte state, printre care şi Rusia, Germania îşi pune în valoare bunele oficii la Viena pentru ca SUA şi Iranul să găsească o cale de a se înţelege pe tema programului nuclear iranian. Acesta reprezintă un risc de securitate pentru Israel, în primul rând, dar la fel de bine poate să genereze insecuritate şi pentru ţări arabe din zonă care rivalizează cu Iranul. Proliferarea armelor nucleare în zona Golfului şi dincolo de el ar fi catastrofală pentru întreaga lume.

După întrunirea de la Geneva, unde Biden i-a prezentat lui Putin o listă cu organizaţii federale americane pentru care SUA se aşteaptă ca Rusia să nu le atace cibernetic, un domeniu de negociere a luat naştere şi în raporturile dintre Washington şi aliaţii europeni. Aparent, ţinta atacurilor informatice pornite din Rusia ori sponsorizate de serviciile de informaţii ruse pare să fie doar SUA, deocamdată. Numai că, din 14 iunie 2021, domeniul cyber a fost declarat oficial drept unul dintre noile domenii de operare ale NATO. Asta înseamnă şi faptul că un atac cibernetic asupra unui aliat înseamnă un atac împotriva tuturor aliaţilor.

Nota de plată pentru perturbările cauzate Americii este deja ridicată. Cu sau fără dificultatea atribuirii unui atac în acest domeniu, SUA va miza pe sprijinul Germaniei în măsurile de confruntare a Rusiei şi în gestionarea securităţii cibernetice pe continentul european. Este previzibil ca aliaţii să lucreze deja la planuri de rezilienţă şi de recuperare a datelor pentru ca infrastructura vitală a NATO să poată opera chiar şi în cazul în care SUA ar pierde temporar controlul asupra sistemelor informatice care îi asigură nu doar apărarea, ci şi fluxurile zilnice de finanţe, carburanţi, utilităţi şi acces la servicii de sănătate.

La cea mai recentă întrunire cu secretarul de stat Antony Blinken la Berlin, cancelarul Merkel admitea în conferinţa de presă că Rusia reprezintă o provocare în domeniul cibernetic. Este o pre-semnalizare a conduitei pe care Germania de acum şi cea de după alegerile federale din septembrie 2021 o va adopta în caz de nevoie. Ceea ce Merkel va discuta la Washington cu Biden va rămâne pentru multă vreme busola succesorului în postul de cancelar.