Avem o mare. Ce facem cu ea?

La 3 februarie 2009, prin decizia cu numărul 100 din istoria Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga se recunoştea României jurisdicţia şi drepturile suverane pentru 79.34% din zona disputată cu Ucraina, adică circa 9.700 km² din suprafaţa de aproximativ 12.200 de km² platou continental şi zonă economică exclusivă din partea de nord-vest a Mării Negre. Ucraina şi România au disputat resursele estimate ale zonei, respectiv 100 de miliarde de metri cubi de gaz şi 10 milioane de tone de petrol, adică 73,5 milioane de barili.

În prezent, spaţiul maritim al României constă din ape maritime interioare 762 de km², mare teritorială 4.472 de km², zona contiguă 4.282 de km², şi zona economică exclusivă 24.617 de km².

Pentru clarificarea regimului juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României a fost adoptată Legea nr.17 din 07 august 1990. Legea are atât prevederi clare din care rezultă o serie de responsabilităţi directe şi explicite pentru MApN şi MAI, cât şi indirecte pentru autorităţile naţionale implicate.

Aşadar, avem o mare, avem legislaţie, ce putem face cu această resursă? Ce potenţial există?

Din februarie 2022, gazele se scumpesc în România şi în Europa în mod constant. De la începutul lunii aprilie 2024, preţurile au crescut cu aproximativ 40%. Deşi exploatarea rezervelor de gaze din Marea Neagră trebuia să înceapă din 2023, iată că abia anul acesta se conturează autorizarea din punct de vedere al protecţiei mediului pentru perimetrul Neptun Deep - cel mai mare din perimetrele cu potenţial de exploatare a României.

Aceasta presupune exploatarea, timp de 20 de ani, a 100 de miliarde de metri cubi de gaze din Marea Neagră – echivalentul consumului pe nouă ani al României.

Discuţii despre importanţa strategică a acestor proiecte au fost multe şi vor continua. Este evident că acestea au impact în plan energetic, financiar şi securitar pentru ţara noastră. Doar că, pentru a funcţiona şi a culege toate beneficiile dorite şi aşteptate, este nevoie ca aceste investiţii să fie protejate. Şi aici mă refer atât la protejarea din punct de vedere al siguranţei exploatării, cât şi al securităţii naţionale.

Companiile vor exploata o suprafaţă de 7.500 km² din zona economică exclusivă a României din Marea Neagră – la o distanţă de circa 160 kilometri de ţărm, în ape cu adâncimi cuprinse între 100 şi 1.000 de metri.

Un alt efect secundar al războiului din Ucraina îl constituie afectarea lanţurilor globale de transport. Dacă până la începerea acestuia traficul comercial între China şi Uniunea Europeană se desfăşura prin intermediul rutei de nord, sancţiunile impuse Federaţiei Ruse au marcat sistarea transporturilor. Din noiembrie 2023 a fost afectat traficul prin intermediul navelor portcontainer în Marea Roşie şi în Golful Aden.

Pe cale de consecinţă, cu cele două rute compromise, resuscitarea rutei comerciale de 6.500 de kilometri supranumită Coridorul de Mijloc se pare că devine o alternativă convenabilă.

Analizele publicate la finalul lui 2023 în cadrul unui studiu al Băncii Mondiale indică că transporturile au crescut, de la 350.000 tone în 2020, la 3.2 milioane tone în 2022. Potrivit experţilor volumul comerţului s-ar putea tripla până în 2030, aceştia estimând tranzacţionarea a 11 milioane tone.

Lipsa infrastructurii, timpul lung de procesare şi procedurile vamale ineficiente, dar şi tarifele mari sunt probleme generale ale coridorului. La traversarea Mării Negre din Georgia este preferată ruta maritimă către Istanbul, Constanţa şi Ciornomorsk, celei din sud spre Turcia. Instabilitatea şi nesiguranţa generate de războiul din Ucraina elimină deocamdată portul ucrainean de pe lista de favorite. Deşi nu putem compara infrastructura Istanbulului cu cea a Constanţei, dar portul românesc are avantajul apartenenţei la UE, fapt care l-ar avantaja în cursa de destinaţie cheie în cadrul coridorului. Greu de previzionat care va fi evoluţia acestei rute, dar o bună organizare şi funcţionare a portului românesc pot constitui avantaje reale pentru alegerea acestuia ca nod de tranzit.

Nu toate resursele aduc acelaşi volum de beneficii, dar nu trebuie să ignorăm nicio posibilitate de a contribui la bunăstarea naţională. Un astfel de exemplu este reprezentat de exploatarea resurselor de peşte şi de fructe de mare. Până în prezent, din motive absolut necunoscute nu a fost adoptată legislaţia care să permită deschiderea de ferme piscicole şi de fructe de mare în apele unde statul român are drepturi economice.

Pentru pregătirea derulării unor astfel de afaceri a fost necesară o serie de cercetări şi studii în domeniul economic, hidrografic, al echipamentelor de producţie, colectare şi procesare şi bineînţeles, ecologic. Comparativ cu vecinii sau cu alte ţări cu tradiţie în exploatarea peştelui, România este la început de drum şi atunci este firesc ca investiţiile în domeniu să fie unele realizate cu foarte multă atenţie către detalii. Printre cele mai importante ameninţări identificate enumerăm: schimbările climatice, dezastrele naturale şi poluarea mediului. Derularea conflictului din Ucraina a adus cu sine pe lângă pericolul minelor marine care plutesc în derivă în Marea Neagră şi pericolul poluării deliberate sau accidentale ca efect al acţiunilor de luptă.

Vorbind despre protejarea intereselor piscicole la mare, este celebră lipsa capabilităţilor autorităţilor cu competenţă în domeniu pentru reducerea fenomenului de furt al efectivului piscicol din anii 2000,  perioadă în care pescadoarele turceşti erau prezente cotidian în apele teritoriale româneşti.

Ce probleme au alţii?

La începutul lunii iulie 2024, forţele britanice s-au mobilizat pentru a proteja apele britanice şi irlandeze unde au fost identificate submarine de atac din clasa Kilo, după un interval de aproximativ 18 luni de la ultima apariţie. De remarcat este faptul că amploarea deplasărilor submarinelor ruseşti a depăşit experienţele anterioare ale marinei regale. În cursul aceleeaşi luni, un avion portughez de patrulare maritimă P-3 Orion a identificat un submarin rus care naviga în Marea Baltică zonă în care opt din cele nouă state riverane sunt membre ale NATO.

Aceste prezenţe nu au caracter de noutate. În cursul lunii iulie 2022, vânătorul de submarine britanic HMS Portland a urmărit două submarine ruseşti după ce au ieşit la suprafaţă separat de-a lungul coastei norvegiene dinspre Arctica spre Sankt Petersburg.

În 26 septembrie 2022 este semnalat faptul că tronsoane ale conductei Nord Stream fuseseră aruncate în aer. Acest eveniment impactează atât infrastructura energetică germană, cât şi pe cea europeană. Mai mult, apărea pe agenda publică vulnerabilitatea conductelor de petrol şi gaze, a liniilor electrice şi de date de pe fundul mării. Au fost vehiculate diverse teorii referitoare la motivele care au stat la baza acţiunii, beneficii urmărite şi identitatea autorilor.

După investigaţii oficiale, Danemarca a anunţat la 1 martie 2024 rezultatele, fără a oferi nicio concluzie clară, dar nici piste noi faţă de cele prezentate de Suedia în februarie 2024. Concluzia daneză a fost că a existat un sabotaj, dar nu au identificat suficiente probe pentru a deschide un dosar penal. Oficiali ai Parchetului Federal German au declarat că ancheta continuă şi că nu vor oferi mai multe informaţii.

Pe subiect, Kenneth Øhlenschlæger Buhl de la Colegiul Regal Danez de Apărare a declarat pentru Associated Press:„Cred că germanii nu pot ajunge la nicio altă concluzie. S-ar putea să deschidă capacul puţin mai mult, dar nu mult.”

La 7 octombrie 2023 o scurgere de gaz a impus închiderea gazoductului Balticconnector. Conducta ce are o lungime de 77 de kilometri, era singurul canal prin care Finlanda ar putea importa gaze naturale. Conform investigaţiilor, gazoductul a fost avariat de o ancoră cu greutatea de şase tone, care ar proveni de la o navă chineză. Tot atunci a fost avariat şi un cablu submarin de telecomunicaţii între Suedia şi Estonia, dar şi cablul rusesc Baltika, care are o lungime de circa 1.000 de kilometri între oraşul Sankt-Petersburg şi exclava Kaliningrad.

Nici aici nu avem un autor identificat, ci doar un suspect, iar în situaţia navei chineze se naşte o serie de întrebări cum ar fi, dacă a fost o neglijenţă sau o acţiune efectuată sub „steag străin”. Avarierea cablului rusesc poate fi motivarea unor decizii pentru creşterea securităţii în Federaţia Rusă, dar şi mascarea altor acţiuni ruse.

În 2015, Rusia a cucerit mai multe platforme maritime pe care din luna februarie 2022 le-a folosit în special ca locuri de aterizare a elicopterelor şi pentru amplasarea de staţii radar, care să monitorizeze întreaga activitate navală din Marea Neagră. La 11 septembrie 2023, Serviciul Ucrainean de Informaţii pentru Apărare (GUR) a anunţat că a recâştigat controlul asupra acestor platforme. Acest gen de obiective a rămas în atenţia armatei ucrainene care susţine că a lovit, în 10 august 2024, o platformă de gaze offshore folosită de forţele ruse şi patru nave de luptă.

Cel mai probabil, este vorba despre platforma staţionară offshore nr. 17. Începând cu 2018, se ştia că Federaţia Rusă a desfăşurat un radar de supraveghere Neva-BS şi echipamente sonar pe SME-17 în 2014. În acelaşi timp, după 2022, Federaţia Rusă putea foarte bine să crească numărul şi tipurile de echipamente de informaţii, supraveghere, război electronic şi comunicaţii din această instalaţie.

Revenind, avem o mare, există legislaţie referitoare la aceasta, avem şi potenţial de a genera profit din exploatarea ei, ce facem pentru binele nostru? Avem capabilităţile necesare pentru a ne proteja interesele naţionale? Sunt structurile desemnate în măsură să furnizeze doza de securitare naţională necesară derulării unor afaceri profitabile?

Ipotetic vorbind, ce ar face România dacă evoluţia conflictului din zona Mării Negre ar oferi Federaţiei Ruse posibilitatea să conteste decizia Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga?

După scenariul prezentat de către ucraineni, care ne-au spus că noi am negociat ani cu reprezentanţii URSS şi nu ai Ucrainei, tot aşa şi Federaţia Rusă, dacă va deţine controlul zonei de nord a Mării Negre poate nega decizia Curţii şi, prin forţă, să-şi protejezeze “interesele naţionale”. Cum vom reacţiona?

În primul rând, trebuie să vedem cine este responsabil de acest potenţial. Prin Hotărârea Guvernului nr. 832 din 2021 se aproba Strategia militară a României “Capacitate defensivă credibilă, pentru o Românie sigură, într-o lume marcată de noi provocări”. Teoretic, implementarea celor prevăzute în strategie ar trebui să fie suficient pentru a asigura buna funcţionare a societăţii.

Una din misiunile Armatei României este “garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale, contribuţia la securitatea României pe timp de pace şi sprijinul autorităţilor în situaţii de urgenţă civile”.

Conform aceluiaşi document, „Forţele navale desfăşoară acţiuni militare, independent sau în cadrul unor grupări multinaţionale, pentru asigurarea integrităţii spaţiului maritim şi fluvial, participarea la impunerea respectării legislaţiei naţionale şi internaţionale în apele teritoriale, zona contiguă şi zona economică exclusivă, executarea operaţiei de securitate maritimă şi a intervenţiei pentru căutare-salvare pe mare şi pe fluviu.”

Ce ar trebui să facă cei cu responsabilităţi pe domeniu?

Am văzut că ar trebui să ştim ce avem de făcut. Cum se întâmplă în realitate se cunoaşte. Forţele Navale nu au mijloacele necesare pentru a-şi îndeplini misiunile. Ceea ce se întâmplă în zona de nord a continentului este o demonstraţie permanentă de forţe din partea NATO şi a Federaţiei Ruse. Apariţiile submarinelor ruseşti şi americane în diverse locaţii fac parte din seria unor acţiuni de descurajare. Mai important este că ceea ce se cunoaşte public reprezintă doar vârful icebergului. Dar aceste state au cu ce să “joace” acest joc. România nu are cu ce. Din nefericire, România nu deţine avioane de patrulare maritimă, nici submarine şi nicio fregată complet echipată, iar corvete, poate într-un viitor mai bun sau de ce nu, într-un alt univers. Navele NATO sunt constrânse de Convenţia de la Montreux în ceea ce priveşte prezenţa în Marea Neagră.

Zâmbim amar, aşteptăm Ziua Marinei şi vom privi şi nota cu interes declaraţiile politicienilor referitoare la viitorul acestei categorii de forţe.

Poliţia de Frontieră reprezintă pe timp de pace cel mai complet instrument pentru asigurarea securităţii în apele teritoriale, zonei contigue şi zonei economice exclusive a României. Din punct de vedere legal există posibilitatea unei cooperări depline cu reprezentanţi ai armatei pentru deplinirea misiunilor.

Teoretic, pentru că practica demonstrează că doar la nivel teoretic, avem destule mijloace de a asigura din punctul de vedere al instituţiei securitatea litoralului românesc. Din 2009 funcţionează Sistemul Complex de Observare, Supraveghere şi Control al Traficului la Marea Neagră pe scurt SCOMAR. Din nou, teoretic foarte eficient. Mai puţin în anii în care ne surprindeau migranţii din Asia solicitând detalii de deplasare către vest sau în intens mediatizatul episod din “Narcos” de România. În mod miraculous în seara anterioară descoperirii primelor droguri la Sfântu Gheorghe sistemul se afla în “revizie”. Există opinii conform cărora sistemul mai “privea” în alte zone atunci când soseau sturionii să depună icrele în Dunăre.

Avem nave care ar trebui să combată traficul de migranţi. Dar şi aici se naşte întrebarea: reducerea numărului de persoane identificate este o consecinţă a eficientizării activităţii Poliţiei de Frontieră sau a relaxării condiţiilor de tranzitare din sudul Europei?

Pentru că integrarea europeană aduce cu sine mai multe beneficii pe lângă obligaţiile asumate, după multe eforturi, Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă a reuşit achiziţia din fonduri europene a două nave multirol de căutare şi salvare pe mare, care se pot constitui în sprijin pentru asigurea obiectivelor prevăzute în documentele naţionale. Deşi au fost lansate la apă în 30 iunie 2023, ele nu sunt folosite din cauza lipsei de echipaj. Informaţiile actuale indică un număr de 10 încadraţi din necesarul de 160 de militari pentru o navă. Pompierii au solicitat personal de la armată şi poliţia de frontieră, dar au fost refuzaţi ambele instituţii având la rândul lor probleme de încadrare cu personal.

Unde suntem?

Exemplele de mai sus ne demonstrează că este nevoie de cooperare între sursele generatoare de profit şi autorităţile statului cu competenţe pe domeniul securităţii naţionale. La momentul acesta este foarte dificil de apreciat care este capacitatea reală a României de a-şi controla apele teritoriale, zona continguă şi zona economică exclusivă, atât la suprafaţă cât mai ales, în adâncuri. Cum orice ajutor este benefic prezenţa pe mare a navelor ISU ar fi binevenită.

Indispensabilă pentru derularea oricărei activităţi în mare este cercetarea ştiinţifică a acesteia. Ce este şi mai trist este faptul că deşi despre Legea nr.17/1990 putem spune că este una dintre cele mai complete legi româneşti, acoperind chiar şi acest domeniu, la momentul prezent nu suntem capabili să acţionăm integrat nici aici. Autoritatea naţională în domeniu este Direcţia Hidrografică Maritimă. Orice navă care efectuează activităţi de prospectare, cercetare sau amenajare hidro trebuie să aibă la bord un reprezentant al acestei instituţii. La finalul activităţii, în mod obligatoriu, datele obţinute trebuie furnizate acestei instituţii. Se întâmplă acest lucru? Dacă nordicii sunt îngrijoraţi de traseele navelor ruseşti şi se gândesc la ce activităţi desfăşoară acestea la suprafaţă sau sub apă, noi nu ar trebui să ne îngrijorăm? Poate fi o activitate de prospectare marină o activitate de culegere de informaţii în vederea pregătirii unor misiuni viitoare? Aceasta doar la prima vedere. Sau răspundem şi aici cu clasicele replici “nu avem oameni să mai facă sau asta este, ce să mai vadă ăia, ei nu ştiu în ce stadiu suntem...”?

De la riscurile, vulnerabilităţile şi ameninţările existente până la extinderea conflictului dintre Federaţia Rusă şi Ucraina, pentru a putea asigura buna funcţionare a viitoarelor platforme de foraj şi a conductelor de transport, trebuie să imaginăm şi să pregătim toate mijloacele necesare pentru a diminua pericolul minelor marine care sunt plimbate de apele mării la întâmplare. Cu ceea ce avem este clar că nu suntem în măsură să ne protejăm de acest pericol. Iniţiativa constituirii unei grupări antimină este bună, dar cu siguranţă insuficientă. La nevoie, fiecare stat este pentru el după cum am văzut în această săptămână. Deci, nici acest capitol nu îl avem acoperit.

Cum am putea ...

Problema este că deşi avem cadrul legal, în practică nu vedem funcţional acest sistem. Deşi de obicei suntem cunoscuţi prin faptul că la elaborarea de documente suntem “aşi” dacă privim Strategia de apărare a României, care va expira anul acesta, aceasta are aproape dublul paginilor comparativ cu “National CounterIntelligence Strategy” a SUA pentru anul 2024.

Cum procedăm să conectăm mijloacele, puţine pentru moment, în primul rând conceptual?

Este greu pentru Marina Militară să facă achiziţii deşi pe hârtie, fonduri au fost puse la dispoziţia structurilor abilitate, dar nu au fost identificate căile de a finaliza aceste achiziţii.

Spre deosebire de Garda de Coastă sau Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă, armata nu poate accesa fonduri europene pentru a-şi creşte capabilităţile. Hăţişul legislativ existent şi concurenţa acerbă pentru mijloace militare sunt completate acum de imprevizibilitatea utilizării acestora în lupta actuală. Menţionatul conflict din Ucraina a demonstrat că modul actual de purtarea a conflictelor navale nu mai reprezintă o soluţie câştigătoare.

Ce ar trebui să facă liderii militari şi politici? Să înveţe din conflictul din est şi să lase deoparte orgoliile, să asculte experţii, de oriunde ar veni ei şi să încerce adoptarea unor soluţii conforme vremurilor. Navele de luptă aşa cum le ştim nu mai sunt atât de eficiente oricât de “state of the art” ar fi ele. Cu mijloace ieftine poţi îndeplini obiective mari. Aproape nimic din ceea ce credeam că este actual nu a fost validat în actualul conflict. Se pare că un sistem integrat compus din drone de suprafaţă, submarine sau aeriene şi diverse tipuri de nave care pot efectua misiuni cu caracter militar alături de mijloacele Poliţiei de Frontieră, ISU sau ale altor autorităţi naţionale reprezintă o formulă. Prin capabilităţile pe care le deţin toate aceste mijloace vor contribui la asigurarea securităţii naţionale şi la promovarea intereselor economice ale României. Dar cu siguranţă trebuie lăsaţi experţii să se pronunţe care va fi configuraţia ce poate acoperi nevoia de securitate naţională.

Concluzia este una simplă: avem o mare, avem resurse, există potenţial de dezvoltare aducător de beneficii, dar este necesar să ne protejăm interesele. Facem ceva cu ea? Vrem cu adevărat, ştim şi suntem hotărâţi, ori rămânem în logica de prost augur “avem o ţară frumoasă cu multe resurse, dar alţii ne vor răul”?

Sau vom continua să ne minţim că planurile închipuite de oameni cu din ce în ce cu mai puţină experienţă şi netestate ne vor apăra de “cele rele”, iar dacă facem cruci mari va fi bine până plecăm noi din funcţie?