Autonomia strategică a Uniunii Europene sau mirajul jocului marilor puteri

Imperativul clarificării conceptuale

Numeroasele semnale cu privire la reactivarea competiţiei geopolitice dintre marile puteri aduc în prim-planul analizelor de securitate capacitatea Uniunii Europene de a juca un rol relevant pe scena internaţională în anii ce vor urma. Ideea „competiţiei dintre marile puteri” sau eticheta unui „nou război rece” au animat dezbaterile pe teme de afaceri globale pe cele două maluri ale Atlanticului şi au încărcat agendele de politică externă şi de securitate ale marilor cancelarii ale lumii în ultimii doi-trei ani. Frecvenţa evenimentelor majore de securitate din vecinătatea frontierei Uniunii Europene şi, mai ales, maniera în care strategiile de securitate şi apărare ale puterilor militare credibile, în frunte cu Statele Unite ale Americii, descriu evoluţiile de securitate şi se identifică reciproc ca principale ameninţări la adresa securităţii naţionale, oferă suficiente argumente pentru abordarea frontală de către Bruxelles a modalităţii în care Uniunea Europeană ar putea să apere şi să promoveze interesele sale vitale de securitate într-un viitor al incertitudinilor privind comportamentul marilor actori, fie aceştia, astăzi, parteneri sau adversari.

Orice dezbatere coerentă asupra „autonomiei strategice europene” ar trebui să înceapă de la definirea conceptului. Chiar dacă termenul „autonomie” este intrat de mult timp în limbajul comun al securităţii naţionale, prin aducerea acestuia în spaţiul securităţii comunitare ar putea crea suficiente ambiguităţi semantice, care nu ar permite operaţionalizarea sa fără sincope. Dicţionarele explicative consemnează că autonomia reprezintă dreptul unei entităţi de a se autoguverna, urmând propriile legi, de regulă în cadrul unei unităţi mai mari, care exercită puterea centrală. Ştiinţele politice consideră că autonomia absolută este sinonimă cu independenţa, unul dintre reperele centrale ale statalităţii. Utilizarea conceptului la nivel suprastatal a condus la apariţia unor sintagme echivoce, aşa cum sunt „autonomia strategică europeană”, „cultura strategică europeană”, „suveranitatea europeană” sau „suveranitatea strategică”, foarte prezente în discursurile recente ale liderilor europeni în susţinerea unei mai mari integrări a Uniunii Europene în domeniul securităţii şi apărării, care au permis şi strecurarea în spaţiul public a controversatei teme a unei „armate europene”.

Tonalitatea dezbaterilor referitoare la conceptul de autonomie strategică a fost inflamată în ultimii ani şi de înăsprirea criticilor administraţiei americane cu privire la insuficienta contribuţie a europenilor la apărarea comună în format aliat. Preşedintele Trump a profitat de aproape fiecare prezenţă a sa în Europa, fie la summit-uri ale NATO sau la formate de tip „G”, fie pentru întâlniri bilaterale, pentru a-i dojeni pe cancelarul german şi preşedintele francez, sau pe liderii de la Bruxelles, pe această temă. Mai mult, americanii privesc cu neîncredere către iniţiativele UE destinate consolidării apărării europene. Departamentele de Stat şi al Apărării consideră că procedurile de finanţare a dezvoltării de noi capabilităţi militare ale UE afectează direct interesele economice ale marilor producători americani de armament şi ar putea conduce la o răcire a cooperării tehnologice şi industriale transatlantice sau chiar la sancţiuni din partea Washingtonului.

La toate aceste acuze, oficialii UE răspund prin a spune că la mijloc este o neînţelegere conceptuală. Cu alte cuvinte, partea americană ar interpreta în mod eronat scopul şi mijloacele dezvoltării pilonului apărării comune europene, care nu urmăresc altceva decât creşterea potenţialului de securitate şi apărare al UE în cadrul formatelor tradiţionale de cooperare militară transatlantică.

Ca urmare, pentru a exista un înţeles comun asupra termenilor esenţiali ai noului vocabular european al apărării, noţiunea de autonomie strategică trebuie explicată, chiar dacă acest lucru nu înseamnă, cel puţin până în această etapă, că termenul ar trebui inclus în cadrul juridic deja prea stufos al birocraţiei instituţiilor de la Bruxelles.

Autonomia strategică în documentele Uniunii Europene

Conceptul apare pentru prima dată în Rezoluţia Parlamentului European din 10 martie 2010 cu privire la implementarea Strategiei de Securitate Europeană şi a Politicii Comune de Securitate şi Apărare. Prin această rezoluţie, legislativul de la Strasbourg promova „un model cuprinzător” pentru „securitatea europeană”, în deplină concordanţă cu documentele politice şi de securitate ale vremii, în mod special cu cele ale Washingtonului, pentru care principalele „ameninţări şi provocări” erau: „proliferarea armelor de distrugere în masă; terorismul şi criminalitatea organizată; conflictele regionale; statele eşuate; pirateria maritimă; armele de calibru mic şi uşoare, muniţiile şi minele antipersonal clusterizate; securitatea energetică; impactul schimbărilor climatice şi dezastrele naturale; securitatea cibernetică; şi sărăcia”. Parlamentul European considera că „Uniunea face progrese în abordarea acestor ameninţări şi provocări” şi scotea în evidenţă faptul că „Uniunea trebuie să îşi sporească autonomia strategică urmând o politică externă, de securitate şi apărare solidă şi eficientă, pentru prezervarea păcii, prevenirea conflictelor, întărirea securităţii internaţionale, protejarea siguranţei propriilor cetăţeni şi a cetăţenilor preocupaţi de misiunile CSDP, apărarea intereselor sale în lume şi promovarea valorilor sale primordiale, contribuind în acelaşi timp la valorificarea eficienţei multilateralismului în sprijinul dreptului internaţional şi la promovarea respectării drepturilor omului şi a valorilor democratice la nivel mondial”. Alături de mesajul politic, legislativul solicita măsuri mult mai concrete din partea statelor membre cu privire la orientarea achiziţiilor militare către capabilităţi considerate esenţiale pentru dobândirea autonomiei strategice. Textul documentului de referinţă menţionează că parlamentul „invită agenţiile naţionale de achiziţii militare să adopte paşi concreţi, cu sprijinul Agenţiei Europene de Apărare, pentru a face achiziţiile mult mai europene, concret prin semnarea voluntară a unui Cod de conduită care ar putea să introducă principiul `de preferinţă din Europa` în unele domenii de echipamente pentru apărare unde este importantă menţinerea autonomiei strategice şi suveranităţii operaţionale, din perspectivă europeană, precum şi susţinerea primordialităţii industriale şi tehnologice europene”.

Pornind de la acest principiu, Comisia Europeană a căutat să confere substanţă unei alte dezvoltări cu aspiraţii strategice, care dăinuia deja din 2007, aceea a Bazei tehnologice şi industriale europene pentru apărare (EDTIB). Deşi insuficient definită, viziunea EDTIB urmăreşte crearea unui nivel european de integrare tehnologică şi industrială, inclusiv al politicilor de profil, superior palierului tradiţional naţional. Ideea nu a avansat foarte mult până în prezent, mai ales că în joc sunt interesele naţionale ale celor mai mari puteri europene, interesele economice ale celor mai mari producători europeni de armament şi bugete de miliarde de euro. Mai mult, Germania consideră că EDTIB, încă de la apariţia sa, are o pronunţată tentă monopolistă. De aceea, poziţia Berlinului a fost în permanenţă aceea că singurul cadru acceptabil pentru consolidarea industriei europene de apărare este cel al „competenţelor separate” şi al competiţiei bazată pe „competenţe”.

Legătura dintre „autonomia strategică” şi EDTIB este asigurată prin comunicarea Comisiei „Către un sector european de securitate şi apărare mult mai competitiv”, din 24 iulie 2013. „EDTIB constituie un element cheie pentru capacitatea Europei de a asigura securitatea cetăţenilor săi şi pentru a-şi proteja valorile şi interesele. Europa trebuie să fie capabilă să îşi asume responsabilitatea pentru propria securitate şi pentru pacea şi stabilitatea internaţională, în general. În acest sens, este necesar un anumit grad de autonomie strategică: pentru a fi un partener credibil şi solid, Europa trebuie să aibă capacitate de decizie şi acţiune fără a fi dependentă de capabilităţile unei terţe părţi”, se menţionează în introducerea documentului amintit. Însă, probabil pentru a balansa toate poziţiile statelor membre cu privire la autonomia strategică, valenţele supranaţionale şi sensul integrator ale acestui concept sunt imediat estompate în cuprinsul textului, care nu lasă loc de echivoc cu privire la faptul că „[a]părarea este încă în centrul suveranităţii naţionale, iar deciziile cu privire la capabilităţile militare rămân ale statelor membre. Cu toate acestea, UE trebuie să contribuie semnificativ [la apărare]. UE deţine politicile şi instrumentele pentru implementarea schimbării structurale şi reprezintă cel mai bun cadru pentru ca statele membre să menţină un nivel corespunzător de autonomie strategică”.

În pofida acestor ambiguităţi, conceptul de autonomie strategică a continuat să fie utilizat în documentele instituţiilor europene şi a proliferat în discursurile oficialilor europeni, în mod special după lansarea publică a Strategiei globale pentru politica externă şi de securitate a UE din iunie 2016. Federica Mogherini, Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe şi politice de securitate, afirmă încă din preambulul documentului că „[î]n vremuri pline de provocări, o Uniune puternică este aceea care gândeşte strategic, împărtăşeşte o viziune şi acţionează laolaltă. [...] Marea majoritate a cetăţenilor noştri înţeleg că noi trebuie să ne asumăm în mod colectiv responsabilitatea conferită de rolul nostru în lume. [...] Partenerii noştri se aşteaptă ca Uniunea Europeană să joace un rol major, inclusiv ca furnizor de securitate globală. [...] Strategia hrăneşte ambiţia dobândirii autonomiei strategice de către Uniunea Europeană. Aceasta este necesară pentru a promova interesele comune ale cetăţenilor noştri, precum şi valorile şi principiile noastre”. Sintagma „autonomie strategică” mai apare de încă patru ori în cuprinsul documentului, ca argument pentru întărirea contribuţiei UE la asigurarea securităţii „în interiorul şi în afara graniţelor Uniunii”, ca justificare pentru dezvoltarea capacităţilor de apărare comună sub egida NATO sau „în mod autonom acolo unde va fi necesar”, respectiv pentru dezvoltarea unei industrii europene de apărare sustenabilă, inovativă şi competitivă.

Prin lansarea în 2017 a Fondului European de Apărare, iniţiativa centrală a pachetului de apărare european, este consemnată prima încercare legislativă pentru a face funcţional conceptul de autonomie strategică. În comunicarea Comisiei cu privire la lansarea fondului din 7 iunie 2017 se menţionează că „pentru a fi pregătită să facă faţă ameninţărilor viitoare şi pentru a-i proteja pe proprii săi cetăţeni, Europa trebuie să-şi întărească autonomia strategică. Aceasta solicită dezvoltarea de tehnologii cheie în domenii critice şi de capabilităţi strategice necesare pentru obţinerea leadership-ului tehnologic. Cooperarea la toate nivelurile reprezintă singura modalitate pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor UE. Prin încurajarea cooperării, UE poate susţine maximizarea profitului şi calităţii investiţiilor statelor membre în apărare”. Dintr-o altă perspectivă, lipsa cooperării se transformă într-un „risc substanţial la adresa competitivităţii industriei europene de apărare şi, implicit, a poziţiei acesteia în raport cu competitorii globali ai UE. Mai puţine soluţii tehnice inovative şi decalajele tehnice reprezintă, de asemenea, o provocare pentru autonomia strategică a UE şi, în final, o poziţie politică mai slabă a UE în domeniul apărării”, după cum reiese din Regulamentul cu privire la lansarea Programului European de Dezvoltare Industrială a Apărării (EDIDP), parte a Fondului European de Apărare.

Dimensiunile autonomiei strategice a UE

La aproape un deceniu de la apariţia sa în documentele comunitare, se poate spune că ideea de autonomie strategică a reuşit să câştige un loc central la nivelul discursului, naraţiunilor şi instrumentelor destinate consolidării securităţii comune a Uniunii Europene. În pofida ambiguităţilor încă accentuate, conceptul de autonomie strategică încearcă să confere un înţeles comun capacităţii Uniunii de a acţiona în mod omogen şi independent în cadrul sistemului internaţional pentru apărarea şi promovarea propriilor interese, alături de parteneri sau în mod autonom, aşa cum reiese din majoritatea documentelor de politică externă şi de securitate ale Bruxellesului. Se poate spune că, în înţelesul său actual, conceptul de autonomie strategică incubă patru dimensiuni: politică, tehnologică, operaţională şi instituţională.

Dimensiunea politică a autonomiei strategice se referă la capacitatea Uniunii Europene de a lua decizii în domeniul securităţii şi apărării, fără a fi influenţată sau împiedicată în vreun fel de o terţă parte, în oricare din etapele procesului decizional. De exemplu, la jumătatea lunii iulie, miniştrii de externe ai statelor membre UE, întruniţi în cadrul Consiliului Afaceri Externe, au stabilit că presupusele încălcări din partea Teheranului ale „acordului nuclear cu Iranul”, aşa cum este cunoscut Planul comun de acţiune cuprinzător (JCPOA), nu sunt suficiente pentru a justifica reimpunerea de sancţiuni sau denunţarea acordului, în pofida politicii active a SUA în acest sens. Probabil că o decizie şi mai curajoasă în problematica Iranului şi a securităţii Orientului Mijlociu, în general, ar fi constituirea unei forţe navale a UE, discutată în prezent, pentru asigurarea securităţii liniilor comerciale maritime din Golful Persic. Aceasta cu atât mai mult cu cât Statele Unite au anunţat lansarea unei misiuni în acest scop, pentru care au transmis invitaţii de participare unor state membre UE, precum Germania, Franţa şi Marea Britanie, primite cu un refuz din partea Berlinului şi cu un accept din partea Londrei.

Autonomia strategică presupune mult mai mult decât coordonarea şi acordul unanim al statelor membre în diferite chestiuni de politică externă. Maniera actuală de decizie este cu precădere interguvernamentală, specifică oricărei organizaţii internaţionale. Însă, Uniunea Europeană este „mai mult decât o organizaţie internaţională şi mai puţin decât un stat”, aşa cum apare adeseori în textele marilor platforme europene de analiză strategică. Pentru a evita o astfel de perspectivă carteziană, probabil că aserţiunea potrivită ar fi aceea că „UE este altceva decât o organizaţie internaţională sau un stat”. De aceea, Uniunea trebuie să-şi adapteze mecanismele la statutul său aparte pentru a putea să confere concreteţe dimensiunii politice a autonomiei strategice, în mod special pentru vitalizarea mecanismelor sale decizionale. Ancora legală există. Scopul autonomiei strategice este înscris în Art. 3 al Tratatului privind Uniunea Europeană – Tratatul de la Maastricht - semnat în 1992, unde se menţionează că „[î]n relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, Uniunea îşi afirmă şi promovează valorile şi interesele şi contribuie la protecţia cetăţenilor săi”. Modalitatea de realizare a unui asemenea scop decurge din „principiul atribuirii” care stabileşte că „Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre”. Însă, atribuirea de competenţe către Bruxelles în domeniul politicii externe şi de securitate a fost realizată lent şi cu rezerve de-a lungul anilor.

Modalitatea greoaie de luare a deciziilor naşte de multe ori controverse, speculate de forţele interne sau externe Uniunii care se opun integrării pentru a sădi neîncredere şi suspiciune în rândul statelor membre. Totodată, persistă senzaţia că puterea nu este distribuită uniform la nivelul Uniunii. De multe ori, Berlinul sau Parisul, aşa cum se întâmpla şi cu Londra înainte de Brexit, sunt privite ca centre de putere în jurul cărora se coagulează interesele celorlalte state, voluntar sau tranzacţional. Ca urmare, atunci când interesele germane şi franceze ar ajunge să coincidă, s-ar crea masa critică de voinţă politică necesară pentru adoptarea deciziilor „grele”. Urmând un astfel de raţionament, se pare că în prezent este îndeplinită condiţia „minim” necesară pentru accelerarea procesului de integrare în domeniul securităţii şi apărării. Preşedintele Macron şi Cancelarul Merkel au promovat cu tărie, în ultimul timp, necesitatea schimbării profilului actual al politicii europene externe şi de securitate. Şi pentru ca UE să nu fie în situaţia de a spune „avem o viziune, ce facem cu ea?”, va trebui să găsească soluţiile „instituţionale” optime pentru realizarea unui „nivel de ambiţie” atât de important.

Dimensiunea instituţională a autonomiei strategice se regăseşte în arhitectura organizatorică europeană din domeniile diplomaţiei şi apărării, menită să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului, Comisiei şi Parlamentului din domeniul politicii externe şi de securitate. Cea mai reprezentativă poziţie din cadrul acestei arhitecturi este aceea de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afacerile Externe şi Politica de Securitate, care a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam intrat în vigoare din 1999. Rolul a fost atribuit Secretarului General al Consiliului UE, responsabilităţile acestuia fiind relativ limitate, la acea dată. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona intrat în vigoare în 2009, poziţia de înalt reprezentant a înglobat şi funcţia de comisar pentru afaceri externe, devenind astfel unul dintre rolurile cheie de nivel strategic ale Uniunii. Titularul postului este numit prin mecanismele de desemnare şi validare ale instituţiilor europene, similar funcţiilor de preşedinte al Comisiei Europene, preşedinte al Parlamentului European şi preşedinte al Consiliului European. Înaltul reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe şi reprezintă Uniunea în plan internaţional. De asemenea, înaltul reprezentant este şi vice-preşedinte al Comisiei Europene, participă la întâlnirile Consiliului European, asigură conducerea Serviciului de Acţiune Externă şi a Agenţiei Europene de Apărare, şi este preşedinte al consiliului director al Institutului UE pentru Studii de Securitate. În plan militar, cel mai înalt organism al Uniunii este Comitetul Militar al UE, format din şefii apărării din statele membre, care propun un preşedinte permanent, cu rang de general, numit de Consiliu. Acesta asigură consilierea militară a înaltului reprezentant în toate chestiunile care privesc apărarea şi este principalul „punct de contact” al comandanţilor operaţiilor militare desfăşurate de UE. În managementul situaţiilor de criză, preşedintele Comitetului Militar este susţinut în  procesul decizional de personalul militar din cadrul Serviciului de Acţiune Externă. Însă, toate deciziile majore sunt luate în continuare la nivel naţional, statele membre evitând, deocamdată, creşterea gradului de atribuire a responsabilităţilor către Bruxelles.

Deşi încă modeşti, toţi aceşti paşi instituţionali au conferit aplombul necesar Comisiei Juncker pentru a avansa cu mai mult curaj în spaţiul de dezbatere asupra scenariilor privind viitorul securităţii şi apărării comune. În ultimul său discurs ca preşedinte al Comisiei, Jean-Claude Juncker spunea că „[d]acă Europa şi-ar da mai bine seama de puterea politică, economică şi militară pe care o are prin naţiunile sale, ar putea să renunţe la rolul exclusiv de contribuitor financiar pe scena mondială […] şi să devină într-o măsură mai mare un actor pe scena internaţională”. Juncker considera că este „momentul suveranităţii europene”, lăsând de înţeles că trebuie depăşite toate obstacolele care stau în calea creării Uniunii Europene a apărării, ultimul bastion care ar trebui cucerit în desăvârşirea proiectului european. Pe acest fond, a fost reactivată tema înfiinţării unei „armate europene”, lansată public de preşedintele francez Emanuel Macron, şi devenită unul dintre cele mai sensibile subiecte, cu potenţial semnificativ de modelare a viitorului profil al apărării comune europene.

Dimensiunea tehnologică a autonomiei strategice se regăseşte în capacitatea Uniunii de inovare în domeniul echipamentelor militare. Pe de o parte, o asemenea capacitate i-ar permite industriei europene de apărare să îşi reducă dependenţa faţă de tehnologiile străine, în mod special de provenienţă americană, incorporate pe platformele europene complexe de armament terestru, aerian sau naval. Pe de altă parte, capacitatea tehnologică se va reflecta în creşterea gradului de sustenabilitate a cerinţelor operaţionale emise de forţele militare ale statelor membre cu produse realizate de industria europeană de apărare sau, altfel spus, „din sursă proprie”.

Eforturile UE pentru creşterea autonomiei strategice europene în domeniul tehnologiilor militare s-au intensificat în ultimii ani, odată cu operaţionalizarea principalelor instrumente ale pachetului de apărare, Cooperarea structurată permanentă (PESCO), Fondul European de Apărare şi Analiza anuală a capabilităţilor de apărare (CARD). Acţiunea pregătitoare din domeniul cercetării (PADR) şi Programul european de dezvoltare industrială a apărării (EDIDP), lansate în ultimii trei ani, presetează mecanismele de funcţionare ale Fondului European de Apărare în exerciţiul financiar european 2021-2027, în care vor fi alocaţi 13 miliarde de euro din fonduri comunitare, fiind aşteptate finanţări naţionale de cel puţin cinci ori mai mari din partea statelor membre participante la proiectele pentru dezvoltarea viitoarelor capabilităţi militare europene.

Se poate spune că, în prezent, domeniul tehnologiilor pentru apărare reprezintă cea mai dinamică dimensiune a autonomiei strategice. De altfel, evoluţiile recente au atras atenţia şi oficialilor de la Washington, care la începutul lunii mai, prin ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană, Gordon Sondland, au înaintat Federicăi Mogherini o scrisoare semnată de Ellen Lord, subsecretar al Apărării pentru achiziţii şi întreţinere, şi Andrea Thompson, subsecretar de stat pentru controlul armamentelor şi securitate internaţională. Din textul scrisorii reiese îngrijorarea autorităţilor de la Washington cu privire la modalităţile de operaţionalizare ale EDF şi PESCO. În viziunea acestora, actualele regulamente ar împiedica participarea entităţilor interesate americane la proiectele europene. Reacţia Statelor Unite reflectă temerile administraţiei actuale de la Casa Albă cu privire la dezvoltările politice ale UE din domeniul apărării, percepute drept o ameninţare la adresa solidităţii NATO.

Într-o altă ordine de idei, modalitatea de configurare a entităţilor de cercetare şi industriale europene pe platforma conferită de pachetul european de apărare denotă o polarizare a interesului pentru câştigarea unor poziţii dominante de către marile corporaţii industriale din Germania, Franţa, Italia şi Spania, aşa cum era probabil de aşteptat, precum şi o participare mai redusă a entităţilor din centrul şi estul Europei. Această atitudine aparent diferită între estul şi vestul Uniunii faţă de beneficiile integrării tehnologice şi industriale, ar putea să arate şi un grad diferit de încredere în maniera în care Bruxellesul dezvoltă conceptul de autonomie strategică în prezent. O cauză extrem de importantă a divizării provine din modul în care statele membre percep ameninţările majore la adresa securităţii europene sau naţionale. Conform analizelor disponibile în spaţiul public, ţările din centrul şi estul Europei, în mod special Polonia, România şi statele Baltice, acordă o mai mare atenţie acţiunilor agresive ale Rusiei la frontiera răsăriteană a Uniunii, prin comparaţie cu ameninţările de natură teroristă, imigraţionistă sau cu celelalte pericole care au potenţialul de a se transforma în crize majore, pe care le putem regăsi pe agendele de securitate ale capitalelor statelor occidentale. Totodată, percepţia diferită a ameninţărilor pe teritoriul Uniunii se reflectă şi în dimensiunea operaţională a conceptului de autonomie strategică.

Dimensiunea operaţională a autonomiei strategice se referă la capacitatea Uniunii de a desfăşura operaţii militare în mod autonom, în vederea promovării sau apărării intereselor europene. Nivelul de autonomie operaţională este strâns legat de abilitatea europenilor de a îndeplini misiuni militare în absenţa participării forţelor armate americane. Faptul că majoritatea statelor membre UE sunt şi membre NATO creează dilema centrală a acestei autonomii. Cei mai critici observatori ai evoluţiei procesului de integrare a apărării europene se întreabă dacă UE urmăreşte, în prezent, crearea unei „alianţe militare europene”, paralelă cu NATO. Dintr-o astfel de premisă se pot naşte o sumedenie de controverse, mai mult sau mai puţin justificate, dar cu un potenţial major de fragilizare a relaţiei transatlantice, după multe decenii în care Alianţa Nord-Atlantică şi Statele Unite au fost principalii garanţi de securitate ai continentului european. Realizarea autonomiei militare extinse a UE ar presupune existenţa unui întreg angrenaj comun de intelligence, planificare, organizare şi conducere a operaţiilor militare, precum şi toată logistica de care depinde succesul unei misiuni. În acest context, probabil că aproape orice cetăţean european ar ridica din sprâncene, întrebându-se care ar putea fi resursele pe care statele membre UE le-ar putea pune în acest nou „coş” militar, în condiţiile în care cele mai multe dintre ele nu reuşesc să îşi respecte angajamentele financiare asumate faţă de NATO. Şi aici s-ar putea pune punct discuţiei. Dar, ca de fiecare dată, punctele de suspensie sunt mai utile pentru a ieşi dintr-un impas circumstanţiat...

Un prim set de concluzii

1. Autonomia strategică rămâne, mai degrabă, un ideal sau un reper de valoare, decât un mecanism concret pentru consolidarea securităţii şi apărării comune europene. Pentru a nu deveni doar o altă sintagmă la modă din jargonul politic elitist european, conceptul de autonomie strategică trebuie încă definit mai bine şi plasat mai concret în logica statutului Uniunii Europene şi a parteneriatelor din care aceasta face parte. Chestiunea autonomiei strategice a Uniunii Europene reprezintă o provocare majoră pentru însăşi identitatea construcţiei politice a Uniunii.

2. Statele membre UE percep diferit conceptul de autonomie strategică. În prezent, se conturează o divizare între est şi vest cu privire la modalitatea în care autonomia strategică i-ar putea apăra mai bine pe cetăţenii europeni în faţa unor ameninţări din ce în ce mai agresive şi versatile. Conceptul se poate, încă, transforma într-o sabie cu două tăişuri, care ar putea lovi în inima capitalului de încredere de care Uniunea se bucură din partea oamenilor care trăiesc în interiorul frontierelor sale.

3. Statele Unite sunt un critic fervent al ideii europene de autonomie strategică şi consideră că aceasta reprezintă un pericol la adresa NATO şi o ameninţare directă îndreptată împotriva intereselor economice ale marilor producători americani de armamente. Ca urmare, oficialii de la Bruxelles trebuie să convingă Washingtonul că un profil european de securitate şi apărare mult mai pronunţat nu va aduce prejudicii construcţiei transatlantice de securitate, ci reprezintă evoluţia firească a proceselor de integrare declanşate odată cu finalul Războiului Rece şi semnarea Tratatului de la Maastricht. Un punct sensibil al acestui dialog va fi insuficienţa resurselor alocate de statele membre UE, care sunt şi membre NATO, pentru apărarea în format aliat, care în viziunea Casei Albe adânceşte diferendele dintre cele două maluri ale Atlanticului cu privire la angajamentele oneste ale părţilor faţă de viitorul apărării comune.

4. Autonomia strategică a avansat la nivel politic, stagnează la nivel instituţional, a căpătat dinamism în dimensiunea tehnologică şi este „blocată” în realităţile spaţiului operaţional. Dezvoltarea conceptului de autonomie strategică şi a mecanismelor sale de operaţionalizare trebuie să se realizeze în mod armonios, pentru a nu intra în vâltoarea insuficienţei rezultatelor tactice care, de multe ori, are forţa de a doborî şi cele mai luminate repere de viziune. În acest sens, probabil că liderii europeni vor trebui să proiecteze arhitectura optimă de iniţiativă şi acţiune capabilă să susţină greutatea unei aspiraţii de o asemenea grandoare. Mai mult, promotorii acestui concept trebuie să explice mai bine modalitatea în care autonomia strategică va aduce o mai bună distribuţie a puterii (militare) în interiorul Uniunii şi nu va conduce la o polarizare şi mai accentuată a acesteia în jurul centrelor actuale de putere.