15 septembrie 2018

Au apărut pseudosateliţii. România are nevoie de ei?

Mircea Mocanu

Iniţialele ISR, din limba engleză, înseamnă „Informaţii, cercetare şi supraveghere”, toţi aceşti termeni operând în accepţiunea militară, adică informaţii militare (intelligence), cercetare în sensul cunoaşterii spaţiului de luptă, respectiv supraveghere în sensul monitorizării evoluţiei componentelor relevante pentru obţinerea şi menţinerea dominaţiei asupra spaţiului de conflict. La acestea se adaugă recunoaşterea forţelor şi mijloacelor proprii, pentru a evita fratricidul. De la nivel tactic la nivel strategic, mijloacele de realizare a acestor misiuni iau forme din ce în ce mai sofisticate, de la observarea cu ochiul liber (sau prin auz), la binocluri, camere de luat vederi, sisteme fără operator uman (subacvatice, navale, terestre sau aeriene), mijloace speciale cu operator uman (din nou, terestre, navale, aeriene), până la sateliţi de cercetare militară. În ultimul timp însă, a mai apărut o categorie de tehnică ISR, menită să acopere nişa dintre avioanele de cercetare şi sateliţi: bun venit pseudosateliţilor!

Sursă foto: Mediafax

Unele site-uri de informare generală definesc aceste aparate ca fiind „ceva care nu este satelit, dar care îndeplineşte funcţiile atribuite de obicei domeniului sateliţilor”. Simplist, dar cam aşa este. Un pseudosatelit ar trebui să fie un aparat de zbor fără operator uman, care să ofere produsele unui satelit fără să fie un satelit. Produsele aşteptate de la un astfel de mijloc tehnic presupun controlul de la sol şi livrarea de informaţii către sol. Deci, utilitatea pseudosateliţilor este oferită de aparatură specială conectată la o staţie radio (transceiver). Această soluţie ar oferi servicii operaţionale (în principal comunicaţii, navigaţie şi IMINT) la un preţ mai puţin prohibitiv decât sateliţii.

Dar care ar fi cerinţele pentru astfel de mijloace?

În primul rând, trebuie făcută observaţia că produsele necesare presupun o poziţionare geostaţionară, pentru monitorizarea continuă a unei anumite regiuni. Deci, pseudosatelitul trebuie să fie în măsură să se menţină pe o orbită geostaţionară într-o perioadă de timp suficient de îndelungată pentru a asigura o monitorizare eficientă a spaţiului operaţional de interes. Pentru aceasta, pseudosatelitul trebuie să fie scutit de fenomenele atmosferice cu care se confruntă un avion, care nici nu poate menţine o operare geostaţionară.  Rezultă faptul că pseudosateliţii trebuie să opereze în afara atmosferei, în stratosferă, unde avioanele nu pot zbura pentru că ele „respiră aer”, adică se bazează pe propulsie prin ardere.

Avem acum zona operaţională disponibilă, cam peste 20 000 de metri altitudine, în afara traficului aerian şi în afara fenomenelor meteorologice de nivel perturbator. De la acea altitudine, vizibilitatea directă, necesară pentru operarea cu informaţii privind activităţi la sol (sau la nivelul mării) se întinde până la distanţe de peste 1000 de kilometri. Se poate concluziona şi faptul că propulsia nu poate fi decât solară, ceea ce limitează consumul de energie şi dimensiunile sarcinii utile. De aici rezultă cerinţe tehnologice în privinţa generării de energie şi construcţiei aparaturii de bord, pentru a asigura o operare neîntreruptă pentru perioade de săptămâni sau luni de zile, până la readucerea aparatului la sol pentru operaţii de întreţinere. Bineînţeles, pentru cicluri operaţionale mai îndelungate, trebuie asigurate mai multe aparate, care să preia misiunile succesiv.

Există aşa ceva? Ei bine, da, chiar de mult. Site-ul Globalsecurity menţionează faptul că firma americană Lockheed Martin a primit comandă de la US Navy pentru construcţia unui aparat mai uşor decât aerul (LTA – Lighter Than Air), nava aeriană USS Akron, în anul... 1928. De atunci, Lockheed Martin a fabricat pentru Pentagon circa 300 de nave aeriene (dirijabile) de această categorie, plus mii de aerostate.

Mai recent, NORAD a cerut finanţare pentru un aerostat de mare altitudine (HAA – High Altitude Airship), pentru a asigura misiuni ISR în toate zonele de frontieră ale SUA, cu zece aparate. Ca urmare, aceeaşi firmă a desfăşurat un program de cercetare şi experimentare între anii 2003 şi 2008, fiind întrerupt ca urmare a constrângerilor bugetare cauzate de criza financiară. Din aprilie 2009 însă, Lockheed Martin desfăşoară un contract de 400 milioane de dolari pentru prototipul HALE-D (Demonstrator de Mare Altitudine şi Anduranţă Îndelungată), cu specificaţia că radarul de la bord trebuie să poată distinge conturul unui automobil ascuns sub frunzişul copacilor.

Site-ul space.com prezintă şi un alt proiect american, situat cumva dincolo de accepţiunea pseudosateliţilor, anume avionul spaţial X-37B, care evoulează la 310 – 325 km altitudine (faţă de Staţia Spaţială Internaţională, care orbitează la 400 km). Această navă arată ca naveta spaţială reutilizabilă şi poate evolua circa doi ani (varianta OTV-4 a decolat în mai 2015 şi a aterizat în mai 2017). Dimensiunile X-37B sunt mult mai mici decât ale unui aerostat: are cam 9m pe 3m şi poate transporta o sarcină utilă de dimensiunile unei saltele de o persoană.

Merită menţionat şi faptul că nişa oferită de pseudosateliţi apare chiar într-o perioadă când avioanele de cercetare clasice întâmpină unele dificultăţi şi devin tot mai vulnerabile la rachetele aer-aer. Astfel, potrivit Defense.com, în SUA, avioanele de cercetare C-135, aparţinând Regimentului 55 (Baza Aeriană Offutt, Nebraska), folosite în programul Open Skies[i], au tot mai multe probleme tehnice; în Congresul SUA s-a arătat că ele se defectează frecvent chiar în misiune deasupra Rusiei. Pentru anul fiscal 2019 s-a prevăzut recondiţionarea acestor aparate, care îndeplineau doar 64% din programul stabilit, în timp ce Rusia îndeplinea programul convenit în proporţie de 100%.

Dar să trecem oceanul în Europa, unde adie zefirul! Mai precis Zephyr, Pseudosatelitul de Mare Altitudine (HAPS – High Altitude Pseudo-Satelite), realizat de firma Airbus. Zephyr este un aparat stratosferic fără operator uman, alimentat solar, destinat, conform site-ului producătorului, să revoluţioneze misiunile militare, umanitare şi de mediu. Aparatul va fi pe deplin operaţional în anul 2020. Zephyr are forma unui pliant desfăşurat şi este produs în două variante, Zephyr-S şi Zephyr-T. Primul, mai mic, poate operaţionaliza aparatură de comunicaţii şi IMINT, iar cel de-al doilea – aparatură mai mare, având consum peste 300W: Internet de mare capacitate, RADAR, LIDAR şi aparatură ESM/ELINT. În domeniul IMINT, Zephyr îş propune o rezoluţie de 10 cm!

Zephyr-S are o anvergură de 25m şi o autonomie de 45 de zile şi este chiar de vânzare: costă sub 8 milioane de dolari. Sau, cel puţin, potrivit spacenews.com, atât a costat în februarie 2016, când ministerul britanic al apărării a achiziţionat un sistem de două aparate, pentru suma de 13 milioane de lire sterline. Potrivit ministrului britanic al apărării, Michael Fallon, „Zephyr este un aparat de înaltă tehnologie şi mare performanţă, care va asigura în mod constant informaţii credibile despre zone geografice vaste, la un nivel de detaliu mult mai clar decât oricând înainte”.

Potrivit site-ului sudafrican Defenceweb, sunt însă şi cumpărători potenţiali mai modeşti: la târgul de specialitate de la Pretoria[1], în iunie 2018, Zephyr a fost ofertat Africii de Sud şi... Namibiei. Dacă Africa de Sud este interesată în misiuni de avertizare maritimă, Namibia este interesată în misiuni de protecţie a zonelor piscicole (!), iar ţări din Golful Guineea şi din estul Africii aspiră la întărirea securităţii maritime, în zone lovite de flagelul pirateriei.

În final, aflându-ne doar puţin după încheierea Cupei Mondiale, să facem o comparaţie cu fotbalul: România nu a participat la Cupa Mondială, suntem modeşti, nu avem sateliţi. Când ieşim la o miuţă ne descurcăm, că avem binocluri să scrutăm orizontul mării. La campionatul judeţean avem succes, cu camere de luat vederi, iar la naţionale facem faţă cu brio, pentru că drone are acum oricine. Ce facem la europene, care se apropie, că nu avem avioane de cercetare, şi nici nu suntem siguri că ar trebui să oferim ţinte aeriene sigure. Ne mulţumeşte scorul egal cu Muntenegru şi Serbia?

La acest nivel, sau la nivel regional, cum ar fi mult discutata Zonă a Mării Negre, poate că soluţia pseudosateliţilor este chiar adecvată, distanţa operaţională a unui astfel de aparat plasat cuminte deasupra radei portului Constanţa fiind aproximativ egală cu dimensiunea Mării Negre, de la vest la est. Mai mult chiar, nici nu trebuie să fim singurii angajaţi în aşa ceva: situaţi la frontiera estică a NATO, un astfel de program ar putea face obiectul unui proiect pilot al Alianţei, în contextul de securitate actual. În plus, avem perspectiva unor alocaţii bugetare constante, 2%, sperăm suficientă pentru o repartizare judicioasă între nevoile de apărare naţională. Încă nu este târziu chiar pentru studii de perspectivă apropiată, şi ne putem gândi şi la offset, măcar pentru sistemele şi infrastructura de la sol. Iar ameninţările nu par să se îndepărteze de România.

În concluzie, ar fi pseudosateliţii o soluţie ISR pentru România?

///

[1] Airbus Defence and Space South Africa Defence Day 2018.

 

[i] Avioanele C-135, produse de Boeing,  sunt toate mai vechi de 50 de ani şi operează de la baze din Anglia, Grecia, Japonia şi Qatar.